Mirela Eftemie -
transplant de celule Stem
Eu cred
cu tarie ca: “daca nu renuntam - putem!”
In luna
septembrie a anului 2007,
luam pentru prima oara contact cu clinica Xi Shan din
Beijing Am cautat pe internet mai multe detalii si am
descoperit ca era una dintre putinele clinici care
lucrau cu celule stem si care imi oferea speranta ca voi
putea merge iar; in plus aveau
o lista impresionanta de pacienti iar costurile nu erau
chiar atat de mari in comparatie cu celelalte.
Am
trimis un mail cu diagnosticul meu si solicitarea de a
ma programa cat mai repede pentru operatie. Cateva zile
mai tirziu mi-au trimis
raspunsul mult asteptat,
in care
spuneau ca au nevoie de un RMN pentru a-si
face o idee despre leziunea pe care am suferit-o
si in functie de acesta,
imi vor spune daca pot face ceva pentru mine si ma vor
programa. O luna mai tirziu am reusit sa trimit RMN-ul
iar dupa inca o luna aveam programare
pentru luna septembrie a anului 2008.In
acest timp de la accident m-am schimbat radical si asta
pentru ca zilele mele se scurg incercand sa ma adaptez
vietii intr-un carucior cu rotile
Cu cat se
apropia mai mult data plecarii,
cu atit eram mai emotionata In sfirsit a venit si ziua
cea mare.
Am
plecat spre aeroport insotita de sora , prietena si
vecinul meu. Urma sa zbor cu compania British Airways
Bucuresti Bejing cu escala Londra .Am fost incantata de
adaptarile pe care le au facut: microbuzul care ma dus
pe pista, avea o platforma , de fapt o rampa cu o
platforma; pe scarile avioului am fost urcata cu un
carut special care urca trepte singur in care eram
asigurata de centuri si insotita de 2 agenti ai
aeroportuli. Am ajuns in avion unde am fost intampinata
de insotitoarele de bord. Una din ele a fost foarte
draguta mi-a oferit 2 perne, o patura ca sa stau cat mai
comod, in plus venea intotdeauna sa ma intrebe cum ma
simt. Timpul a trecu repede, insa m-a ametit mirosul
micului dejun;ompleta, bacon, rosii, ciuperci...Cine
poate manca de dimineata?ma asteapta un drum lung. Am
ajuns la Londra in 3 ore unde m-au transferat pe un
carut de la ei. Nu eram asigurata in nici un fel,
coboram cateva nivele pentru a-mi recupera caruciorul.
Normal el trebuia predat la parasirea avionului, dar s-a
facut o greseala din Romania. Bravo celor din aeroport
(Londra) ca pun la dispozitie insotitor pana la urcarea
in urmatorul avion. Era un domn foarte dragut, era
indian, mi-a placut... nu stiu ce …dar avea un ceva al
lui.
Aeroportul era gigant ,
superb....vazusem doar in filme Ne-am imbarcat in cursa
Londra – Bejing, m-au transfeat pe un scaun al lor pana
am ajns la locul rezevat mie. Nu iti spun ca ma izbeau
in toate partile...m-am simt ca un sac de cartofi - si
in sfarsit ajung la locul meu. Foarte dragut ca ne-au
lasat si un loc liber - deci stateam 2 pers pe 3 locuri.
Avionul decoleaza si ne asteapta un drum lung. Este
foarte frig de la AC. Am mancat putin, m-am jucat la Tv
chiar am atipit putin, intre timp eram ingrijorata ca
sonda permanenta nu functiona. Am verifiat-o de cateva
ori si amconstat ca nu functioneaza, drept pentru care
trebuia sa mi-o scot si sa ma sondez .Organismul meu un
rezisa 12 ore pana ajngeam la destinatie. Asa ca imi
pregatesc strictul necesar pentru mica interventie.
Trebuia sa stau undeva intinsa, asa ca hotarasc sa ma
intind, prietena mea inceara sa ma acopere. Nu mi-e
rusine, nu ma feresc; e viata mea in joc....bine ca am
puterea si pregatirea sa actionez chiar daca o fac
pentru prima data. Intr -un final incerc sa o scot era
blocata de reziduri, cariere de piatra numai Dumnezeu
stie...
Totul se sfarseste si
ajungem la Bejing …………raman muta de imensitata
aeroportului .....Dupa ce trec cu trenul pe sub
terminale ajung sus unde sunt intampinata de un angajat
al aeroportului ce imi transmite ca nu mi a ajuns
bagajul. Era prea frumos ma gasise tocmai pe mine...era
acolo tot ce aveam nevoie schimburi. medicamente..In
sfarsit se rezolva si ajungem.
La
terminalul Sosiri am dat peste Tom, soferul clinicii
care venise sa ne ia de la aeroport,dar cu totul alt
nume pe pancarda. Era un chinez bondoc, mic si mereu
surazator si amabil, stiam ca mai avem 55 de Km de
parcurs pana la clinica din districtul Badachu undeva la
periferia Beijingului.
Probabil eram extrem de obositi si surescitati din cauza
drumului, din cauza fusului orar cu 6 ore diferenta fata
de ora Romaniei, dar prima impresie, primul contact cu
clinica a fost dezastruos. Am cazut psihic, nu imi venea
sa cred ca asta era clinica mult visata, o combinatie de
Spital Judetean de provincie romanesc cu un Spital
Militar Comunist, am intrat in spital si mirosul de
spital mi-a invadat narile, era mirosul saraciei,
mirosul de spital, de mancare ieftina, mirosul
suferintei, pe coridoarele decorate cu lampadare si
simboluri chinezesti. Ne-a preluat o asistenta simpatica
care probabil era de garda, toate chinezoaicele pe langa
numele chinezesc mai aveau un nume englezesc mai usor de
retinut, pe aceasta o chema Natallie, ne-a 'cazat' in
rezerva destinata mie si nici nu am apucat sa ma fac
comoda, sa ma spal, si sa ma bag in pat ca s-au si
prezentat multi medici pentru interviu. Aici ni s-au
luat pasapoartele sub pretextul ca vor fi verificate la
politie ..de parca nu am fost verificati pana atunci.
Daca nu faceam plata interventiei din
Romania
ma intorceam inapoi chiar daca poate asteptam ani la
programarea pentru operatie la alta clinica dar in
civilizatie.
A
doua zi, fiind joi ne-am putut odihni, acomoda si
familiariza cu noul mediu in care nimeriserem. 3 familii
de romani deja se numarau printre pacientii clinicii,
asadar aveam o mica comunitate romaneasca acolo in inima
Chinei, am fost informati si avertizati ca urmeaza 5
zile de foc, 5 zile de analize si teste complexe dar si
foarte dureroase pana la operatia propriu zisa, deja imi
simteam inima in gat...
Joi dimineata la ora 7 a
navalit toata comisia medicala in rezerva mea pregatiti
si utilati pentru a imi testa calitatile, integritatea
si capabilitatile fizice, medicii mei personali care se
ocupau de cazul meu si o grupa intreaga de asistente
guralive si extrem de curioase. Au urmat 5 zile de teste
si analize una mai dureroasa ca alta, m-am supus unor
teste la care cu greu as fi visat, dar ma mana un singur
gand: 'Dupa suferinte si dureri va veni si bucurie'.
Strangeam din dinti atunci cand imi bagau prin muschi o
gramada de ace legate la un laptop pentru a imi testa
energia reziduala ramasa in muschi, teste respiratorii,
analize sanguine, RMN, teste pinprick si arhivare foto
si video pre si post operator.
Din
pacate spitalul nu dispunea de RMN (Rezonanta Magnetica
Computerizata) astfel incat a trebuit sa fiu
transportata undeva la 50 de Km la un alt spital care
dispunea de un astfel de aparat. Se pare ca aceasta
regula se aplica pentru toti pacientii care aveau nevoie
de un film RMN, problema nu era transportul in sine, ci
conditiile de transport - o ambulanta veche fara
utilitati, fara targa, fara elevator si in care erai
urcat cu tot cu scaunul rulant, dar nici asta nu ar fi
fost de fapt o problema grava dar ambulanta in sine prin
dimensiunile ei reduse nu oferea siguranta si conditiile
de transport necesare, pentru ca ajungeam cu capu in
plafon am fost nevoita pe toata durata transportului sa
stau cu capul lasat, incovoiat, sprijinit de prietena
mea pentru ca la orice frana mai brusca scaunul se
smucea intr-o parte si-n alta dezechilibrandu-ma. Era
mai degraba un sport extrem, cu toate astea noi radeam
si faceam haz de necaz, un ras tremurat, nervos; eram
la capatul rabdarii dar greul era doar la inceput. In
fine, am trecut si peste acest eveniment, mi-au facut
RMN-ul, m-am reintors cu bine la clinica unde eram
internata si ma aflam cu un pas mai aproape de implantul
cu celulele mult asteptate. Dupa rezultatele primare ma
trezesc cu 2 cardiologi .…motorasul meu este defect ….pierderea
inertiei simpatice catre inima in leziune deasupra lui
T6….. . Sunt conectata la un aparat care in urmatoarele
24 h imi va inregistra activitatea cardiaca si va
trebui sa notez orice miscare pe care o fac. A doua zi
dupa citirea datelor, se da verdictul: daca ma supun
operatiei, exista riscul sa trec in lumea celor dreptii
….am semnat …..era prea simplu sa trec …..dupa atata
lupta …dupa lupta celor din jur….erau prea multi care
ma asteptau la intoarcere…
A
venit si ziua implantului. Operatia era programata la
ora 8:30 dimineata, ora Chinei 23 septembri 2008,
emotiile erau puternice si ma straduiam din greu sa le
ascund, cu atat mai mult cu cat mi s-a adus la
cunostiinta riscurile la care ma supun si credeti-ma
erau redactate negru pe alb pe vreo 4 coli A4, de la
paralizii cerebrale, nevralgii, edem pulmonar, coma si
chiar deces, era destul sa te faca sa te gandesti de
doua ori inainte de a-ti da acordul si semnatura. Dar
eram acolo, dorinta de a ma repune pe picioare era mai
puternica decat previziunile sumbre post operatorii.
Singurul regret pe care il aveam si care il
constientizam era probabilitatea ca acei ochi verzi ce
ma vegheau si pe care ii iubeam atat de mult …..imi
doream sa ii revad…..
Am
intrat in sala de operatie cu frica dar si cu dorinta de
a ma reintoarce …operatia a decurs bine …desi tensiunea
imi scadea continu……am revenit. In salon …unde eram
asteptata de multe aparate medicale …tensiunea mea
scadea continu ajunsese la 8 cu 2 ….simteam cum ma sting
…luptam ..dar lupta era prea mare …era peste puterile
mele…..simteam cum ma sting usor ….plangeam in acelasi
timp …poate pentru ca ma durea cumplit, poate….imi era
frica ..pentru ca realizam ca tocmai am facut pasul
vietii mele, pasul ce va urma sa aduca schimbari
benefice in viata mea dupa 2 ani de chin.
Aceasta interventie a constat in implantarea unui numar
de 1.000.000 de celule ofalctive si 2 000 000 000 celule
embrionale in locul unde aveam leziunea, implant care
s-a facut pe cale chirurgicala printr-o incizie de 5-6
cm de-a lungul coloanei. ....Mi-am
renenit un timp…am cerut sa vorbesc acasa ..am avut
puterea sa spun: M-am trezit! Si apoi am adormit iar…..am
vazut –o pe cea cu coasa ….venise dar eu nu eram
pregatita …viata mea nu se putea termina aici…erau multe
lucruri ramase nerezolvate …Au
urmat 3 zile in care am fost semicontienta din cauza
calmantelor, aveam dureri mari in jurul gatului, nu imi
puteam misca capul aproape deloc, iar pe masura ce
anestezia se risipea durerea intepatoare ma trezea din
nou la viata, a fost oarecum reeditarea momentelor ce au
precedat accidentul din urma cu 2 ani. Am reparcurs
aceiasi pasi, doar ca acum speram intr-o recuperare mai
accelerata, eram departe de casa, aveam doar 2 saptamani
pentru a ma recupera in urma operatiei incat sa fac fata
drumului inapoi spre casa.
Incet incet am reinceput sa ma misc, imobilizarea in
astfel de conditii poate insemna rani ce greu se vor
vindeca, asadar din doua in doua ore eram intorsa pe
cate o parte, era o intreaga inginerie, un intreg
procedeu menit sa nu imi provoace suferinte inutile, cu
toate astea de fiecare data se lasa cu urlete si suspine,
uram acel moment al zilei, vroiam doar sa fiu lasata in
pace, imobilitatea imi asigura doza necesara de liniste.
Curand au inceput migrenele, dureri cumplite de cap dar
care curand au inceput sa se estompeze.
Acum,
la aproape 3 saptamani de la interventie,
nu pot spune ca au fost imbunatatiri spectasculoase dar
existata, destul de mici e adevarat,
dar s-a vazut ceva in plus mai ales pe partea
senzitiva.E prea devreme .... Oricum,
nu regret ca am fost si m-as duce iarasi fara nicio
ezitare,
deoarece consider ca sunt datoare sa incerc orice noua
procedura care apare si care m-ar putea ajuta,
chiar daca aceasta este inca in stadiul de testare, iar
daca nu m-as fi dus as fi regretat
Dupa 14 zile au considerat ca sunt apta pentru a intra
in programul de recuperare ce cuprindea masaj chinezesc
cu un fizioterapeut chinez pe nume Lance, un baiat
extraordinar pe care il voi purta in suflet pentru mult
timp de acum inainte, acupunctura cu o doctorita ce
studiase 8 ani aceasta tehnica, ridicarea pe
verticalizator …, dar conditiile si logistica,
infrastructura unde se desfasurau aceste activitati era
una precara, saracacioasa, sumara. In ciuda interesului
depus de personalul clinicii ca lucrurile sa mearga intr-o
ordine cat mai fireasca diversele neajunsuri nu
justificau absolut deloc costurile de tratament si
cazare!
Au
trecut 3 saptamani cat 3 luni, cu bune si rele, conditia
mea fizica si medicala permitea acum sa ma ridic din nou
in scaunul cu rotile, sa ma misc prin spital, sa ma
bucur de toamna timpurie in gradina spitalului printre
lastarii de bambus. Eram infometata si satula de
mancarea chinezeasca, complet nesatioasa pentru un
european obisnuit cu supe si ciorbe.In ultima zi a
sederii mele la clinica mi s-a permis sa parasesc
incinta spitalului pentru un tur al Beijingului. Astfel
am avut sansa unica sa vizitez stadioanele Olimpice…si
am ramas puternic impresionata de cele vazute, de
civilizatia si cultura chinezeasca, de contrastul dintre
luxul down town-ului si saracia si cenusiul periferiei,
un amestec de orient si occident cu zgarie nori si
pagode, un model de comunism ce a adus China in topul
celor mai dezvoltate natii, cu un avant economic
exploziv, discrepanta dintre bogati si saraci fiind
imensa... Dupa exact 3 saptamani de la venirea noastra
in Beijing si dupa testele post operatorii am fost
externata…….. am simtit o bucurie imensa si o eliberare.
Paraseam un spital care a insemnat pentru mine speranta
……dar acum era prezenta frica reintoarcerii …drumul lung
…Bejing Romania …ma gandeam ca nu voi rezista …ca ma va
lua targa de pe pista …Am ajuns stoarsa de puteri dar
totul a disparut ..cand la terminalul Sosiri eram
asteptata printre aplauze de 54 motociclete si 6 masinii….
De la intoarcerea acasa
urmez un program de recuperare, asteptand sa vad
rezultate. Si incet, dar sigur, le voi vedea. Eu cred cu
tarie ca: “daca nu renuntam - putem!” De va trebui sa
mai trec prin asa ceva, am s-o fac, pentru ca dorinta de
a merge din nou e prea puternica si eu sunt prea
hotarata sa ma intorc in trecut, macar cu 5 secunde
inainte de ruperea firului.
Totul pus cap la cap
aduce concluzia urmatoare: 'poate timpul sa rezolve cate
ceva din problemele pe care le am, dar cu siguranta nu a
fost in van atata efort si suferinta. Si nici ajutorul
celor din jurul meu nu va ramane nerasplatit. Dumnezeu
are grija sa aleaga pentru fiecare calea cea mai buna,
Calea spre lumina'.
Cu dragoste, Mirela !
