Mirela Eftemie -
transplant de celule Stem
Eu cred
cu tarie ca: “daca nu renuntam - putem!”
Venise
ziua cea mare, a plecarii, a lungului meu drum spre ce
fusesem candva. China parea departe, dar nu intr-atat de
departe incat sa nu ajung la ea. In aeroport am vazut
doi indragostiti, frumosi foc. Am zambit privindu-i si
mi-am zis in gand: "ce cuvant mare este fericirea". I-am
lasat, urmarindu-i cu privirea si benecuvantandu-i.
Am
decolat facandu-mi o cruce mare, pornind pe drumul
regasirii sperantelor mele furate de o clipa de infern
ce apoi parea a deveni eterna. Imi imaginam fel de fel
de scenarii, fel de fel de situatii si ganduri, sperante
sau rugaciuni, dorinte sau idealuri, fapt ce imi crea
si o oarecare stare de agitatie. Am decis sa nu ma mai
gandesc la nimic si am inceput sa privesc pe geam
printre nori, in speranta ca voi zari ceva. M-am
linistit si aproape ca eram pe cale sa adorm cand ceva
mi-a atras atentia. Pe un nor am vazut un inger. Alb. Cu
aripile stranse, impecabile cu nimbul plutind
imponderabil deasupra capului. Citea preocupat dintr-o
carte ce o avea in mana. Si-a ridicat privirea si cand
am ajund in dreptul lui m-a privit fix in ochi
miscandu-si incet capul in stanga si in dreapta.
-Nu???
Am intrebat eu doar din varful buzelor iar el a inchis
ochii in semn de neputiinta.
Mi-am
impreunat mainile in semn de rugaciune si le-am dus in
dreptul hubloului spre a le vedea.
-Te rog,
i-am spus.
A
trantit cartea incat norul a parut sa se cutremure si
nu m-a mai privit, desi privirea mea ramasese atintita
catre el in tot acest timp. O liniste m-a cuprins dupa
ce mi-a trecut frica si cred ca am adormit o vreme.
Drumul a continuat, lung si obositor pentru toata lumea
dar indeosebi pentru mine. Nu conta. Aproape nu mai
conta nimic.
Am ajuns.
Era departe de ce imi imaginasem eu, m-am trezit undeva
intr-o periferie a Beijingului de unde cu destule
eforturi de care aproape nu mai eram in stare am ajuns
la spital. Cand l-am vazut am clacat. Era atat de
diferit de ce imi imaginasem eu incat mintea mea a
refuzat sa accepte. Parca ma intorsesem in timp. Apoi
mi-am zis, ca eu n-am venit aici pentru a-mi exprima
opinii ci pentru un scop mult mai precis.
Am
cunoscut cateva familii de romani care m-au incurajat
insa m-au si avertizat ca urmeaza zile extraordinar de
grele, cu analize, investigatii si teste extrem de
dureroase.
La cat
am suferit eu voi trece si peste asta mi-am zis. Inca
odata ma inselam amarnic. Mi-au gasit la teste si o
problema cardiaca, astfel incat mi s-a adus la
cunostinta ca inima mi s-ar putea opri pe masa de
operatie si sa semnez ca imi asum riscurile ce pot
decurge de aici. Am zis un "Hmmm" si am semnat-o ca pe
un fel instiintare a unei condamnari la moarte. Ce
puteam sa fac? Sa ma fi intors acasa invinsa? Cum ii mai
puteam eu privi in ochi pe cei care m-au ajutat si si-au
pus atatea sperante in mine?
Daca
n-as fi murit acolo, as fi murit aici de rusine si tot
aia era. Apoi a inceput calvarul. Daca ar fi fost proba
olimpica la Beijing durerea, as fi castigat detasat. Dar
n-a fost. Asa ca durerea ce am resimtit-o a ramas doar
asa ...suspendata. Eterica.
N-am
fost pregatita. Cu tot sprijinul avut, am fost departe
de adevar. Nici anestezicele parca nu spuneau adevarul.
Eu eram pregatita mai mult pentru o operatie virtuala
decat pentru una reala. Operatia a avut loc. Imaginea
creata in mintea mea era ca sunt o uzina in care se
lucreaza. Auzeam zgomotele utilajelor prelucratoare,
fierastraelor si instalatiilor ce lucrau din plin. Numai
ca eu eram si materia prima. Apoi n-am mai putut si am
abandonat. Se facuse liniste si totul era negru. Din
cand in cand simteam cate un spasm dar nici nu-l mai
bagam in seama. In departatre se intrezarea o silueta
venind. Destul de agitata fata de starea de liniste
contrastanta din jur. Chiar parea deranjant comparativ
cu aceasta. A durat o vesnicie pana a ajuns. Aproape ma
amuzam privindu-l cate eforturi depune. Flutura o foaie
in mana spre a fi vazuta de la distanta. Ok zic, hai sa-l
astept sa vad cine e si ce vrea. Am inceput sa zambesc.
Il mai vazusem.
E drept
ca intr-o alta ipostaza si cu o alta mimica a fetei. De
data asta zambea. L-am asteptat sa-si traga sufletul (pentru
ca inca nu putea vorbi) spre a-mi putea transmite ce
vroia. Eram in continuare amuzata privindu-l. Un inger
simpatic,stangaci, putin incurcat de situatie si de el
insusi, ce deunazi ma privea de pe un nor, iar azi a
venit aici sa ma vada.
- Am
obtinut o derogare de la Sefu mare, mi-a zis zambind,
aratandu-mi foaia.L-am apucat de-o aripa si l-am tras
spre mine. L-am pupat si l-am lasat sa plece urmarindu-l
cum se indeparteaza.
La o
oarece distanta, desi cu spatele fiind, dar stiind ca
inca il privesc a ridicat mana si mi-a facut din degete
un semn de la revedere. Am zambit amplu in ciuda
durerilor ce incepeau sa-mi reapara. Nu mai conta. Acum
eram pregatita sa le fac fata.
Operatia
si-a atins scopul, mi-au fost implantate celule stem...
Partea buna e ca din cand in cand am inceput sa-mi simt
picioarele.
De la intoarcerea acasa
urmez un program de recuperare, asteptand sa vad
rezultate. Si incet, dar sigur, le voi vedea. Eu cred cu
tarie ca: “daca nu renuntam - putem!” De va trebui sa
mai trec prin asa ceva, am s-o fac, pentru ca dorinta de
a merge din nou e prea puternica si eu sunt prea
hotarata sa ma intorc in trecut, macar cu 5 secunde
inainte de ruperea firului.
Totul pus cap la cap
aduce concluzia urmatoare: 'poate timpul sa rezolve cate
ceva din problemele pe care le am, dar cu siguranta nu a
fost in van atata efort si suferinta. Si nici ajutorul
celor din jurul meu nu va ramane nerasplatit. Dumnezeu
are grija sa aleaga pentru fiecare calea cea mai buna,
Calea spre lumina'.
Vreau sa
le multumesc tuturor celor care m-au sustinut si acordat
ajutor,sau sprijin de orice fel, celor care au fost cu
gandul alaturi de mine si de suferinta mea. Dumnezeu sa
va intoarca inzecit ajutorul dat sa va pazeasca de rele
si sa va calauzeasca drumul spre fericire. Acel cuvant
ce mi se parea mie atat de mare la un moment dat.
Razboiul
meu va continua fiind in continuare lung, anevoios si
costisitor.
Cu dragoste, Mirela !
