Luminita
Mihai
Am invatat in ultimii 4
ani din viata mea o mie de lucruri, m-am schimbat
radical si asta pentru ca zilele mele se scurg incercand
sa ma adaptez vietii intr-un carucior cu rotile.
Ma numesc Luminita, sunt
din Targoviste, am 32 de ani si sunt supravietuitoarea
unui foarte grav accident, nu exagerez cu nimic daca ma
consider asa. Grav pentru ca masina pe care o conduceam
s-a izbit violent de parapetul ce desparte sensurile de
mers ale autostrazii Budapesta - Viena. M-am rostogolit
zeci de metri, m-am oprit abia cand totul era un morman
de fiare si eu aproape inconstienta. La cateva minute
dupa ce am fost scoasa din masina am intrat in coma si
dusa la spitalul Sf. Stefan din Budapesta. Mi s-au dat
sanse de supravietuire 30% si am fost operata pe coloana
la vertebrele C5 si C6 unde mi s-a pus grefon osos si
placuta metalica. Diagnosticul a fost 'Fractura
cominutiva', in consecinta tetraplegie. M-am trezit din
coma dupa cateva zile, dar am continuat sa respir cu
ajutorul aparatelor.
La 3 saptamani dupa
accident am fost adusa in tara, la spitalul Floreasca,
unde am cunoscut ce inseamna indiferenta personalului
medical de acolo si umilinta. Dupa 8 luni continue de
spitalizare m-am intors acasa si am inceput un program
de recuperare. M-am perindat prin mai multe centre dar
nu am progresat foarte mult. Abia cand am inceput sa
gasesc informatii despre implantul cu celule stem am
sperat in vindecare.
Cu foarte mari eforturi
si ajutor din partea unor oameni minunati am strans cei
17000 de euro necesari calatoriei in China si operatiei,
iar in decembrie 2007 am fost pacienta acestei clinici
din Beijing. O experienta destul de istovitoare, drumul
de aproximativ 18 ore, suferinta de dupa interventia
chirurgicala care este infiorator de dureroasa,
acceptarea tratamentului de recuperare... toate mi-au
luat 10 ani din viata.
Am plecat spre Beijing in
4 decembrie impreuna cu mama mea. Pentru cei ca mine, sa
stai in carucior atatea ore te lasa fara aer. De
oboseala si dureri nu mai puteam nici macar sa respir,
am facut o escala de 5 ore in Germania si nu am crezut
ca voi rezista pina la capat. As fi vrut doar sa ma
intind undeva, chiar si pe jos. Aerul nu-mi mai ajungea
si simteam cum ma sufoc, iar privirea disperata a mamei,
neputincioasa in situatia aceea, ma facea sa sufar mai
tare decat sufeream de oboseala. Am ajuns la hotelul din
Beijing unde a trebuit sa ma cazez 3 zile, la exact 24
de ore de cand plecasem de acasa si de cand stateam in
carucior.
La internarea in spital am fost preluata de doi medici
care s-au ocupat de mine pe toata perioada sederii in
clinica. Dupa ce mi s-a facut RMN-ul, unul din ei a
venit la mine si mi-a explicat ca maduva este afectata
destul de mult si nu se pot pronunta asupra sanselor de
refacere. A fost alegerea mea sa fac totusi operatia.
Au urmat testele
premergatoare operatiei, am fost mutata in spital, iar
pe 10 decembrie la ora 13.00 am fost operata de dr. Huang.
Era a noua interventie pe care o faceam – oare de aceea
m-am comportat ca si cum n-ar fi fost totusi o chestie
inspaimantatoare? De obicei, cand apareau brancardierii,
intram in panica si simteam inima ca vrea sa plesneaca.
In schimb, de data asta, am intrat in sala ca si cum
urma sa servesc o cafea cu vreo prietena. Mi s-a pus
branula, s-a administrat ceva pe vena, am mai vazut
masca de oxigen pe fata si in 3 secunde am intrat intr-un
somn de 5 ore.
Profesorul Huang mi-a facut o incizie prin care mi s-au
implantat 2 milioane de celule stem, iar la cateva ore
dupa operatie deja spasticitatea scazuse cu 50%. Mi s-a
parut minunat, pentru ca spasticitatea mi se pare cel
mai greu lucru cu care eu lupt, mai greu decat boala in
sine. Prin punctii lombare mi s-au mai administrat alte
2 milioane de celule,din cele de tip shwan. La fiecare
doua zile eram testata, cautau semne ale evolutiei sau
poate efecte adverse ale implantului.
Ceea ce-mi
voi aminti cel mai bine din aceasta experienta este
durerea de dupa implant care m-a chinuit multe zile, ceva infiorator, mai ales cand trebuia sa
schimb pozitia in pat si
m-a facut sa-mi doresc sa mor, pentru prima oara de cand
eram bolnava. Am reactionat totusi foarte bine
la tratament, nu au fost complicatii si dupa 3 zile mi s-a
permis sa stau in carucior. Recuperarea a inceput
imediat, constand in acupunctura, masaj, kinetoterapie
si sedinte de bioenergie.
Facuta in stilul lor caracteristic recuperarea a functionat, in sensul
ca eram mult mai relaxata, stateam mult mai bine in
carucior, iar bratele erau mai puternice. Dupa sedinta
de bioenergie se vedea cel mai bine cum musculatura se
relaxa, chiar daca procedeul era dureros. 'Dr. Durere' cum
ii spunem noi, ma apasa cu degetele in cap si ma
strangea pana la lacrimi. Dar efectul era imediat, din
pozitia 'genunchi la piept' reusea sa-mi intinda
picioarele fara prea mare efort si asa ramaneau ceasuri
bune.
Acupunctura mi-a stimulat sistemul nervos si intr-un
anumit punct chiar s-a simtit cum am reactionat la
intepatura. Se infigeau ace in brate, picioare si burta,
zilnic in sedinte de cate 30 de minute.
Electroterapia n-am prea inteles eu ce fel era, dar din
putina engleza pe care o vorbesc cei de-acolo am
priceput ca e terapie stimulatoare pentru musculatura si
nervi. Cam ceea ce se face si in spitalele de-aici din
tara.
Cine poate, are posibilitatea sa lucreze la bicicleta
electrica, dar n-a fost cazul meu. Tot din cauza
spasticitatii.
Dupa o luna am parasit
spitalul, de data asta infricosata stiind ce inseamna
drumul de atatea ore catre casa.
Cand am ajuns in patul
meu am simtit ca ma ridic la cer. Nu eram sigura ca e
adevarat. Trecusem cu succes prin 'tunelul vietii mele',
cum spun eu.
Din pacate la 3 saptamani dupa ce ne-am intors,
musculatura a inceput sa se incordeze si am revenit la
rigiditatea de dinainte.
De la intoarcerea acasa
urmez un program de recuperare, asteptand sa vad
rezultate. Si incet, dar sigur, le voi vedea. Eu cred cu
tarie ca daca nu renuntam, putem! Cum spune un prieten,
inainte ca rusii. De va trebui sa mai trec prin asa ceva,
am s-o fac, pentru ca dorinta de a merge din nou e prea
puternica si eu sunt prea hotarata sa ma intorc in
trecut, macar cu 5 secunde inainte de ruperea firului.
Totul
pus cap la cap aduce concluzia urmatoare: 'poate timpul
sa rezolve cate ceva din problemele pe care le am, dar
cu siguranta nu a fost in van atata efort si suferinta.
Si nici ajutorul celor din jurul meu nu va ramane
nerasplatit. Dumnezeu are grija sa aleaga pentru fiecare
calea cea mai buna, calea spre lumina'.
