Bine ai venit, Vizitator
Username: Password:

SUBIECT: CINEMATOGRAFIA - o altfel de abordare

CINEMATOGRAFIA - o altfel de abordare #38207

Deschid acest topic în speranţa că informaţiile oferite vor fi de folos acelora dintre dumneavoastră care doriţi să vă îmbogăţiţi cunoştinţele în acest domeniu.
Poate de multe ori v-aţi pus întrebarea cine au fost cei care au contribuit la inventarea cinematografiei şi ce anume i-a făcut să viseze la acel „ceva” cu care să aducă oamenilor lumea mai aproape, fie în sălile de cinematograf, fie în intimitatea căminului fiecăruia.
Articolele nu au un rol ştiinţific, ci doar un rol informativ-educativ.
Orice implicare este bine-venită. Dacă doriţi să faceţi o completare sau să aduceţi noi informaţii, puteţi trimite linkuri spre youtube sau puteţi contribui cu articole constructive.
De asemenea, articolele de aici sunt însoţite de un alt topic, Invenţii în epocă, în care voi da informaţii suplimentare, acolo unde este necesar, despre invenţiile apărute în zorile epocii cinematografiei.
  • Niki si Alex
  • Avatarul lui Niki si Alex
  • Deconectat
  • Senior Member
  • Posts: 70
  • Thank you received: 100
  • Karma: 4
Fear is the path to the dark side. Fear leads to anger. Anger leads to hate. Hate leads to suffering.
Administratorul a dezactivat accesul public la scriere.
Următorii utilizatori v-au mulțumit: Mona si Dan

Rasp: CINEMATOGRAFIA - o altfel de abordare #38208

Noţiuni generale
Fotografie – metodă de înregistrare permanentă a imaginilor prin acţiunea luminii proiectate de o lentilă într-un aparat de fotografiat, printr-un film sau printr-un alt material sensibil la lumină.
Cinematografie – tehnică şi artă a fotografierii unor imagini succesive şi a proiectării lor în mişcare.

Iată, pe scurt, două definiţii care stau la baza celei de-a şaptea artă. Însă până la CAM şi BLU-RAY există o cale şi mai lungă.
Puţini dintre noi ştim ce s-a întâmplat de-a lungul timpului până ca lucrurile să ia forma celor pe care le cunoaştem în prezent. Nu s-ar fi ajuns aici fără optică – cea care creează imaginea şi fără fotochimie – cea care fixează imaginea obţinută.
Ca să vorbim despre optică, ar trebui să amintesc procedeul camerei obscure (sau al camerei negre), iar pentru acest lucru ar trebui să ne întoarcem în secolul al X-lea şi să privim peste umărul savantului arab Ibn al-Haytam sau, cine ştie, ar trebui să ne întoarcem până la Aristotel, care a scris despre principiile fotografiei în lucrarea sa Fizica (sec. IV î.Hr.).
În loc să facem acest lucru, amintesc doar că această cameră obscură a fost inventată abia în secolul al XVI-lea şi cu timpul, aceasta a contribuit la inventarea fotografiei şi la evoluţia cinematografiei (mai multe informaţii găsiţi la secţiunea „Invenţii în epocă”).

Iluzia mişcării
În 1832, belgianul Joseph Plateau construieşte un dispozitiv pe care îl numeşte fenachistiscop. Acesta este un disc cu fante care are desene dispuse circular pe partea cealaltă. Învârtit rapid în jurul axei sale, discul permite vizualizarea într-o oglindă a imaginilor respective, dând astfel iluzia de mişcare.
În 1834, matematicianul W.G. Horner inventează zootropul, un instrument având acelaşi principiu de funcţionare, iar în 1876, francezul Emile Reynaud inventează praxinoscopul. Acesta este primul care realizează proiecţia unor benzi desenate, Pantomimele luminoase, la Muzeul Grevin din Paris (1892), devenind astfel „părintele” desenului animat.
În epocă au fost realizate tot felul de „jucării optice” care se bazau pe fenomenul persistenţei vederii (ochiul reţine imaginea unui obiect o fracţiune de secundă după ce obiectul a fost îndepărtat), însă aplicarea acestora alături de lanterna magică a fost depăşită în momentul în care fotograful englez Eadweard Muybirdge şi fiziologul francez Etienne-Jules Marey au inventat un aparat cu care să fotografieze oameni şi animale în mişcare (1878).
În 1874, astronomul francez Jules Janssen încearcă să fotografieze trecerea planetei Venus prin faţa discului solar cu ajutorul unui dispozitiv fabricat de el însuşi, numit „revolver astronomic”. Acesta obţine primul „film” din istorie, care număra 48 de fotografii.
În 1882, Marey îmbunătăţeşte invenţia lui Janssen şi inventează „puşca fotografică”.
Abia în 1888, când inventează cronofotograful, are loc cu adevărat debutul în epocă a cinematografiei. Folosind o peliculă sensibilă, inventată de americanul Hannibal Goodwin, o face să înainteze cu intermitenţă în aparat, acesta devenind astfel prima cameră de luat vederi modernă.
Aparatul însă avea un „defect”: neavând o echidistanţă riguroasă între clişee, nu permitea realizarea unor sinteze optice la proiecţie, acest lucru întâmplându-se doar în urma unor montaje extrem de minuţioase.
Acest defect este corectat de inventatorul Thomas Edison, în 1891, când brevetează kinetograful şi kinetoscopul.

Urmează:
Debuturile cinematografiei
  • Niki si Alex
  • Avatarul lui Niki si Alex
  • Deconectat
  • Senior Member
  • Posts: 70
  • Thank you received: 100
  • Karma: 4
Fear is the path to the dark side. Fear leads to anger. Anger leads to hate. Hate leads to suffering.
Administratorul a dezactivat accesul public la scriere.
Următorii utilizatori v-au mulțumit: daniel, Mona si Dan

Rasp: CINEMATOGRAFIA - o altfel de abordare #38216

Debuturile cinematografiei
În 1877, Edison inventase fonograful, un instrument de redare a sunetului, însă a neglijat perfecţionarea acestuia pentru a inventa becul incandescent (1879). Brevetarea în 1891 a kinetografului şi kinetoscopului (respectiv, primul model al unei camere de filmat şi primul instrument de vizionare a fimelor) a stârnit foarte mult interes.
În momentul inventării kinetoscopului, George Eastman (inventator şi om de afaceri, deţinând Eastman Kodak Co. – a inventat în 1884 rola de film) i-a cerut lui Edison să realizeze o peliculă.
Ca urmare a acestui lucru, firma acestuia s-a dezvoltat ajungând să fie cel mai mare producător de pelicule din lume, deţinând practic monopolul în industria fotografiei americane până în 1927.
Deşi un film nu dura mai mult de un minut şi putea fi văzut de o singură persoană, kinetoscopul a început să fie produs în serie. În schimbul unei plăţi, oamenii puteau vedea filme cu diferite subiecte.
Edison şi-a construit propriul studio de filme din lume, în West Orange. Acesta se numea Black Maria. Firma care deţinea patentul filmelor se numea Trust şi îi conferea lui Edison o serie de drepturi, având şi monopolul producţiei de filme. Cu toate acestea, existau grupuri de producători independenţi care realizau filme în secret. Unul dintre aceştia a fost William Fox care, după ce a fost implicat într-un proces cu Edison, pleacă în California, la Hollywood, unde înfiinţează Fox Film Corporation.
La câţiva ani de la prezentarea kinetoscopului, are loc o altă prezentare, cea a fraţilor Auguste şi Louis Lumiere, inventatori francezi. Aceştia au îmbunătăţit invenţia lui Edison, iar la 28 decembrie 1895 fac prima reprezentaţie cu „cinematograful” (aparat de filmat combinat cu un proiector) la Grand Cafe din Paris, de această dată, imaginile fiind văzute pe un ecran. Spre deosebire de kinetoscopul lui Edison, care folosea filme de 35 mm de celuloid, având o bandă cu patru perforaţii pe imagine şi 46 de imagini/secundă, aceştia au modificat dispozitivul şi au îmbunătăţit mecanismul de funcţionare folosind un film cu o singură perforaţie pe imagine şi 16 imagini/secundă – principiul filmului mut). Filmul lor, Muncitori părăsind fabrica Lumiere, este considerat a fi primul film din istorie. În anul următor, cei doi aveau să realizeze peste 40 de filme în care prezentau viaţa cotidiană franceză. De asemenea, au realizat primele filme de ştiri, trimiţând echipe în toată lumea pentru a filma materiale noi. Fraţii Lumiere au fost producătorii a peste 2000 de filme, realizând, cu timpul, inovaţii fundamentale în industria fotografiei color.

Data de 28 decembrie 1895 a rămas în istorie ca dată oficială a naşterii noii arte – cinematografia.
La aniversarea Centenarului Filmului, în 1995, regizorul Steven Spielberg a spus: „De n-ar fi fost Edison, nu m-aş fi aflat astăzi aici. Datorită lui pot să fac această meserie.”

Şi totuşi…
Deşi era considerat „Vrăjitorul de la Menlo Park” (aici îşi mutase atelierul pentru invenţiile sale), asupra lui Edison plana un mare mister.
În 1880, mulţi inventatori din lumea întreagă se străduiau să rezolve problema „imaginilor în mişcare”. Unul dintre aceştia era un francez, Augustin Le Prince. Dorind să devină faimos în New York, acesta se îmbarcă spre America pe un vas de pasageri, dar nu înainte să facă o reprezentaţie a invenţiei sale în Franţa.
Pe drum, acesta a dispărut fără urmă, cadavrul şi geanta cu documentele invenţiei fiind de negăsit. Indiferent de căutări, nu s-a putut afla nimic. Francezii au bănuit că a fost răpit de un inventator rival. După ce evenimentele s-au mai potolit, Edison şi-a depus cererea de brevetare a unei maşinării pentru „imagini în mişcare”.
A fost implicat Edison în dispariţia inventatorului francez?
Această întrebare a rămas fără răspuns până în prezent. Însă un lucru este cert: dezvoltarea ulterioară a kinetoscopului lui Edison a fost afectată.

În continuare:
Filmul mut
  • Niki si Alex
  • Avatarul lui Niki si Alex
  • Deconectat
  • Senior Member
  • Posts: 70
  • Thank you received: 100
  • Karma: 4
Fear is the path to the dark side. Fear leads to anger. Anger leads to hate. Hate leads to suffering.
Administratorul a dezactivat accesul public la scriere.
Următorii utilizatori v-au mulțumit: daniel, Mona si Dan

Rasp: CINEMATOGRAFIA - o altfel de abordare #38232

De la music-hall la filmul mut
La sfârşitul secolului al XIX-lea, în Marea Britanie, distracţiile omului de rând rămăseseră aceleaşi de sute de ani. În mediul rural încă se mai dansa de 1 mai în jurul unei maypole (o prăjină împodobită cu flori şi panglici) şi încă se mai organizau petreceri pentru cel mai bun plugar sau cel mai bun alergător. Seara, bărbaţii mergeau la cârciumă şi cam asta era totul.
Pentru muncitorii din oraş, lucrurile stăteau puţin diferit.
Dacă am fi trăit în acea perioadă, în afara băutului berii în taverne, un alt loc în care am fi putut beneficia de distracţie ar fi fost strada. Pe stradă, erau grupuri de instrumentişti sau cântăreţi care îşi exercitau talentul. De asemenea, nu era un lucru neobişnuit să vezi, în forfota de pe stradă, oameni purtând flaşnete, însoţiţi de o maimuţă care aduna banii.
Dacă ai fi fost un muncitor mai înstărit, ai fi dat o fugă cu trenul (care era deja o apariţie spectaculoasă) şi ţi-ai fi putut petrece zilele libere la malul mării. Pe plajă, ai fi putut privi, alături de o mulţime zgomotoasă, spectacole de teatru cu păpuşi, oameni care mergeau pe picioroange sau animale dresate. Era epoca în care circul ambulant încă prezenta, ca pe nişte curiozităţi ieşite din comun, oameni cu defecte fizice, jongleri, mâncători de flăcări sau oameni care citeau gândurile.
Pe lângă toată această lume bizară, erau şi fotografi care făceau proiecţii cu lanterna magică. Cei care doreau să înveţe ceva, pe lângă distracţie, se puteau bucura de proiecţii din care puteau afla multe lucruri despre ţara lor şi despre imperiu. După 1890, deja pătrundem în perioada fotografiei realizate „într-o secundă” în care cei mai buni fotografi ai timpului făceau tot felul de instantanee.
Cu timpul, lucrurile au început să se schimbe. Primii care şi-au dat seama ce aveau de făcut au fost… cârciumarii. Aceştia au intuit că muzica şi dansul ar putea să le aducă bani în plus. În dorinţa de a atrage clienţii au început să angajeze actori şi cântăreţi care să ţină spectacole de divertisment, au construit încăperi speciale, iar unii mai inventivi au construit chiar şi teatre separate de taverne. Aşa s-a născut music-hall-ul. În jurul anului 1900, acestea erau cele mai populare spectacole pentru muncitorii din oraşe. La început, aceste locuri erau rău famate, fiind destinate doar bărbaţilor, însă cu timpul au început să devină mai puţin vulgare. În pauza dintre spectacole începuseră să fie proiectate filme mute cu durata de un minut.

Dincolo de ocean, filmele revoluţionaseră totul. La început, deşi se difuzau doar în pauza de la music-hall-uri sau la teatrul de vodevil, în 1905, în Pittsburg, deja se difuzau în săli special amenajate, iar preţul de intrare era 5 cenţi. Din această cauză, sălile respective au fost numite Nickel Odeon, nume preluat de la moneda de 5 cenţi care se numea „nickel”.
Nickel Odeon a avut un succes colosal, iar industria de film a intrat într-o altă eră. În America, în numai cinci ani au apărut peste 20.000 de mici săli de cinema, înzestrate cu aparatură acţionată manual. Filmele începeau să câştige teren, iar industria producătoare de film a început să înregistreze profituri uriaşe.
De această dată, filmele aveau o durată de 15 minute, iar filmările durau o zi. Din cauza duratei scurte şi a preţului de vizionare foarte mic, acestea se produceau pe bandă rulantă.
O figură proeminentă a epocii este David Griffiths (1875-1948). Fost actor în trupe ambulante, a vândut scenarii de film companiei Biograph Co., care l-a angajat ca regizor în perioada 1908-1913, unde a semnat regia a 400 de filme. A fost supranumit „Părintele Filmelor” deoarece este cel care a transformat producţia cinematografică într-o formă de artă, folosind tehnici inovatoare (prim-planul, filmările panoramice, travellingul).
Unul dintre producătorii care şi-au început cariera alături de el, în 1908, la studioul Biograph, a fost Mack Sennett (1880-1960), actor în piese burleşti şi în vodeviluri. În 1912, Sennett a devenit independent şi a înfiinţat Compania Keystone, producând peste o mie de filme de comedie de scurt metraj. Prima comedie s-a numit Tillie’s Punctured Romance (1914). Lui îi sunt atribuite celebrele scene cu aruncatul plăcintelor. Politzia Keystone şi Spledori în costume de baie au stat la originea multor „pastile de râs” renumite şi au dat naştere epocii de aur numite „epoca Keystone”. Mabel Normand, Roscoe (Fatty) Arbuckel şi Charlie Chaplin se numără printre actorii care au lucrat pentru el.
În 1937 i s-a acordat un Premiu Oscar special.
Alături de el, au căpătat experienţă Frank Capra şi George Stevens (din 1921, era cameraman la Hollywood, unde a filmat multe dintre comediile lui Stan şi Bran, el însuşi devenind regizor în 1933).
În filmele mute, replicile actorilor erau redate prin inserturi scrise între diferite secvenţe. Pentru a îmbunătăţi atmosfera din timpul acţiunii, unii patroni de săli au introdus pianul sau orchestre.

Franţa, locul natal al cinematografiei, reprezenta nucleul producţiei cinematografice în Europa. Fraţii Lumiere, promotori ai filmului documentar, îşi trimiteau angajaţii peste tot în lume să promoveze noua invenţie. Aşa au ajuns şi la noi.

Filmul mut pe meleaguri româneşti
În numărul din 4 iunie 1896 al ziarului L'Indépendance Roumanie, într-o scurtă notă, s-a anunţat că prima prezentare a „minunii secolului” a avut loc la 27 mai 1896, în sediul publicaţiei din Calea Victoriei, pe holul de la etajul 1.
Cu timpul, prezentarea unor spectacole permanente a devenit o obişnuinţă. Prima peliculă filmată în România a fost parada regelui de la 10 mai 1897.
Au început să fie filmate evenimente din ţară ca actualităţi, cu diferite subiecte: Inundaţiile de la Galaţi, Vapoarele flotei române pe Dunăre, Scene de pe hipodromul Băneasa.
Primul care a folosit cinematograful în scopuri ştiinţifice, a fost medicul Gheorghe Marinescu.
Prima sală de cinematograf îşi are originile în 1901, la Braşov.
La Iaşi, a fost înfiinţată o sală de cinematograf în 1906-1907, la circul Sidoli, iar la Bucureşti, prima sală de cinematograf, Volta, a fost construită în 1909. Ulterior au mai fost construite sălile Bleriot, Bristol, Apollo, Venus.
La început, programul de cinema conţinea filme documentare şi mici filmuleţe cu artişti, care cu timpul se vor transforma în filme, iar documentarele vor deveni jurnale de actualităţi.
La capitolul „filme româneşti”, rămâne memorabil filmul Independenţa României, a cărui premieră a avut loc la 1 septembrie 1912, la cinematograful Eforie din Bucureşti (din 2007 şi pe DVD – lansat de TVR Media).
Pentru mult timp, producţia de film românească a întâmpinat obstacole financiare şi politice. Neavând o producţie autohtonă, puţinele filme făcute au fost realizate în colaborare cu investitori străini, cel puţin până în 1848.
Iată ce declara producătorul filmului Independenţa României, Grigore Brezeanu, în interviul revistei Rampa din 13 aprilie 1913: „Visul meu ar fi fost să întemeiez o casă mare de filme. M-am încredințat că aceasta e imposibil. Lipsește mai întâi un capital mare. Iar fără bani nu se poate rivaliza cu casele străine...”
Jenő Janovics (1872-1945) actor, scenarist, regizor (maghiar de origine evreiască), stabilit la Cluj, director al Teatrului Naţional, a fondat în 1919 studioul de film Transsylvania, Clujul devenind astfel un important centru al producţiei de film.
La 2 noiembrie 1848 un decret anunţa naţionalizarea industriei cinematografice româneşti.

În continuare:
Cei trei regi ai filmului mut
  • Niki si Alex
  • Avatarul lui Niki si Alex
  • Deconectat
  • Senior Member
  • Posts: 70
  • Thank you received: 100
  • Karma: 4
Fear is the path to the dark side. Fear leads to anger. Anger leads to hate. Hate leads to suffering.
Administratorul a dezactivat accesul public la scriere.
Următorii utilizatori v-au mulțumit: daniel

Rasp: CINEMATOGRAFIA - o altfel de abordare #38244

Cei trei regi ai filmului mut
În Europa, înainte de Primul Război Mondial, 90% dintre filmele existente erau produse în Franţa sau Italia. Când a început războiul, locul în care cinematografia a început să câştige teren a fost America. Am scris în articolul trecut despre epoca Keystone, despre actorii care au jucat pentru Mack Sennett şi am amintit numele lui Charlie Chaplin.
În 1912, Charlie se afla în America în cel de-al doilea turneu cu grupul Karno. În timpul unui spectacol, în Philadelphia, a sosit o telegramă adresată grupului, în care scria că dacă se află printre aceştia un tip numit „Chaffin”, acesta să contacteze Compania Keystone. Mack Sennett îl văzuse pe Charlie în primul său turneu, interpretând pe scenă rolul unui beţiv.
Aceasta a fost întâmplarea fericită prin care Charlie Chaplin a ajuns la Los Angeles, în studiourile lui Mack Sennett, cu un salariu de 150 dolari pe săptămână. În studiourile Keystone se juca aşa-numita comedie burlescă. Scenele filmate se terminau mereu la fel şi au devenit o rutină pentru tânărul Chaplin care s-a plictisit repede de „vânătoarea” de pe platou în care „poliţiştii Keystone” „fugăreau” actorii. Filmuleţele nu aveau nicio intrigă, dar fiindcă se afla la început de carieră, nu putea spune nimic. Momentul potrivit a sosit atunci când a fost solicitat de Sennett să facă o improvizaţie comică. Totul îl luase pe nepregătite, iar singurele instrucţiuni primite erau să-şi pună un costum haios şi să vină repede. În camera de machiaj, lui Charlie i-a venit o idee genială: şi-a pus o pereche de pantaloni prea largi care atârnau pe el ca un sac, un veston, o haină prea scurtă şi strâmtă, pantofi prea mari şi diformi, un baston şi o pălărie melon. Scena improvizată, în care un personaj straniu se împiedica de toate lucrurile din jur şi de oameni, tipul ciudat care-şi cerea scuze, politicos, ridicându-şi pălăria, cu o mimă expresivă, a stârnit hohote de râs şi o furtună de aplauze.
Acesta a fost locul şi momentul naşterii personajului care avea să bucure întreg mapamondul: Charlot, vagabondul-gentleman cu mustaţă caraghioasă şi costum jerpelit care i-a adus lui Chaplin celebritate şi a înveselit şi înduioşat publicul de-a lungul timpului.
În 1914, avea să câştige faimă cu filmul Mabel’s strange predicament, care nu ar fi fost niciodată produs dacă n-ar fi existat Compania Keystone.



Aceasta a fost debutul fulminant al celui care avea să devină Primul Rege al Comediei.

Al doilea rege al comediei, avea să fie Buster Keaton (1895-1966), actor şi regizor de film. A creat un personaj cu figură sobră, cu trăsături clare, distincte, dar atât de lipsit de expresie, încât i s-a spus „chip de piatră”, deoarece, indiferent de situaţia creată, expresia chipului nu i se schimba niciodată. Stilul său de a alerga agitat în toate părţile şi seninătatea afişată în diferite situaţii, provoca hohote de râs în rândurile publicului. A debutat în filmul lui Roscoe (Fatty) Arbuckle, The butcher boy (Măcelarul), în 1917. În 1920 şi-a fondat propria companie de film unde a regizat şi a jucat în filme clasice.



Al treilea rege al comediei a fost considerat Harold Lloyd (1893-1971), actor, regizor, producător şi scenarist. A început să apară în comedii în 1913, în trupa lui Mack Sennett. În 1918 şi-a creat personajul tipic: agil şi rapid, tipul în costum grij, cu pălărie de paie, faţă albă şi ochelari rotunzi. În filmul Safety Last (1923), şi-a interpretat singur cascadoriile, atârnând de limbile unui ceas, fiind suspendat deasupra străzii.
Filmele sale au o puternică încărcătură emoţională.



În continuare:
Apariţia filmului vorbit
  • Niki si Alex
  • Avatarul lui Niki si Alex
  • Deconectat
  • Senior Member
  • Posts: 70
  • Thank you received: 100
  • Karma: 4
Fear is the path to the dark side. Fear leads to anger. Anger leads to hate. Hate leads to suffering.
Ultima editare: by daniel.
Administratorul a dezactivat accesul public la scriere.
Următorii utilizatori v-au mulțumit: daniel, Mona si Dan

Rasp: CINEMATOGRAFIA - o altfel de abordare #38264

Apariţia filmului vorbit
Cinematograful sonor – redarea sincronă a imaginii şi sunetului ca urmare a înregistrării pe cale optică a sunetelor pe o bandă îngustă a filmului numită pistă sonoră.

Scriam într-unul dintre articolele precedente despre faptul că regizorul D.W. Griffith a fost supranumit părintele filmului. Ei bine, la rularea filmului Naşterea unei naţiuni (The Birth of a Nation), din dorinţa de a atrage şi de a oferi publicului calitate, acesta a plasat în spatele ecranului actori care spuneau replicile simultan cu apariţia actorilor din film, alături de o orchestră care alcătuia coloana sonoră. Simplu şi ingenios, nu?

Deşi Edison a construit un aparat care a îmbinat cele două invenţii ale sale, kinetoscopul şi fonograful, rezultând kinetofonul, aceste eforturi nu aveau să fie mulţumitoare. Lipsea sincronizarea sunetului cu imaginea.
Lucrurile au început să se schimbe în urma unor inovaţii: inginerul german Rumer a descoperit tehnica de fotografiere a oscilaţiilor sonore. Ca urmare, sunetul a fost transformat în pistă sonoră pe film. Heinrich Hertz descoperă, în 1887, că anumite substanţe creează un curent electric sub acţiunea luminii. Acest lucru a dus la inventarea fotocelulei (1888), făcând astfel posibilă citirea pistei sonore. Cea mai importantă realizare a venit odată cu descoperirea metodei magnetice de înregistrare a sunetului, când s-a trecut la sonorizarea stereofonică a filmelor.
Despre aceste invenţii găsiţi detalii în secţiunea Invenţii în epocă, iar pentru mai multe informaţii, puteţi consulta şi
https://ro.wikipedia.org/wiki/Sunet_stereofonic_%C3%AEn_cinema
Marea Criză Economică începea să se facă simţită, iar una dintre consecinţe a fost abandonarea filmelor de marele public, fapt care a dus la scăderea drastică a profiturilor din această industrie. Primul film vorbit din lume a fost Cântăreţul de jazz (The jazz singer, 1927) şi a fost produs de Warner Brothers, care se afla la un pas de faliment. Deşi doar o treime din film era sonor, noutatea a adus un succes enorm. Warner Brothers a fost salvată de la faliment şi a produs Luminile New York-ului (Light of New York) în următorul an. Filmul, un adevărat succes, a dus la creşterea spectaculoasă a profiturilor, determinând şi alte companii cinematografice să renunţe la filmele mute şi să treacă la cele vorbite. Dintr-odată, după 30 de ani de la naşterea filmelor, la sfârşitul anilor ’20, toate filmele deveniseră vorbite.
Dintre cei trei regi ai filmului mut, doar Charlie Chaplin s-a încăpăţânat să mai producă filme mute. Filmul Circul (Circus), produs în 1928, a primit un premiu Oscar. În 1931, Luminile oraşului avea să fie un succes real, iar vânzările de filme mute au crescut de trei ori.
În autobiografia sa, Chaplin a menţionat că motivul refuzului său de a face filme sonore a fost Charlie, personajul său de suflet, care „din momentul în care avea să scoată şi un singur cuvânt, avea să se transforme în cu totul altă persoană”.
Lloyd s-a retras în 1940, iar Keaton abia mai apărea pe scenă. Cariera lor era pe sfârşite. Epoca pantomimei se terminase. Publicul dorea şi altceva, nu doar comedie burlescă. Spre deosebire de filmul mut, filmul sonor oferea noi posibiltăţi. Mai greu era pentru actori. Nu mai era suficient să arate doar bine şi să gesticuleze mult cu mâinile, era necesar şi talentul în rostirea replicilor. Vocea devenise o probă eliminatorie.
Deşi filmul mut Timpuri noi (1936) întrecuse toate aşteptările, pentru Chaplin venise timpul să încerce să realizeze şi un film vorbit. Ştia că acest lucru avea să însemne sfârşitul lui Charlie. Primul personaj interpretat a fost Hitler, în filmul Dictatorul (1938). Născuţi amândoi în aceeaşi lună şi acelaşi an, Chaplin şi Hitler mai împărtăşeau ceva în comun: celebra mustăcioară. Gurile rele spun că Hitler îl copiase pe Chaplin, aşadar, acesta a ales să-l parodieze pe Hitler, interpretând personajul Hynkel, al cărui mesaj de la sfârşitul filmului a rămas în istorie: „Îmi pare rău… Nu vreau să fiu împărat, nu-i treaba mea, nu vreau să conduc sau să cuceresc pe nimeni.”



Astfel, Chaplin transmitea lumii mesajul său: „Viaţa poate fi liberă şi frumoasă, dar noi nu mai ştim să trăim aşa. Ei bine, haideţi la luptă! Soldaţi, în numele democraţiei, să ne unim cu toţii!”. Dorea ca lumea să nu se gândească la el ca la un dictator, iar discursul din ultima scenă a arătat că avea ceva de spus.
Urmarea? În timp ce în SUA Roosevelt îl invitase la Casa Albă ca să-l felicite pentru eforturi şi curaj, de cealaltă parte a globului, Hitler spumega de furie. Deşi discursul lui Chaplin-Hynkel a fost difuzat la radio, mesajul său n-a ajuns unde trebuie: cel De-al Doilea Război Mondial avea să izbucnească în anul următor.

Motivul pentru care Charlie Chaplin a rămas viu în conştiinţa omenirii este simplu: popularitatea sa nu a scăzut niciodată deoarece a trecut dincolo de graniţele comediei burleşti, dăruind oamenilor drame şi filme pline de umanism. A creat comedia de situaţie, implicându-se personal în activitatea de producţie, a scris scenarii, a jucat roluri şi a ştiut cum să ajungă şi cum să rămână în inima marelui public.
A fost un model universal, inspirând personalităţi, cum ar fi: regizorul şi comedianul Woody Allen, care a urmat stilul lui Chaplin, scriindu-şi scenariile şi regizându-şi singur scenele. L-a inspirat pe Walt Disney atunci când a creat personajul de desen animat, Mickey Mouse. Roberto Benigni, cunoscutul actor, regizor şi scenarist este considerat un Chaplin al Italiei, Jim Carrey îşi dorea să devină un fel de Chaplin, chiar şi Jackie Chan este considerat un Chaplin al lumii Kung-Fu şi nu în ultimul rând, Rowan Atkinson, considerat al doilea după Chaplin, interpretul personajului Mr. Bean.
Richard Attenborough, fratele bine-cunoscutului realizator de documentare BBC, David Attenborough, a regizat în 1992 filmul autobiografic Chaplin avându-l în rolul principal pe actorul Robert Downey Jr. (celebrul personaj Iron Man sau Sherlock Holmes).

În continuare
Clasificarea filmelor. Stiluri de filme
  • Niki si Alex
  • Avatarul lui Niki si Alex
  • Deconectat
  • Senior Member
  • Posts: 70
  • Thank you received: 100
  • Karma: 4
Fear is the path to the dark side. Fear leads to anger. Anger leads to hate. Hate leads to suffering.
Ultima editare: by daniel.
Administratorul a dezactivat accesul public la scriere.
Următorii utilizatori v-au mulțumit: daniel, Mona si Dan

Rasp: CINEMATOGRAFIA - o altfel de abordare #38410

Clasificarea filmelor. Stiluri de filme
Cum am putea să le clasificăm cât mai uşor cu putiinţă?
În funcţie de lungime, durată, sistem de difuzare, gen?
Le putem afla de aici
sau de aici
La începutul secolului XX, America deţinea supremaţia în industria filmului, însă în Europa lucrurile nu mergeau tot atât de bine. În timp ce în Anglia nici nu se putea vorbi despre o industrie cinematografică, pe continent, Germania câştigase teren şi devenise renumită pentru filmele excelente pe care le producea.
Pentru că încă ne aflăm în zorii cinematografiei, sunt necesare câteva informaţii despre cel care avea să revoluţioneze unul dintre genurile filmelor, Alfred Hitchcock şi filmul de suspans.

Alfred Hitchcock
Nemulţumit că în cinematografia engleză lucrurile nu se mişcau deloc, s-a decis să le schimbe. Influenţa marii tradiţii teatrale britanice, întruchipate de Shakespeare, ştirbea din şansa Angliei de a face cinematografie. Teatrul era considerat a fi o artă fină, pe când cinematograful era considerat a fi o formă de artă inferioară. Urmarea: toţi marii actori şi regizori făceau teatru, nu film.
Acest lucru a fost marea şansă a lui Hitchcock, în scenă intrând arta cinematografică germană în care producătorii expresionişti începeau să utilizeze cu succes luminile şi umbrele. Hitchcock a început să frecventeze studiourile de film ale acestora pentru a se inspira, iar „calitatea” dobândită în copilărie şi tinereţe l-a ajutat să obţină succesul (în urma unor experienţe traumatizante din primii ani ai vieţii ajunsese să înţeleagă frica până în cele mai profunde tenebre, mai târziu dezvoltând o fascinaţie ciudată pentru fenomenul infracţional şi pentru romanele pline de groază şi suspans ale lui Edgar Allan Poe, dar şi pentru cele poliţiste scrise de G.K. Chesterton). Aşadar, a început să îmbunătăţească scenariile, introducând situaţiile comice alături de elementele de suspans, realizând un contrast izbitor care punea şi mai mult în valoare teroarea. Hitchcock a fost şi va rămâne inovatorul tehnicilor de reprezentare a fricii şi neliniştii pe marele ecran, folosind desăvârşit luminile şi umbrele, lumina pentru a marca anumite lucruri, iar umbrele, excesiv de mari, pentru a domina şi pentru a produce teamă şi tensiune publicului. Aceste efecte vor purta numele de „umbrele lui Hitchcock”.

Printre cele mai sugestive titluri:
1934 – Omul care ştia prea multe (The man who knew too much)
1935 – Cele 39 de trepte (The 39 steps)
1936 – Agentul secret (Secret agent)
1936 – Sabotaj (Sabotage)
1936 – Femeia dispărută (The lady vanishes)
1940 – Rebecca (Oscar pentru cel mai bun film – 1940)
1941 – Suspiciune (Suspicion)
1948 – Funia (Rope) – primul film color al lui Hitchcock
1954 – Fereastra din spate (Rear window)
1959 – La nord prin nord-vest (North by Northwest)
1960 – Psyco
1956 – Luat drept altul (The wrong man)
1958 – Ameţeala (Vertigo)
1963 – Păsările (The birds)
Mai multe, aici
Odată cu inventarea tubului catodic, televiziunea a început să câştige teren. Hitchcock a fost invitat să lucreze pentru micul ecran. A debutat în 1955 cu emisiunea Alfred Hitchcock prezintă, devenind foarte popular din cauza modului lipsit de expresie în care relata faptele, dar şi al discursurilor umoristice pline de ironie.

Dacă aveţi un regizor preferat sau un anume gen de film despre care doriţi să povestiţi, ordinea nu mai contează. :)
  • Niki si Alex
  • Avatarul lui Niki si Alex
  • Deconectat
  • Senior Member
  • Posts: 70
  • Thank you received: 100
  • Karma: 4
Fear is the path to the dark side. Fear leads to anger. Anger leads to hate. Hate leads to suffering.
Administratorul a dezactivat accesul public la scriere.
Următorii utilizatori v-au mulțumit: daniel, Mona si Dan

Prin accesarea acestui site, ești de acord cu faptul că folosim cookies .