veronica_serbanoiu"Some men see things as they are and say why - I dream things that never were and say why not." George Bernard Shaw

"De ce sa ne dorim picioare cand avem aripi sa zburam?" Frida Kahlo

Cu multi ani in urma, una din prietenele mele s-a decis sa ma aleaga drept subiect pentru testele de psihologie din cadrul unui seminar al facultatii pe care-l frecventa. Printre ele si desenarea clasicului copac. Pe care l-am facut fara podoaba, dar cu o mica umflatura pe trunchi. Din intepretare reiesea ca eram o persoana cu o deficienta, dar peste care am trecut si m-am integrat perfect in societate. Sau in plan social, nu-mi mai amintesc exact exprimarea. Lucru care m-a facut tare mandra si m-a multumit. Atunci chiar asta simteam. Ca eram perfect integrata.

Insa pe masura ce timpul trece, fizicul se deterioreaza, constiinta de sine si a lumii in care traiesti se accentueaza, lucrurile s-au schimbat. In sensul ca ma percep ca ceea ce sunt in exterior in opozitie cu interiorul. Adica optimista de frica pesimismului, activa de groaza inactivitatii si a orelor lungi in care nu as sti cu ce sa le umplu ca minutele sa treaca mai multe, deschisa, disponibila si incapabila de a spune “nu” de teama singuratatii.

Mai mult, cu zambetul pe buze si mergand inainte ca si cum totul e joaca simpla, de parca nimic nu s-ar fi intamplat si niciodata nu a fost greu. Cred ca fiecare luptam pentru viata si pentru ceea ce dorim sa obtinem de la ea. Insa tot timpul am avut sentimentul de frustrare al incapacitatii si al limitarii din pricina corpului in care sunt nevoita sa traiesc. Nu l-am iubit niciodata, ma enerveaza si ma oboseste. Asa ca am invatat sa-l ignor, caci batalia era din start pierduta. Probabil ca in alte societati ar fi fost mai usor si mai curgator de trait.

Mi-am dorit multe de la viata, insa cel mai tare sa fiu o persoana echilibrata, linistita si curgatoare, fluida, in limbaj, in fizic, in comportament. Nu-mi plac rupturile bruste si zmuciturile din fluxul existentei. Imi repugna "hei-rupul" si potcnirile, franele puse din scurt. Iubesc armonia. De aceea ma oboseste si ma enerveaza incapacitatea tarii in care traim de a face ca lucrurile sa fie ordonate si sa mearga curgator. Bine, pretentiile mele in aceasta seara sunt absurde. E ca si cum ai vrea sa faci dintr-un cartof o smochina. Am trecut prin locuri in care, desi clima era foarte aspra, vegetatia abunda si crestea viguroasa. Ca sa nu mai vorbesc de toate facilitatile, gratuitatile si bunavointa pentru cei in varsta, pentru copii si pentru cei cu dizabilitati. Revenind in mediul natal mi-am dat seama ca nu suntem in stare nicio floare sa o plantam si sa o crestem cu responsabilitate, ce sa mai vorbim de rampe, dispozitive de urcat si coborat, borduri omenesti, drumuri netede, amabilitate, facilitati de toate felurile.... M-am consolat (si sa stiti ca am rasuflat usurata) si mi-am zis ca nu ai cum sa faci dintr-o Romanie balcanica careia ii place sa se tavaleasca ca porcul prin noroi un alt fel de tara receptiva, eficienta si organizata.

In toata perioada in care am fost in scoli nu m-am simtit defavorizata. Copiii, in general, sunt inocenti si mai toleranti decat adultii. E drept, ca niciodata nu am avut atitudine de milog: "Stiti, eu am o situatie, nu as putea sa scriu atatea teme, nici sa fiu prezenta la toate orele, nici sa raspund de fiecare data, ba chiar va rog, sa imi acordati mereu cate un punct, doua, in plus la lucrari". Cred ca niciodata nu mi-a trecut prin cap asa ceva; si nu ma refer strict la scoala, nota, profesori si colegi. Ci la viata mea per total. Nu am vrut nicicand o favoare nemeritata sau un dar gratuit. Ba dimpotriva, imi spuneam in permanenta ca e imposibil ca toti ceilalti sa poata si eu nu. Probabil asta, alaturi de o mare doza de inconstienta si naivitate, m-au ajutat sa merg inainte, sa imi doresc sa fac scoala ca sa am o viata rezonabila, fara sa intrevad niciodata cum ar fi fost asta. Stiam doar ca eu nu am optiunea de a merge la sapa, la fan, etc., ci ca doar o munca intelectuala as fi in stare sa prestez.

Mi se pare inutil sa reamintesc ca in toata povestea asta a educatiei statul roman nu aloca niciun minim de efort pentru a sustine ambitia, performanta, perseverenta. Cred ca acest fapt nu m-a deranjat niciodata. Ceea ce mi se pare jenant este atitudinea medicilor si a medicinei. Medicii sunt un fel de zei. Meseria lor este una suprema. In viata asta, in afara de meseria de doctor, nu exista niciuna careia acestia ar putea sa ii acorde putina consideratie. Pacientii? Toti sunt o apa si-un pamant, nu merita sa le acorzi mai multa atentie decat unor simpli muritori, prin opozitie cu statutul lor de zei. Sa nu fiu inteleasa gresit: toti pacientii suntem egali in fata bolilor si afectiunilor si avem dreptul la acelasi tip de tratament, insa mi se pare absurd ca in momentul in care ai pe cineva in scaun cu rotile in fata ta sa-i asociezi si un retard mental, prin urmare comunicarea nu exista, hartiile sunt frunzarite in sila, oricum nu se poate face nimic, asa ca la ce sa ne mai pierdem timpul degeaba?

Haideti, domnilor, chiar asa? In calitate de zei ce sunteti, chiar nu sunteti in stare, macar o data in viata, sa intrevedeti ca puteti sa vorbiti cu cei din fata voastra aproape ca de la egal la egal? Nu m-a deranjat niciodata faptul ca niciun medic nu a manifestat nici macar cea mai mica curiozitate pentru afectiune in sine (interesul stiintific lipsiind cu desavarsire), dar m-a durut ca nici fata de viata de zi cu zi a unei persoane cu handicap, de povestea personala, de dorintele si visele lor si mai ales de cum sa o tina pe linia de plutire, intai mental si spiritual si apoi si fizic, nu a avut nicio tresarire. Nici compasiune, nici umanitate, nimic.

Conform standardelor sociale, nu sunt integrata. Nu lucrez intr-o institutie ori societate, nu ma deplasez singura, nu ma descurc singura, nu sunt independenta. Cu ceva ani in urma era sa crap de necaz ca nimeni nu ma baga in seama pentru o angajare, doar aveam toate competentele cerute! Apoi, dupa depresia aferenta, dupa deznadejde si multe reprosuri facute si mie si mamei mele, m-am gandit ca probabil nu am pierdut nimic. Nu sunt in stare sa fac fata un colectiv si unui mediu in care unii muncesc pe branci si altii taie frunza la caini, unde toti incapabilii sunt sefi, iar Betty cea Urata face munca in fundal ca pe spinarea ei sa traiasca si ceilalti. Nu stiu sa mint, sa fur, sa ma prefac si nici nu sunt capabila sa tin piept acestor tipuri de comportamente.

Cred ca ma simt cel mai bine asa, propriul meu stapan, cu programul de lucru personalizat, cu lumea cartilor traduse, cu orele petrecute in preajma copiiilor pe care-i meditez, cu libertatea de a pleca si de a imi petrece timpul liber asa cum imi place si cand imi pica bine, dar mai ales cu disponibilitatea pe care o am pentru prietenii mei.

Probabil ca suna egoist, limitat si inchistat. Nu-mi pasa. Nu am fost niciodata revolutionara, leader sau genul care sa bata cu pumnul in masa pentru a se impune. Stiu doar ca fiecare trebuie sa ne gasim echilibrul interior si fericirea personala. Deciziile pe care le luam ne apartin. Sunt intime si personalizate. Si oricat de scandaloase si iesite din tipare ar parea, ori neconventionale, atata timp cat elegerile facute ne asigura fericirea si serenitatea, acestea sunt ingredientele si cheia succesului unei vieti mature.

In ceea ce ma priveste, integrarea mea consta in faptul ca sunt o persoana 100% sociala, dar atentie, nu uniformizata si nici conformista. Nu vreau ca viata sa ma traiasca dupa regulile pe care ni le pune la dispozitie, ci vreau ca eu sa traiesc viata asa cum mi se potriveste, fara sa-mi provoace indigestie.

Comentarii 

Postat la
%b %14, %2011
Postat de
daniel
Important
A NU SE VOTA "EVALUARE UTILIZATOR" PANA PE 20 NOIEMBRIE!

Toate punctele obtinute de la "binevoitori" pana la aceasta data, se vor scadea in momentul inceperii etapei a doua a Concursului, respectiv, de votare a lucrarilor participantilor inscrisi in competitie.

Enjoy ;)
Postat la
%b %14, %2011
Postat de
ciresaru
Veronica
Chiar daca eu merg ,sa stii ca am trecut prin toate aceste trairi interioare.
As fi numit lucrarea Asta e viata noastra,ei nu vor sa simta !
Postat la
%b %14, %2011
Postat de
Marta Iozefina
Te pup
Toti trebuie sa ne gasim acel echilibru interior inainte de toate pentru a deveni oamenii mai buni si nu a "merge" precum oile dupa niste reguli impuse de societate. Te admir pentru curajul tau de a fi TU.Te pup
Postat la
%b %14, %2011
Postat de
daniel
C`est fini
STOP VOT

Ai obtinut 26 puncte de evaluare.

Felicitari :D

Adauga comentariu

Codul de securitate
Actualizează