SUBIECT: INVENTII in epoca

De la camera obscură la era fotografiei digitale
Camera obscură – cameră cufundată în întuneric având într-un zid o gaură prin care imaginea de afară este proiectată invers pe un perete sau un ecran alb. Această tehnică este folosită timp de cinci secole pentru studierea eclipselor de soare.
În secolul al XVI-lea, reprezintă un aparat care constă dintr-o cutiuţă având la un capăt un mic orificiu, iar la capătul opus un ecran. Imaginile inversate care se formau prin acelaşi principiu, erau folosite pentru reproducerea fidelă a imaginilor prin desen.
De-a lungul anilor, tehnologia este îmbunătăţită prin adăugarea unei lentile (1550) pentru obţinerea unei imagini mai clare, o diafragmă (1568) care permite reglarea cantităţii de lumină care pătrunde în cameră şi o oglindă concavă (1573) pentru redresarea imaginii.
Prima cameră obscură portabilă, strămoşul cutiei fotografice, îi aparţine lui Caspar Schott, în 1657.
În 1685 o astfel de cameră este dotată cu un teleobiectiv. Pentru ca imaginea să fie fixată permanent, vor trece mai bine de 40 de ani (1727), iar acest lucru este realizat de Johann Heinrich Schulze, însă, din păcate, procedeul folosit de acesta a fost trecut cu vederea până în 1802 când englezul Thomas Wedgwood încearcă acelaşi lucru, dar fără succes.
Istoria îl aminteşte însă pe litograful francez Joseph Nicephore Niepce care obţine primul negativ din istorie (1816). Abia în 1826 realizează prima fotografie: imaginea casei familiei sale, însă procedeul era unul foarte lent. Pentru obţinerea unei imagini erau necesare opt ore. Îl ia ca asociat pe pictorul Louis-Jacques-Mande Daguerre. Niepce moare în 1833, iar asociatul său continuă cercetările şi descoperă prima tehnică fotografică prin care se obţine o imagine clară (daghereotipie) în 1837.
În Anglia, Henry Fox Talbot a inventat un negativ pe hârtie, procedeu purtand numele de calotipie. În 1846, acesta publică prima carte din lume cu fotografii, The pencil of nature.
În 1851, Frederick Archer îmbunătăţeşte tehnica, realizând procedeul colodian, care constă în reproducerea unui număr mare de imagini de foarte bună calitate.

În 1870, englezul Eadweard Muybridge a inventat un dispozitiv cu ajutorul căruia a reuşit să obţină o serie de fotografii al unui cal aflat în mişcare. Imaginile au fost montate pe un zootrop, un cilindru care se rotea şi lăsa impresia că animalul aleargă.



Pentru proiectarea acestor imagini, Muybridge inventează zoopraxiscopul care reprezintă un pas înainte în evoluţia cinematografiei.
În 1888, după inventarea primului aparat foto de tip Kodak, fotografia devine o ocupaţie foarte răspândită.
Anul 1935 aduce primul film color pentru diapozitive, iar pentru fotografii abia în 1942.
În 1947, Edward Land creează aparatul Polaroid.
În anii ’90, tehnologia computerelor permite intrarea fotografiei într-o nouă eră: era camerei digitale.

Lanterna magică
A fost inventată de germanul Athnanasius Kircher, în 1645. Este un sistem mix de proiecţie, fiind folosit şi în prezent, ca proiector de diapozitive (diascop).


Urmează:
Invenţii în epocă. De la kinetoscop la proiectorul de film

Invenţii în epocă. De la kinetoscop la proiectorul de film
Celuloid – substanţă transparentă, extrem de inflamabilă, obţinută din nitrat de celuloză şi plastifiant de camfor. În trecut, era folosit foarte mult ca material termoplastic, mai ales în industria cinematografică (în prezent nu se mai foloseşte, fiind inflamabil).
La început, celuloidul a purtat numele de parkesină, după numele inventatorului Alexander Parkes (1856), ca mai apoi să apară sub numele de xylonită (1869), înainte de a fi brevetat sub ultima denumire, în 1870, de John Wesley Hyatt. Iniţial, a fost folosit ca înlocuitor pentru fildeş. De-a lungul timpului a avut numeroase întrebuinţări de la piepteni, jucării, până la bilele de biliard.

Fonograf – instrument folosit la reproducerea mecanică a sunetelor. Pentru înregistrare, fonograful stochează o copie a undelor sonore sub forma unor şănţuleţe înscrise pe suprafaţa unei plăci de înregistrare. Când discul se învârte, un ac produce vibraţii după forma şanţurilor, iar mişcările sale sunt transformate în sunete.
Fonografele moderne (patefonul, pick-up-ul) au avut câteva componente în comun.
Dispozitivul inventat de Thomas Edison în 1877 era format dintr-un cilindru de tablă cu un ac ataşat la un orificiu de înregistrare, având la celălalt capăt un orificiu de redare. Cilindrul era prevăzut cu un mâner. Când mânerul era răsucit la o viteză constantă, acul grava un şanţ în foaia de tablă cu o traiectorie corespunzătoare amplitudinii sunetelor înregistrate.

Kinetograf – prima cameră de filmat. Acesta era o cutie în care se afla o rolă de film de 35 mm de celuloid, compus dintr-o bandă sensibilă cu patru perforaţii pe imagine, dinţi care le agaţă, le antrenează şi le opresc periodic în deplasarea prin faţa obiectivului şi bobine care derulează şi rulează filmul. A fost inventat de Edison în 1889.

Kinetoscop – aparat sub forma unui dulap, prevăzut în partea de sus cu o fantă prin care o persoană putea privi un scutmetraj de un minut. A fost inventat de Thomas Edison în 1889. Pentru ca fiecare imagine să fie văzută individual şi fenomenul de persistenţă retiniană să aibă loc, filmul trecea pe sub o lentilă măritoare, în timp ce un declanşator făcea ca o lampă poziţionată sub film, să emită un flash. Între lampă şi film se afla un mecanism rotitor, cu o fantă îngustă. Imaginile erau derulate cu o frecvenţă de 46 imagini/secundă, dând iluzia de mişcare.

Proiector de film/cinematograf – dispozitiv de luat vederi combinat cu un proiector pentru a proiecta imagini în mişcare pe un ecran. A fost inventat de fraţii Auguste şi Louis Lumiere în 1894 şi brevetat la 13 februarie 1895.

Kinetofon – aparat hibrid care combină kinetoscopul şi fonograful. A fost inventat de Edison.

Efectul fotoelectric este fenomenul de emisie a electronilor din unele metale sub influenţa luminii. Acesta este de două feluri: extern şi intern.
Efectul fotoelectric extern a fost observat şi confirmat pentru prima oară de Heinrich Hertz, în 1887. Pe baza ecuaţiilor lui Maxwell (acesta a fost primul care a dedus existenţa undelor electromagnetice în 1864, punând bazele teoriei câmpului electromagnetic), Hertz a făcut unele experienţe ingenioase în domeniul electromagnetismului şi a dovedit existenţa undelor electromagnetice, iniţiind astfel studiul efectului fotoelectric extern.
Fenomenul n-a putut fi explicat ştiinţific deoarece electronul nu fusese descoperit încă. În 1899, J.J. Thomson, cel care a descoperit electronul, a arătat că electronii sunt emişi sub influenţa luminii. Abia în 1905, Albert Einstein a dat o interpretare acestui efect, demonstrând că particula de lumină (fotonul) şi propagarea acesteia este de natură electromagnetică şi are un caracter dual, de undă şi corpuscul.

Fotocelula este un dispozitiv care utilizează efectul fotoelectric. Are multiple aplicaţii, de la releu fotoelectric, la traductor de lumină şi sursă de energie electrică. În realizarea cinematografului sonor pe peliculă fără pistă magnetică s-a folosit traductorul de lumină, iar pentru înregistrarea imaginilor în televiziune se foloseşte traductorul de lumină-curent (fotomultiplicator) care este un dispozitiv format dintr-un multiplicator şi o fotocelulă care transformă semnalul luminos într-un semnal electric.

Telegrafon – aparat specializat în înregistrarea magnetică şi redarea sunetului. A fost inventat în 1898 de Valdemar Poulsen.

Stereofonie – sistem de redare sonoră a sunetelor înregistrate, caracterizat printr-o reconstituire spaţială a surselor sonore. Înregistrarea se face prin cel puţin două microfoane, iar redarea sunetului înregistrat se face prin boxe repartizate în stânga, respectiv în dreapta ascultătorului.

Microfonul este un aparat care transformă sunetul în semnale electrice. Se foloseşte în radioteleviziune şi în telecomunicaţii. În 1877, Emile Berliner brevetează un dispozitiv de captare a sunetelor. Este vorba despre microfonul cu cărbune folosit şi în prezent în telefonia fixă.

Difuzorul este un aparat care transformă energia electrică în energie acustică (sunet).
De-a lungul timpului, difuzorului i s-au adus îmbunătăţiri substanţiale. Este întrebuinţat în radiorecepţie, televizoare sau la instalaţiile de amplificare a sunetelor etc.

Pe marginea acestui subiect, există şi o poveste controversată.
Prima întrebuinţare a unui difuzor electric i s-a atribuit profesorului de fizică Johann Philipp Reis, care l-a instalat la un aparat numit „telefon” inventat de acesta în 1861, telefon prezentat la 26 octombrie 1861 la Frankfurt, Germania.
Cu toate că în 1876 Graham Bell a pantentat un astfel de aparat, acesta n-a funcţionat niciodată în starea iniţială. Se pare că Bell ar fi prezentat spre patentare chiar o versiune a aparatului lui Reis, cu câteva ore înainte ca Elisha Gray, un alt inventator american, să prezinte o versiune a aceluiaşi telefon, însă în stare de funcţionare.
Mult mai târziu, Bell a prezentat o versiune a telefonului mult îmbunătăţită, dar care nu aparţinea aparatului iniţial.
Între cei doi, a avut loc un proces de lungă durată (1878-1901), câştig de cauză având Bell.
Puteţi afla mai multe informaţii aici https://en.wikipedia.org/wiki/Johann_Philipp_Reis

Pentru mai multe informaţii în domeniul descoperirilor şi aplicaţiei acestora, puteţi consulta următoarele linkuri:
https://ro.wikipedia.org/wiki/%C3%8Enceputurile_%C3%AEnregistr%C4%83rilor_sonore
https://ro.wikipedia.org/wiki/Film_sonor

osciloscop (o. catodic) – dispozitiv electronic utilizat pentru a surprinde pe un monitor anumite imagini. Acestea sunt reprezentări grafice ale semnalelor electrice. Osciloscoapele catodice au diferite utilizări în domeniul comercial sau ştiinţific: televiziune, cercetare acustică, design electronic. Mai multe detalii aici:

rază catodică – flux de electroni care iese dintr-un electrod negativ (catod), într-un tub cu descărcare electrică sau care este emis de un filament încins (în tuburile electronice). Razele catodice dau luminozitate materialelor fluorescente şi sunt folosite în osciloscoapele cu raze catodice şi pentru tuburile de televiziune.

tubul catodic – tub cu vid care produce imagini când suprafaţa fluorescentă este lovită de fluxul de electroni. Tuburile catodice pot fi monocrome (se foloseşte un singur tun electronic) sau color (trei tunuri electronice pentru a produce imagini roşii, verzi sau albastre care, combinate, pot propdue imagini colorate). Primele versiuni au apărut între anii 1900-1920. Mai multe informaţii aici:

televiziune – sistem electronic care se utilizează la transmiterea imaginilor statice sau dinamice şi a sunetului la receptoare care proiectează imaginile pe un tub catodic sau pe un ecran şi recreează sunetul.
1932 a fost anul în care a apărut primul televizor electronic, iar în anii ’50 a apărut cel color. În anii ’60 au fost introduse primele sisteme de televiziune prin cablu. Mai multe informaţii aici: