O experienta de viata...
Ma numesc Madalina si de curand am trecut printr-o
frumoasa experienta de viata.
Sunt
diagnosticata cu diplegie spastica. Acum un an si
jumatate am inceput sa citesc despre celulele stem si
astfel am aflat ca prin transplant de celule stem se
obtin rezultate benefice. Vazand cazuri concrete, m-am
hotarat sa incerc si eu, cu credinta in Dumnezeu si cu
speranta vindecarii sau, macar, a ameliorarii bolii. Am
luat legatura cu Clinica ''Xi Shan'', le-am solicitat o
programare pentru transplant, iar cei de la Clinica
mi-au dat acordul de principiu si mi-au cerut un RMN,
spre analiza. Am procedat conform indicatiilor primite si am fost programata pe data de 10 martie 2009. Abia
atunci am inceput lupta cu adevarat. Nu aveam niciun ban
pentru transplant, am cautat sa vad cum au procedat
ceilalti si am prins curaj, mi-am zis ca trebuie sa se
poata, trebuie sa fie o solutie, eu trebuie sa fac asta
si nu am voie sa renunt, dar eram foarte ingrijorata,
doar de pe net nu poti sa faci rost de toti banii
necesari.
Am pus anuntul meu pe toate site-urile care
gaseam. Asa am inceput sa-mi fac prieteni, care m-au
ajutat mult, fara ei eu nu reuseam. Acei prieteni m-au
ajutat sa-mi fac un site propriu
www.burughiu.com
, am dorit ca oamenii sa vada povestea mea si asa s-a
intamplat... lumea a inceput sa doneze, am fost foarte
impresionata de faptul ca au donat atatia oameni
necunoscuti, nici acum nu stiu cum sa le multumesc
acelora, care au dat din putinul lor si mie. Le
multumesc din toata inima !
Mai aveam doua luni pana la plecare si inca nu aveam
toti banii, dar s-a intamplat o minune. Asociatia 'Angel' mi-a donat diferenta de bani atat de necesara.
Nu mai puteam de fericire, mi s-a indeplinit visul de a
putea merge la Beijing. Acum stiam ca ma asteapta un
drum greu, plin de necunoscut, imi era teama ca nu ma
voi intelege cu ei... de transplant si de multe alte
lucruri.
Pe 9 martie am plecat spre Beijing, cu multa teama, dar
si cu speranta ca va fi totul bine...am zis: trebuie sa
fie bine... M-am urcat in avion si m-am rugat Lui
Dumnezeu. Calatoria cu avionul nu a fost prea placuta,
au fost multe turbulente. Cu multe emotii in suflet am
ajuns la destinatie, la orele 9 dimineata, ora
Beijingului, eram intr-o alta lume. Ma aflam la un
aeroport imens si m-a fascinat lumea foarte civilizata.
Ne-a asteptat soferul Clinicii si ne-a dus la spital.
Spre suprinderea mea, la intrare in spital, am intalnit
un domn din Romania si m-am bucurat ca pot vorbi
romaneste. Am fost intampinata de asistentele Clinicii,
toate cu zambetul pe buze, am completat toate datele
mele si m-au condus in camera mea. A doua zi mi-au luat
sange pentru analize si au venit medicii sa ma vada. A
fost o discutie mai lunga si interesanta, pentru ca eu
nu prea vorbesc engleza, dar m-am inteles destul de bine
cu ei, mi-au placut mult medicii de acolo, sunt foarte
modesti si amabili, mereu au fost langa mine cand am
avut nevoie de ceva, asistentele veneau de 3, 4 ori pe
zi, sa ma intrebe cum ma simt. N-am sa uit niciodata un
lucru... atentia lor fata de pacient.
Am facut 4 punctii in coloana si un transplant in cap, prima data mi-au
facut in coloana. A fost dificil pentru mine sa stau
nemiscata, m-au tinut 3 asistente sa nu ma misc, dar
in
zadar. Eu eram stresata iar cand s-a terminat am spus
medicului ca doresc anestezie totala, din cauza
durerilor mari.
La
urmatoarele punctatii a fost mult mai bine pentru ca
eram adormita. In cap mi-au facut la o saptamana de la internare. Eram
pregatita sufleteste, am zis: pentru asta am venit, asta
trebuie sa fac, nu mai conteaza ce se va intampla, va
fi bine. Am intrat in sala de operatie si asta a fost
tot, cand m-am trezit, am vazut ca am reusit sa trec
cu bine si peste asta, desi imi scazuse tensiunea destul
de mult. M-am mirat ca nu ma doare capul, deoarece ma
asteptam la dureri mari. La transplantul in coloana
prezentam dureri si ameteli si nu puteam sa stau mult
timp ridicata.
Dupa a doua si a treia punctatie in coloana, spre
suprinderea mea, am constatat ca ma simt mai bine, ca
am mai mult echilibru, spatele mai ferm si am inceput sa
sper, ca totusi n-am venit in zadar. Si, intr-adevar,
acum, ma simt mai bine si ma gandesc, ca poate in viitor
transplantul de celule stem va fi o sansa si pentru
ceilalti ca mine. Important e sa credem ca se poate face
ceva si sa ne unim fortele, sa nu se renunte, caci nu se
stie niciodata ce te asteapta in viitor.
Pentru mine a fost minunata aceasta experienta inedita si nu regret nimic. Din pacate sunt foarte putini care
au sansa sa poata sa faca un transplant, deoarece costa
foarte mult si legislatia in vigoare nu ne sprijina de
loc. Pe mine m-au ajutat enorm multi oameni minunati,
necunoscuti, dar care au crezut in sansa mea. Cred ca
acesta e viitorul si ca se vor face din ce in ce mai
multe transplanturi. Poate, in curand, se vor face
si
la noi, in tara.
In
incheiere as dori sa va promit ca n-am sa renunt sa
fiu in continuare optimista... sa cred in viitor... sa
sper in fericire!
Va multumesc, Madalina
