SUBIECT: LITERATURA - mari ecranizari

Deoarece în topicul „Cinematografia – o altfel de abordare” prezint informaţii despre evoluţia cinematografiei de-a lungul timpului, am deschis acest topic unde voi scrie articole despre scriitori renumiţi şi operele lor ecranizate.
Dacă aveţi un scriitor preferat sau aţi citit o carte care a fost ecranizată şi doriţi să povestiţi şi altora despre ea, vă aştept cu drag.
Orice implicare este bine-venită. Puteţi contribui la dialog, puteţi trimite linkuri spre youtube sau puteţi contribui cu articole constructive.

Preliminarii
În secolul al XIX-lea continuă să se manifeste efectele schimbărilor politice de la sfârşitul secolului abia încheiat. Amintesc în treacăt semnarea Declaraţiei de independenţă a Statelor Unite şi separarea de Marea Britanie (4 iulie 1776), semnarea Declaraţiei drepturilor omului şi cetăţeanului (26 august 1789), războaiele purtate de Napoleon, Revoluţia industrială, Revoluţia agriculturii, marile invenţii din domeniul ştiinţelor exacte: matematică, fizică, chimie, biologie, culminând cu realizări în domenii noi care au stat la baza evoluţiei tehnologice secolului XX: electricitatea şi metalurgia. De asemenea, începuse lupta pentru abolirea sclaviei în lume. Deşi în 1807 comerţul cu sclavi este scos în afara legii în Marea Britanie, în coloniile britanice sclavia este abolită abia în 1833, pe când în SUA a fost nevoie de un război civil.
Poate că n-am fi ştiut despre toate aceste evenimente dacă n-ar fi existat scriitorii. Secolul al XIX-lea este marcat de romantism (ca opoziţie la clasicism) curent literar ce a pătruns şi la noi, însă cu întârziere, ca mai toate curentele literare existente.
Deşi în ţările europene secolul XVIII fusese numit Secolul Luminilor, iluminismul sau luminismul, care apăruse mult mai devreme în Anglia şi în Franţa, în Ţările Române pătrunde cu o întârziere de cel puţin zece ani, din cauza evenimentelor politice (dominaţia străină şi feudalismul autohton). Primul nucleu iluminist l-a constituit Şcoala Ardeleană (mişcare a intelectualităţii din Transilvania de la sfârşitul secolului al XVIII-lea – începutul secolului al XIX-lea), ca mai apoi să se răspândească în Ţările Române şi Moldova.
Dar, despre aceste lucruri vom vorbi la rândul lor. Ceea ce vreau să aduc în discuţie, sunt marii oameni de cultură ai secolului XIX şi operele lor artistice şi literare, opere care, zeci de ani mai târziu aveau să constituie subiect de inspiraţie pentru unele dintre cele mai reuşite filme.
Este foarte greu de acoperit o arie atât de vastă. O să amintesc în treacăt ce-mi vine acum în minte, restul, poate o să mă ajutaţi cu timpul să discutăm despre cât mai mulţi.
Deci, i-aş aminti pe englezii Charles Dickens, Charlotte Brontë, Jane Austen, Walter Scott, Oscar Wilde, Arthur Conan Doyle, francezii Victor Hugo, Honoré de Balzac, Jules Verne şi Alexandre Dumas, germanii Goethe, Schelling, Fraţii Grimm, ruşii Tolstoi, Cehov, Dostoievski, americanii Edgar Allan Poe, Harriet Beecher Stowe, Mark Twain şi mulţi, mulţi alţii.

Ca să încep în spiritul vremii, aş da ca prim-exemplu, celebrul roman Coliba unchiului Tom, al scriitoarei americane Harriet Beecher Stowe (1811-1896). Acesta este un roman antisclavie, a fost publicat în 1852 şi a fost cel mai bine vândut roman al secolului al XIX-lea, sensibilizând opinia publică în favoarea mişcării antisclavagiste.
Modul în care scriitoarea a descris viaţa sclavilor a avut un impact imens în SUA şi Marea Britanie şi a fost citată ca una dintre cauzele izbucnirii Războiului Civil American. Romanul a fost vândut în peste 300.000 de exemplare şi a fost tradus în 23 de limbi.
„Nu eu am scris. Dumnezeu a scris. Eu am scris doar după dictare.” afirma aceasta despre romanul său.
De asemenea, romanul a avut mai multe ecranizări:
- 1903, în regia lui Edwin S. Porter,
- 1927, în regia lui Harry A. Pollard
- 1965, în regia lui Géza von Radványi
- 1987, în regia lui Stan Lathan.



Bineînţeles că există și alte ecranizări ale altor romane celebre în care a fost descrisă viaţa negrilor de pe plantaţii. Aş aminti ecranizarea romanului Pe aripile vântului, al scriitoarei şi jurnalistei americane Margaret Mitchell (1900-1949). Acesta a fost unul dintre cele mai vizionate filme din istoria cinematografiei mondiale.
Ecranizări:
- 1939, în regia lui Victor Fleming, George Cukor, cu Vivien Leigh şi Clark Gable în rolurile principale
- 1998, în regia lui Alejandro Agresti
- Scarlet – miniserie TV 1994 – în regia lui John Erman

Mai recent, ar mai fi şi 12 ani de sclavie (2013), un film inspirat din romanul autobiografic al lui Solomon Northup (1808-1863).

În continuare:
Ecranizări după romane celebre

Jane Austen
Jane Austen s-a născut la 16 decembrie 1775, în Steventon, Hampshire, Anglia.
A fost al şaptelea copil din cei opt copii al unei familii mari şi unite.
Până la 25 de ani, Jane s-a bucurat de o viaţă liniştită şi lipsită de senzaţional, într-un cerc restrâns de nobili şi clerici provinciali. Această lume idilică avea să constituie o sursă de inspiraţie pentru romanele sale, devenind astfel creatoarea unui nou gen literar: comedia de moravuri.
După pensionarea tatălui său, care fusese preot, în 1801 s-a mutat împreună cu familia în Bath.
Deşi nu a călătorit foarte mult, scrierile sale emană o mare forţă de pătrundere în viaţa socială şi moravurile micii nobilimi de ţară, pe care le descrie cu multă culoare şi realism, într-un stil spontan, spumos, dar însoţit de o ironie muşcătoare.
Jane Austen se numără printre creatorii romanului modern.
Celebritatea i-a adus-o cele şase romane: Raţiune şi sensibilitate (1811), Mândrie şi prejudecată (1813), Mansfield Park (1815), Emma (1815), Persuasiune (1817) şi Mănăstirea Northanger (1817).
Moare timpuriu, la doar 41 de ani, în Winchester, Hampshire, la 18 iulie 1817.
Walter Scott a criticat-o pentru tematica limitată, dar a preţuit-o pentru „excelenta forţă de nuanţare ce reuşeşte să facă interesante până şi cele mai obişnuite şi banale lucruri şi personaje”.

Toate romanele sale au fost ecranizate.

Sense and sensibility (Raţiune şi simţire)
1981 – miniserie tv – 7 episoade
1995 – în regia lui Ang Lee
2008 – miniserie tv – în regia lui John Alexander

Pride and prejudice (Mândrie şi prejudecată)
1938 – în regia lui Michael Barry
1940 – în regia lui Robert Z. Leonard
1952 – miniserie tv – 6 episoade
1967 – miniserie tv – 6 episoade
1995 – miniserie tv – 6 episoade
1995 – în regia lui Ang Lee
1980 – miniserie tv – 5 episoade
2003 – în regia lui Andrew Black
2005 – în regia lui Joe Wright

Persuassion (Persuasiune)
1960 – miniserie tv – 4 episoade
1971 – miniserie tv – 5 episoade
1995 – în regia lui Roger Michell
2007 – în regia lui Adrian Shergold

Mansfield Park (Parcul Mansfield)
1983 – miniserie tv – 6 episoade
1999 – în regia lui Patricia Rozema
2007 – în regia lui Iain B. MacDonald

Northanger Abbey (Mănăstirea Northanger)
1987 – în regia lui Giles Foster
2007 – în regia lui Jon Jones

Emma
1972 – miniserie tv – 5 episoade
1996 – în regia lui Douglas McGrath
1996 – în regia lui Diarmuid Lawrence
2009 – miniserie tv – 4 episoade

Becoming Jane (2007), în regia lui Julian Jarrold, este filmul biografic al Janei Austen, având-o în rolul principal pe actriţa Anne Hathaway.
https://www.imdb.com/title/tt0416508/

Da, imi place acest subiect.

Personal, imi plac filmele, realizate dupa romane celebre.
Prefer sa citesc romane sau carti memorialiste care reflectaviata traita intr-o nume perioada.

Apropo de literatura .

Nici nu va puteti inchipui ce Fonoteca de aur detine Radio Romania.

In colectia Teatrului National Radiofonic exista sute de interpretari dupa opere celebre.

Le gasiti pe pagina Radio Romania .ro

Doresc doar sa subliniez ca exista si varianta AUDIO. Radio.

Charles Dickens
Charles Dickens s-a născut la 7 februarie 1812, în Portsmouth, Hampshire, Anglia, într-o familie de mici burghezi.
Micul Charles a fost un copil sensibil şi talentat. Descoperind magia cărţilor la numai 7 ani, s-a apropiat de personajele create de scriitorii Henry Fielding (Tom Jones), Daniel Defoe (Robinson Crusoe), Miguel de Cervantes (Don Quijote de la Mancha), dar şi de eroii din poveştile pline de mister ale celor O mie şi una de nopţi. Toate aceste lecturi îi vor aprinde imaginaţia, îi vor stimula talentul înnăscut viitorului scriitor şi vor contribui la consolidarea stilului picaresc ce-i va domina opera la maturitate. Dickens a scris din suflet, a pus realitatea pe hârtie, a descris viaţa de zi cu zi. Citindu-l, aproape ai impresia că personajele sale vor ieşi dintre rânduri.
Tatăl său, John Dickens, un mic funcţionar la intendenţa marinei, era un om superficial şi nechibzuit, veşnic plin de datorii şi hărţuit de necazuri. A fost închis la Marshalsea, închisoarea pentru datornici, iar micul Charles, pe atunci în vârstă de 12 ani, a fost retras din şcoală şi silit să lucreze într-o fabrică de cremă de ghete. Perioada petrecută la Lammert and Warren l-a marcat profund. Nu va uita niciodată singurătatea, mizeria şi umilinţele prin care a trebuit să treacă şi nici disperarea pe care a simţit-o atunci când se gândea că speranţele de viitor i-au fost spulberate pentru totdeauna.
După 25 de ani, în romanul David Copperfield (roman semibiografic), Dickens va povesti acest episod, aducând la lumină în accente acuzatoare şi pline de patimă toate adevărurile nefericite ale copilăriei sale triste.
În 1832 devine reporter la ziarul Morning Chronicle pentru ştirile din Parlament.
Intrând în lumea condeiului, va începe să publice primele schiţe în 1836 (Schiţele lui Boz), însă romanul Documentele postume ale clubului Pickwick (1837) l-au făcut să fie cel mai apreciat autor din vremea sa. Iniţial, acestea fuseseră o serie de legende având ca destinaţie ilustraţii cu subiect sportiv realizate de Robert Seymour. După sinuciderea acestuia, va lucra cu talentatul Hablot Knight Browne care va ilustra multe dintre romanele lui Dickens.
Încă de la început trebuie să fac cunoscut că toate romanele sale au fost publicate în foileton (apariţie lunară într-un ziar). Dickens a fost un scriitor prolific, nici nu termina un roman, că începea altul. Chiar el afirma că „simte dorinţa nebună de a începe o carte nouă” şi lucra „cu cea mai mare răbdare, cu cea mai susţinută energie”. „Scriu pentru că nu mă pot abţine”, mărturisea acesta. „Când iau condeiul în mână, am un simţ al chemării şi răspunderii. Dacă aş fi acrit de viaţă şi încă aş încerca să îndulcesc vieţile şi închipuirea unora.”
Primul său roman a fost Oliver Twist (1838), urmat de Nicholas Kickleby (1839), Vechiul magazin de curiozităţi (1840), Barnaby Rudge (1841), Colindă de Crăciun (1843), Martin Chuzzlewit (1844), Dombey şi fiul (1848), David Copperfield (1850), Casa umbrelor (1853), Timpuri grele (1854), Micuţa Dorrit (1857), Povestea celor două oraşe (1859), Marile speranţe (1861) şi Prietenul nostru comun (1865). Ultimul său roman, Misterul lui Edwin Drood, a cărui publicare a început în 1870, a rămas nepublicat.
La 9 iunie 1870, Charles Dickens moare pe neaşteptate, în timpul unui turneu de lecturi.
A fost înmormântat în Catedrala Westminster, Parthenonul britanic.

Ecranizări:

Oliver Twist
1922 – în regia lui Frank Lloyd
1933 – în regia lui William J. Cowen
1948 – în regia lui David Lean
1974 – animaţie, în regia lui Hal Sutherland
1982 – în regia lui Clive Donner
1985 – miniserie tv, 12 episoade, în regia lui Gareth Davies
1997 – în regia lui Tony Bill
1999 – miniserie tv, 4 episoade, în regia lui Renny Rye
2005 – în regia lui Roman Polanski
2007 – miniserie tv, 5 episoade, în regia lui Coky Giedroyc

Nicholas Kickleby
2002 – în regia lui Douglas McGrath

Vechiul magazin de curiozităţi (The old curiosity shop)
2007 – în regia lui Brian Percival

Barnaby Rudge
1911 – în regia lui Charles Kent
1915 – în regia lui Thomas Bentley, Cecil M. Hepworth
1960 – miniserie tv, 13 episoade, în regia lui Morris Barry

Colindă de Crăciun (A Christmas carol)
1938 – în regia lui Edwin L. Marin
1951 – Scrooge - în regia lui Brian Desmond Hurst
1984 – în regia lui Clive Donner
1997 – animaţie, în regia lui Stan Phillips
1999 – în regia lui David Hugh Jones
2003 – o poveste modernă, în regia lui Matthew Irmas
2009 – O poveste de Craciun - în regia lui Robert Zemeckis
2012 – în regia lui Jason Figgis

Martin Chuzzlewit
1914 – în regia lui Travers Vale
1912 – în regia lui Oscar Apfel, J. Searle Dawley
1964 – miniserie tv, 13 episoade, în regia lui Joan Craft
1994 – miniserie tv, 6 episoade

David Copperfield
1935 – în regia lui George Cukor
1956 – miniserie tv, 13 episoade, în regia lui Stuart Burge
1966 – miniserie tv, 13 episoade, în regia lui Joan Craft
1969 – în regia lui Delbert Mann
1974 – miniserie tv, 6 episoade, în regia lui Joan Craft
1986 – miniserie tv, 10 episoade, în regia lui Barry Letts
1993 – în regia lui Don Arioli
1999 – în regia lui Simon Curtis
2000 – în regia lui Peter Medak
2009 – în regia lui Ambrogio Lo Giudice

Casa umbrelor (Bleak House)
1920 – în regia lui Maurice Elvey
1922 – în regia lui H.B. Parkinson
1926 – în regia lui Lee De Forest, Widgey R. Newman
1959 – miniserie tv, 11 episoade,
1985 – miniserie tv, 7 episoade, în regia lui Ross Devenish şi Susanna White
2005 – miniserie tv, 15 episoade, în regia lui Justin Chadwick şi Susanna White

Timpuri grele (Hard Times)
1977 – miniserie tv, 4 episoade, în regia lui John Irvin
1994 – miniserie tv, 4 episoade, în regia lui Peter Barnes

Micuţa Dorrit (Little Dorrit)
1913 – în regia lui James Kirkwood
1920 – în regia lui Sidney Morgan
1934 – Klein Dorrit, în regia lui Carl Lamac
1988 – în regia lui Christine Edzard
2008 – miniserie tv, 14 episoade, în regia lui Adam Smith, Dearbhla Walsh, Diarmuid Lawrence

Povestea celor două oraşe (A tale of two cities)
1935 – în regia lui Jack Conway, Robert Z. Leonard
1958 – în regia lui Ralph Thomas
1965 – miniserie tv, 10 episoade, în regia lui Joan Craft
1980 – în regia lui Jim Goddard
1980 – miniserie tv, 8 episoade, în regia lui Michael E. Briant
1984 – animaţie
1989 – miniserie tv, Philippe Monnier
2009 – versiune muzicală

Marile speranţe (Great expectations)
1946 – în regia lui David Lean
1974 – în regia lui Joseph Hardy
1981 – miniserie tv, 13 episoade, în regia lui Julian Amyes
1983 – animaţie
1991 – în regia lui Kevin Connor
1998 – în regia lui Alfonso Cuarón
1999 – în regia lui Julian Jarrold
2011 – miniserie tv, 3 episoade, în regia lui Brian Kirk
2012 – în regia lui Mike Newell
2013 – în regia lui Graham McLaren

Prietenul nostru comun (Our mutual friend)
1958-1959 – miniserie tv, 12 episoade, în regia lui Eric Tayler
1976 – miniserie tv, 7 episoade, în regia lui Eric Tayler
1998 – miniserie tv, 4 episoade, în regia lui Julian Farino

Filme biografice
2000 – The mistery of Charles Dickens, în regia lui Patrick Garland
2002 – Dickens, ministerie tv, 3 episoade, în regia lui Chris Granlund, Mary Downes
2009 – Charles Dickens's England, documentar, în regia lui Julian Richards

Şi pentru că tot am amintit despre romanele altor autori la începutul articolului precedent, iată ecranizările romanelor respective:

Tom Jones (Henry Fielding)
1917 – Tom Jones, în regia lui Edwin J. Collins
1960 – Tom Jones, miniserie, în regia lui Eros Macchi
1963 – Tom Jones, în regia lui Tony Richardson
1976 – The Bawdy Adventures of Tom Jones, în regia lui Cliff Owen
1997 – The history of Tom Jones, miniserie tv, 5 episoade, în regia lui Metin Hüseyin



Robinson Crusoe (Daniel Defoe)
1903 – Les aventures de Robinson Crusoé, în regia lui Georges Méliès
1954 – Robinson Crusoe, în regia lui Luis Buñuel
1964 – Les aventures de Robinson Crusoë, miniserie tv, două sezoane (4 şi 13 episoade), în regia lui Jean Sacha
1970 – Robinson Crusoe, în regia lui René Cardona Jr.
1972 – Robinson Crusoe, în regia lui Leif Gram
1973 – Zhizn i udivitelnye priklyucheniya Robinzona Kruzo, în regia lui Stanislav Govorukhin
1997 – Robinson Crusoe, în regia lui Rod Hardy, George Miller
2003 – Robinson Crusoe, în regia lui Thierry Chabert
2008 – Crusoe, miniserie tv, 13 episoade, în regia lui Michael Robison, Alex Chapple, Helen Shaver, Duane Clark, Jeff Woolnough



Don Quijote de la Mancha (Miguel de Cervantes)
1908 – Don Quijote, în regia lui Narciso Cuyàs
1920 – Don Quijote, în regia lui Shiro Nakagawa
1933 – Don Quixote, în regia lui Georg Wilhelm Pabst
1947 – Don Quijote de la Mancha, în regia lui Rafael Gil
1961 – Don Quijote, în regia lui Eino Ruutsalo
1973 – Don Quijote cabalga de Nuevo, în regia lui Roberto Gavaldón
1991-1992 – El Quijote de Miguel de Cervantes, miniserie tv, 5 episoade, în regia lui Manuel Gutiérrez Aragón
1992 – Don Quijote de Orson Welles, în regia lui Orson Welles
2000 – Don Quixote, în regia lui Peter Yates
2002 – El caballero Don Quijote, în regia lui Manuel Gutiérrez Aragón

Surorile Bronte (Charlotte, Emily şi Ann)
Surorile Bronte s-au născut în familia unui preot anglican. Erau cinci fete şi un băiat. Locuind în Haworth, în deprimantele ţinuturi mlăştinoase din Yorkshire, fetele şi-au creat, prin intermediul scrisului, o viaţă plină de fantezie şi iluzii, acest lucru ducând mai târziu la realizarea unora dintre cele mai bune creaţii literare în limba engleză.
Debutul literar al celor trei surori, Charlotte (1816-1855), Emily (1818-1848) şi Ann (1820-1849), a avut loc în anul 1846, cu un volum de poezii Poems by Currer, Ellis and Acton Bell (Poezii de Currer, Ellis şi Acton Bell).
Destinul celor din familia Bronte este unul ieşit din comun, toţi membrii familiei trăind sub semnul fatalităţii, fiind urmăriţi de tragedie de la începutul şi până la sfârşitul vieţii lor.
După ce şi-au pierdut mama (în 1821), Charlotte şi două dintre surori, Mary şi Elisabeth, au fost trimise la Cowan Bridge School, o şcoală de caritate fondată în 1820, având ca scop educaţia fetelor clericilor din clasa mijlocie. În acea şcoală, Mary şi Elisabeth au murit de tuberculoză în timpul unei epidemii. Între zidurile şcolii condiţiile de viaţă erau extrem de aspre, iar pedepsele erau dure şi umilitoare. De fapt, Charlotte va dezvălui toate aceste brutalităţi în romanul său, Jane Eyre.
Emily, Ann şi fratele lor, Branwell, au murit de tuberculoză în doar câteva luni, între septembrie 1848 şi mai 1849.
Ultima dintre surori, Charlotte, s-a stins din viaţă în 1855, la un an de la căsătorie.
În urma analizei poeziilor publicate în acel volum de debut, mulţi critici au considerat că cea mai talentată dintre surori a fost Emily. Aceasta a scris un singur roman, La răscruce de vânturi (1847), o poveste pătimaşă şi plină de dramatism, o poveste despre pasiune şi ură.
Ann a publicat Agnes Grey (1847) şi Chiriaşul din Wildfell Hall (1848).
Charlotte a publicat Jane Eyre (1847), povestea impresionantă a unei tinere guvernante, roman care s-a bucurat de succes imediat după apariţia sa.
În 1849 a publicat Shirley, iar în 1853, romanul Villette.

Ecranizări:

La răscruce de vânturi (Wuthering Heights – Emily Bronte)
1939 – în regia lui William Wyler
1967 – miniserie tv, 4 episoade, în regia lui Peter Sasdy
1970 – în regia lui Robert Fuest
1978 – miniserie tv, 5 episoade, în regia lui Peter Hammond
1985 – La răscruce de vânturi aka Wuthering Heights – în regia lui Jacques Rivette
1992 – în regia lui Peter Kosminsky
1998 – în regia lui David Skynner
2003 – în regia lui Suri Krishnamma
2009 – în regia lui Coky Giedroyc
2011 – în regia lui Andrea Arnold

Chiriaşul din Wildfell Hall (The tenant of Wildfell Hall – Ann Bronte)
1968 – miniserie tv, 4 episoade, în regia lui Mike Barker
1996 – miniserie tv, 3 episoade, în regia lui Mike Barker

Jane Eyre (Jane Eyre – Charlotte Bronte)
1934 – în regia lui Christy Cabanne
1943 – în regia lui Robert Stevenson
1961 – în regia lui Marc Daniels
1970 – în regia lui Delbert Mann
1973 – miniserie tv, 5 episoade, în regia lui Joan Craft
1983 – miniserie tv, 11 episoade, în regia lui Julian Amyes
1996 – în regia lui Franco Zeffirelli
1997 – în regia lui Robert Young
2006 – miniserie tv, 4 episoade, în regia lui Susanna White
2011 – în regia lui Cary Fukunaga

Villette (Villette – Charlotte Bronte)
1970 – miniserie tv, 5 episoade, în regia lui Moira Armstrong

Thomas Hardy
Thomas Hardy s-a născut la 2 iunie 1840 în Beckampton, Dorset, Anglia în familia unui meşter constructor (zidar şi pietrar). La 16 ani, a plecat la Londra să studieze arhitectura.
Nefiind aceasta chemarea sa, părăseşte domeniul arhitecturii şi de dedică scrisului. Primul său roman Săracul şi doamna, scris în 1867, a rămas nepublicat. Între timp, manuscrisul a fost distrus, iar din acesta s-au mai păstrat doar câteva fragmente.
De-a lungul timpului, a scris o serie de romane: Remedii disperate (1871), Sub copacul înfrunzit (1872), Doi ochi albaştri (1873), Departe de lumea dezlănţuită (1874), Întoarcerea băştinaşului (1878), Trompetistul negru (1880), Primarul din Casterbridge (1886), Pădurenii (1887), Tess d’Urbervilles (1891), Jude neştiutul (1895), Femeia iubită (1897).
Ceea ce atrage atenţia asupra acestui scriitor, este stilul său deosebit în care reuşeşte să îmbine intrigile romantice cu personajele realiste. Scrisul lui Hardy a intrat în conflict cu moralitatea vremii, dezaprobarea publică fiind şi principala cauză care l-a determinat să abandoneze proza în favoarea poeziei. Primit de critici într-o notă acidă şi acuzatoare, Jude neştiutul a fost ultimul său roman.
Hardy a fost un romancier al destinului. Cititorul este strivit de tonul dur şi culorile sumbre în care, într-un mod ironic până la cruzime, acompaniat de un pesimism disperat, i se dezvăluie destinul personajelor. Acestea sunt stranii şi pătimaşe, sunt învăluite în mister şi se lasă conduse de demoni interiori greu de stăpânit: impulsivitate erotică şi temperament vulcanic, sentiment de duşmănie şi răzbunare. Eroii săi sunt urmăriţi de fatalitate, sunt prinşi într-un malaxor al evenimentelor tragice în vâltoarea cărora aspiraţiile lor idealiste eşuează şi duc la un inevitabil sfârşit: ori înnebunesc, ori se sinucid.
Thomas Hardy a murit la 11 ianuarie 1929. Inima sa a fost îngropată în satul natal, alături de Emma, prima lui soţie, iar cenuşa a fost depusă la Catedrala Westminster, în Colţul poeţilor.

Ecranizări:
Under the Greenwood Tree (Sub copacul înfrunzit, 1872)
1929 – în regia lui Harry Lachman
2005 – în regia lui Nicholas Laughland

Far from the Madding Crowd (Departe de lumea dezlănţuită, 1874)
1915 – în regia lui Laurence Trimble
1967 – în regia lui John Schlesinger
1998 – în regia lui Nicholas Renton
2015 – în regia lui Thomas Vinterberg

The Return of the Native (Întoarcerea băştinaşului, 1878)
1994 – în regia lui Jack Gold
2010 – în regia lui Ben Westbrook

The Mayor of Casterbridge (Primarul din Casterbridge, 1886)
1921 – în regia lui Sidney Morgan
1978 – miniserie tv, 7 episoade, în regia lui David Giles
2003 – Primarul din Casterbridge aka The Mayor of Casterbridge, în regia lui David Thacker

The Woodlanders (Pădurenii, 1887)
1970 – miniserie tv, 4 episoade, în regia lui John Davies
1997 – în regia lui Phil Agland

Tess of the d’Urbervilles (Tess d’Urbervilles, 1891)
1913 – în regia lui J. Searle Dawley
1924 – în regia lui Marshall Neilan
1952 – în regia lui Michael Henderson
1959 – în regia lui Werner Degan
1998 – în regia lui Ian Sharp
2008 – miniserie tv, 4 episoade, în regia lui David Blair

Jude the Obscure (Jude neştiutul, 1895)
1971 – miniserie tv, 6 episoade, în regia lui Hugh David

Pentru că la 9 septembrie 2014 Google a aniversat 186 de ani de la naşterea marelui romancier Lev Tolstoi, m-am hotărât să ies din tipar, să fac un ocol până în Mama Rusia şi să-i aduc un omagiu acestui nepreţuit diamant al literaturii universale. Voi încerca să scriu cât mai multe în cât mai puţine fraze, deşi este imposibil să reduci la câteva expresii existenţa acestui monolit al creaţiei literare.
Aveam de gând să scriu despre un alt scriitor, dar fiind unul dintre cititorii tolstoieni, îmi este imposibil să fac neobservat acest eveniment. Când mă gândesc la Rusia, înainte de a-i vedea pe Lenin, Troţki, Stalin şi mai ştiu eu care, mă gândesc în primul rând la cultura ei şi la oamenii care au pus umărul pentru zidirea acesteia.
Mă gândesc la Puşkin (Evgheni Oneghin) şi Gogol, la Dostoievski (Crimă şi pedeapsă, Idiotul, Fraţii Karamazov) şi Bulgakov (Maestrul şi Margareta – manuscrisul ars şi rescris din memorie – celebrul motan Behemot!), la Stravinski şi Rahmaninov, la Ceaikovski (Lacul Lebedelor) şi Haciaturian (Dansul săbiilor), Chagall (pictor) şi mulţi alţii care nu-mi vin acum în minte.

Lev Tolstoi
La 9 septembrie 1828, se năştea la Iasnaia Poliana, gubernia Tula din Imperiul Rus, cel care avea să devină unul dintre cei mai mari romancieri ai lumii. Micul Lev era al patrulea copil din cei cinci copii ai unei familii de aristocraţi ruşi. Tatăl său era un conte provenind dintr-o familie de nobili germani, cu rădăcini în secolul al XIV-lea, iar mama sa era fiica unui general bogat. Copilăria şi-a petrecut-o la moşia Iasnaia Poliana (Poiana Luminoasă, lb. rusă), care fusese construită într-o pădure de foioase în secolul al XVII-lea. Lev avea doar doi ani când mama sa a murit la naşterea Mariei, sora sa mai mică, rolul mamei fiind preluat de o mătuşă, Tatiana. A avut o copilărie frumoasă şi a beneficiat de o educaţie aleasă, studiind în particular cu profesori germani şi francezi care locuiau la conacul familiei.
Când avea 9 ani, s-a mutat cu întreaga familie la Moscova. Tatăl său moare pe neaşteptate, iar cei cinci copii orfani trec în tutela unei alte mătuşi, contesa Osten-Saken, sora mai mare a tatălui său, care în 1841 alege calea monahală şi renunţă la tutelă în favoarea primei mătuşi, Tatiana.
La 13 ani, Lev a studiat limbile turcă, arabă şi tătară cu profesorul său particular, a citit toată opera lui Rousseau (filosofia acestuia avea să-l marcheze profund), iar la 16 ani a fost admis la Universitatea din Kazan (1844), la secţia de filologie turco-arabă. În 1847, a abandonat studiile neglijate în urma vieţii furtunoase pe care a dus-o în mijlocul înaltei societăţi, dar de care nu a fost încântat şi s-a întors ca moşier la Iasnaia Poliana unde a încearcat să schimbe în bine viaţa iobagilor şi a ţăranilor de pe pământurile sale. A dat greş şi a revenit în sânul vieţii tumultoase din Moscova.
În 1849 s-a mutat la Sankt Petersburg, a devenit dependent de jocurile de noroc şi s-a înglodat în datorii. La 22 de ani, Tolstoi era un tânăr pasionat de vânătoare, desfrânat, plin de vicii, cu datorii la jocuri de noroc şi hărţuit de creditori şi prea puţin interesat de ceea ce se petrecea în jurul său.

În 1851 a intrat în rândurile armatei, ca ofiţer, în Caucaz, iar la chemarea fratelui său, ofiţer în armata rusă, s-a dus pe front, însă în loc să lupte, a profitat de statutul său social şi s-a dedicat vechilor pasiuni vicioase: jocurile de noroc şi femeile. În lupta cu „demonii” săi, nota în jurnal: „Să renunţ la jocurile de noroc este atât de dificil, iar tentaţia este atât de greu de înfrânat.” Cu toate că acesta era stilul său de viaţă, în timpul liber de care beneficia din plin, Tolstoi s-a apucat să scrie primul său roman, Copilăria, o povestire autobiografică a copilăriei din perioada petrecută la Iasnaia Poliana, scrisă sub influenţa celebrului David Copperfield al lui Dickens, scriitor pentru care Tolstoi a nutrit o admiraţie deosebită în copilărie, dar şi în tinereţe. Copilăria a fost publicat în revista de literatură Sovremennik în 1852, iar apariţia sa a captat imediat interesul cititorilor.
Aflându-se printre cazaci şi descoperindu-le stilul de viaţă simplu şi codul etic militar şi umanist, Tolstoi începe să nutrească pentru aceştia o mare admiraţie şi-i consideră un model demn de urmat de toată suflarea rusească. În urma acestor influenţe, publică romanul Cazacii (1863), care s-a bucurat imediat de succes.

Din Caucaz, a fost trimis să lupte în Crimeea şi a luat parte la bătălia de la Sevastopol. În această perioadă a scris trilogia Povestiri din Sevastopol, în care a descris războiul ca fiind un act de patriotism feroce, dar şi un act de încălcare a voinţei lui Dumnezeu, ajungând să urască războiul din tot sufletul. Mai târziu, ideile sale pacifiste aveau să declanşeze în 1885 o mişcare împotriva satisfacerii serviciului militar.
Cei 27 de ani ai lui Tolstoi înfăţişează lumii un tânăr conte faimos, erou de război şi scriitor talentat. Abia acum începe să se contureze caracterul celui care avea să devină marele Tolstoi, omul obsedat de idei sociale înălţătoare şi de eliberarea iobagilor legaţi de pământ.
În 1856 a demisionat din armată, iar în 1857 a plecat în Europa. A călătorit la Paris, unde a luat contact pentru prima oară cu o naţiune liberă, apoi a mers în Elveţia şi Germania. De aici şi până la transformarea sa, a fost doar un pas. Puternic marcat, se întoarce la moşia sa şi încearcă să pună bazele unei şcoli pentru copiii ţăranilor şi iobagilor. Militează pentru eliberarea lor şi începe să critice vehement încercările administrative ale ţarului Alexandru II de eliberare a acestora.

S-a căsătorit cu fiica unui medic din Moscova (au avut 12 copii, din care patru au decedat la vârste fragede).
În 1862 a început să scrie romanul Război şi pace (1869), terminat după şapte ani, iar în 1873 a început romanul Anna Karenina (1877), care a fost inspirat dintr-o întâmplare reală.
Deşi în tinereţe dusese o viaţă destrăbălată şi fără griji, după împlinirea vârstei de 50 de ani, Tolstoi a început să fie frământat de bunăstarea celor săraci şi de instruirea acestora. A conceput chiar şi un abecedar pentru copii. A renunţat să mai scrie romane şi s-a concentrat doar pe scrierea de opere filozofice, sperând că va îmbunătăţi soarta oamenilor simpli din Rusia şi de pretutindeni. A promovat pacifismul şi s-a împotrivit războiului, fapte ce au contribuit la promovarea ideilor sale în lume şi a dus la întemeierea şcolii de gândire tolstoiste. Pentru a putea educa populaţia în scopurile filosofiei sale, săraci şi bogaţi laolaltă, a înfiinţat editura Intermediarul alături de Vladimir Certkov, editor şi redactor, care provenea din aceeaşi aristocraţie şi împărtăşea ideile lui Tolstoi.

După ce i-au murit patru dintre copii şi două rude apropiate, a fost obsedat de ideea morţii şi a religiei. A studiat singur Scripturile, iar în 1879 au apărut Confesiunile, În ce constă credinţa mea, Evanghelia pe scurt, Critica.
Până în 1900, apar Moartea lui Ivan Ilici, Sonata Kreuzer, Puterea întunericului, Discuţiile despre viaţă.
În timpul foametei din 1888, a şocat pe toată lumea cu noua sa obsesie: a ajutat la munca pământului, a cosit singur iarba, s-a implicat în scopuri caritabile, a scris chiar şi un Raport asupra foametei, în care a descris realitatea trăită de oameni, însă acesta a rămas nepublicat la dorinţa guvernului, care s-a temut de influenţa tot mai mare a ideilor lui Tolstoi în rândul maselor, pentru că în timp ce mulţi din lumea academică se întrebau dacă scriitorul mai era în toate minţile, acesta câştiga noi prieteni.

Ultimul său roman, Învierea (1899), un roman despre raţiune, morală şi religie, avea să aducă furia Bisericii Ortodoxe la paroxism, iar în februarie 1901 este excomunicat, biserica refuzându-i chiar şi împărtăşania pentru tot restul vieţii, însă i s-a acordat şansa revenirii în sânul acesteia, în 1902, când scriitorul s-a îmbolnăvit grav de pneumonie.
Tolstoi n-a intrat în conflict doar cu guvernul ţarist şi cu Biserica Ortodoxă, ci şi cu propria familie, pe care a părăsit-o cu nici două săptămâni înainte de a muri la 7 noiembrie 1910.
Cu toate că guvernul cu care se luptase aproape jumătate din viaţă a interzis participarea oamenilor la slujba de înmormânare şi a trimis forţele de ordine să urmărească evenimentul, Tolstoi a fost însoţit pe ultimul său drum de nu mai puţin de 5000 de oameni veniţi de pretutindeni.

Tolstoi a rămas în conştiinţa oamenilor cu Război şi pace şi Anna Karenina, însă puţini ştiu că a fost unul dintre cei mai controversaţi oameni ai epocii sale, fiind în acelaşi timp un scriitor, filosof, om al credinţei şi un rebel pacifist.
Cele două rormane care l-au consacrat au suferit numeroase modificări. În căutarea sa spre perfecţiune, Tolstoi a intervenit pe text până şi în travaliul tiparului. La publicarea romanului Război şi pace, şi-a dus la exasperare editorul şi tipograful. Iată ce răspuns a dat la rugămintea de a „măzgăli” cât mai puţin textul: „Nu pot să nu mâzgălesc aşa cum mâzgălesc şi sunt ferm convins că aceste mâzgăleli sunt de mare folos. De aceea, nu mi-e frică de conturile tipografiei care, sper, nu vor fi prea usturătoare. Tocmai ceea ce vă place ar fi fost mult mai nereuşit, dacă n-ar fi fost mâzgălit de câte patru-cinci ori.” (Citat din „Note”, Război şi pace, ca răspuns la rugămintea lui P.I. Bartenev, directorul publicaţiei Russki arhiv: „Pentru numele lui Dumnezeu, nu mai faceţi atâtea corecturi.”).
Aceeaşi soartă a avut-o şi Anna Karenina, din care aproape jumătate din text a fost tăiat şi rescris.
Stilul lui Tolstoi aşa a fost mereu. De fiecare dată, fiecare nouă idee i se părea mai bună decât precedenta şi revenea pe text corectând şi recorectând.

Odată cu publicarea jurnalului său, în 1935, de Vladimir Certkov, cititorii au putut afla tragediile vieţii personale a acestui mare gânditor umanist.
În amintirile sale, Tolstoi îşi rezuma într-o pagină biografia:
„Privindu-mi viaţa, examinând-o din punctul de vedere al binelui şi al răului pe care l-am făcut, îmi dau seama că toată lunga mea existenţă se poate împărţi în patru perioade: prima, cea poetică, minunată, inocentă, radioasă a copilăriei, până la paisprezece ani. Apoi cei douăzeci de ani oribili, de grosolană depravare în slujba orgoliului, a vanităţii şi mai ales a viciului. A treia perioadă, de optsprezece ani, a durat de la căsătorie până la renaşterea mea spirituală: lumea ar putea-o califica morală, pentru că în cei optsprezece ani am dus o viaţă familială cinstită şi regulată, fără a ceda nici unuia din viciile pe care opinia publică le condamnă. Dar toate interesele mele erau limitate la preocupări egoiste, pentru familia mea, pentru bunăstare, pentru succesul literar şi toate satisfacţiile personale. În sfârşit, a patra perioadă este cea pe care o trăiesc acum, după regenerarea mea morală; din aceasta n-aş vrea să schimb nimic, în afară de relele obiceiuri pe care le-am deprins în perioadele precedente.”
L. Tolstoi – Din jurnalul său (sursă wiki)

La Moscova există un muzeu dedicat lui Tolstoi.
Casa memorială în care şi-a petrecut jumătate din viaţă, dar şi întreaga Iasnaia Poliana s-a transformat într-un muzeu care atrage vizitatori din toate colţurile lumi.
Tolstoi a fost şi va rămâne un personaj controversat, măcinat de idei şi acţiuni contradictorii, veşnic aflat în căutarea sensului vieţii.

Ecranizări:

Război şi pace
1956 – War and peace, roluri principale Audrey Hepburn, Henry Fonda, în regia lui King Vidor
1966 – Voyna i mir, în regia lui Sergey Bondarchuk
1972 – War & Peace, miniserie tv, 20 de episoade, în regia lui John Davies
1991 – War and peace, în regia lui Humphrey Burton
2000 – La guerre et la paix, în regia lui François Roussillon
2007 – War and peace, miniserie tv, 4 episoade, în regia lui Robert Dornhelm
2015 – în aşteptare

Anna Karenina
1935 – Greta Garbo în rolul principal, în regia lui Clarence Brown
1948 – Vivien Leigh în rolul principal, în regia lui Julien Duvivier
1967 – în regia lui Aleksandr Zarkhi
1977 – miniserie tv, 10 episoade, în regia lui Basil Coleman
1985 – în regia lui Simon Langton
1997 – în regia lui Bernard Rose
2000 – miniserie tv, 4 episoade, în regia lui David Blair
2009 – în regia lui Sergey Solovev
2012 – în regia lui Joe Wright
2013 – două părţi, în regia lui Christian Duguay

Sonata Kreuzer
1911 – Kreitzerova sonata, în regia lui Pyotr Chardynin
1915 – Kreutzer Sonata, în regia lui Herbert Brenon
1920 – La sonata a Kreutzer, în regia lui Umberto Fracchia
1927 – Kreutzerova sonata, în regia lui Gustav Machatý
1937 – Die Kreutzersonate, în regia lui Veit Harlan
1956 – La sonate à Kreutzer, în regia lui Eric Rohmer
1985 – La sonata a Kreutzer, în regia lui Gabriella Rosaleva
2008 – The Kreutzer Sonata, în regia lui Bernard Rose

"Ultimul său roman, Învierea (1899), un roman despre raţiune, morală şi religie,"
"Sonata Kreuzer "
"Razboi si pace"

Le-am citit, recitit anul acesta. Merita citite si revazute .

O carte care m-a impresionat profund este "Mizerabilii" de V. Hugo

Vin cu o remarca, am puterea sa o marturisesc gandindu-ma la literatura. La placerea de a citi !
Eram in anul II la profesionala, in anul 1979, aveam 18 ani. Am imprumutat de la Biblioteca scolii si-am citit "Spartacus".

Maistrul care ma invata croitoria, ma vazut... si...

Imi spune ; Citesti istorie?!.., iti place ...., ia sa-ti aduc eu ceva de acasa sa-ti dau de citit.

Si mi-a adus cartea "Procesul de la "NUEMBERG" (e gresit scris)... Procesul nazistilor.

L-am citit. M-a impresionat atat de mult, m-a marcat profund , atat de tare incat si peste 10-15 ani... visam ca ma aresteaza nazistii.


Chiar zilele aceastea am citit o carte care iarasi m-a rascolit profund.

V-o recomand :
Anita Nandris-Cudla - 20 de ani in Siberia Amintiri din viata

Anita Nandris-Cudla este numele unei femei care, la 36 de ani, a fost smulsa din propria casa de securitatea sovietica si deportata impreuna cu cei trei copii de varsta scolara in Siberia, timp de aproape 20 de ani. Odata reintoarsa in Bucovina natala, a scris aceste amintiri care, dupa mine, sunt una dintre cele mai serioase invitatii la a constientizateroarea comunismului. Sper ca prin lectura acestei carti sa-si vina in fire atat ignorantii care proiecteaza lumini serafice pe aceasta "boala a secolului", cat si cei care cred ca demascarea efectelor acestei ideologii demente ar trebui lasata doar in seama "institutiilor specializate" si a catorva fosti detinuti politici, nu-i asa, cu totii senili si plini de idei fixe. Un dus rece pentru constiintele noastre lancede, narcotizate de agitatia prezentului.
Anita Nandris-Cudla este o femeie de o simplitate consolatoare. O sa cititi in Amintiri din viata" despre cum e sa mergi kilometri intregi prin tundra ca sa culegi niste bobite cu care sa-ti salvezi copiii de boala scorbutului, cum e sa stai de paza ore in sir invelit intr-o haina din piele de ren, pe-un viscol de -40º C, despre cum e sa fii smuls de langa buna ta "mamuca" ramasa izolata la pat, despre cum e sa supravietuiesti cu 700 de grame de paine pe zi si cum e sa-ti educi fiii in plin Gulag. Dar nu o sa gasiti nici macar o data cuvantul "comunism", nici vreun blestem sau explozie de ura vindicativa. Cu atata bunatate, Anita Nandris-Cudla parca trece pe deasupra lumii si desertaciunilor ei. Cinstea, curajul, credinta, rabdarea, nu sunt pentru ea "idei" bune de insailat sisteme morale, ci daturi sufletesti pure pe care le urmeaza in cea mai desavarsita armonie

Scrisul a fost „descatusarea” celor care au avut ceva de spus pentru ca lucrurile sa nu se piarda, sa nu se uite si pentru ca noi, cei care venim in urma, sa avem de invatat. Istoria se poate repeta oricand. Oamenii inca n-au dezvoltat o memorie si o constiinta colectiva, vor ramane niste entitati cu caracteristici individualiste. Nu degeaba se spune ca „oamenii sunt aceiasi, vremurile sunt altele”.
Iti multumesc frumos, ioanahope, pentru cartea recomandata. Cu prima ocazie, o voi cauta si o voi citi.
Cat despre Victor Hugo, ii voi aloca un articol separat (va fi urmatorul), n-am citit Mizerabilii, insa am vazut filmul. In schimb, pot spune ca am citit Spartacus in anii trecuti, dar si Procesul de la Nurnberg, una dintre pasiunile mele fiind literatura si documentarul istoric.


De data aceasta, „mergem” în Franţa.

Stendhal
Stendhal, pe numele său adevărat Marie-Henri Beyle, s-a născut la 23 ianuarie 1783, la Grenoble, departamentul Isere, în Franţa, într-o familie de nobili. A avut două surori, Pauline, de care a fost foarte apropiat şi Zenaide, pe care o considera o pârâcioasă.
Micul Marie-Henri a nutrit pentru mama sa o iubire bolnăvicioasă şi nefirească. Când avea şapte ani a rămas orfan de mamă, aceasta murind în urma unei naşteri, la numai 30 de ani. Faţă de tatăl său, un avocat taciturn şi pios, a simţit repulsie şi la fel a simţit şi faţă de sora mamei lui, Seraphie, „o femeie diabolică” şi severă, care s-a ocupat de creşterea lui. Pentru micul Marie-Henri, copilul cu copilărie nefericită, a început un nou capitol: „viaţa morală”. În schimb, a fost foarte apropiat de bunicul din partea mamei, medicul Henri Gagnon, şi de fiul acestuia, dar şi de sora bunicului, Elisabeth, o femeie cu un dezvoltat cult al onoarei şi nobleţe morală, faţă de care micul Henri a nutrit o profundă admiraţie. Bunicul l-a iniţiat în lumea cărţilor: i-a citit pe Molière şi iluministul Voltaire, pe Horace şi Ovidiu, dar şi pe Dante şi Cervantes.
Faţă de religie, micul Henri a simţit dezgust, nesuportând tirania spirituală.
A fost atras de ştiinţele exacte, studiind intens matematica şi sperând să intre la Şcoala politehnică din Paris. După absolvirea Şcolii Centrale din Grenoble pleacă la Paris, sosind la 10 noiembrie 1799, a doua zi după preluarea puterii de Napoleon (18 brumar/9 noiembrie), viitorul împărat al Franţei. În loc să se prezinte la examenul de admitere, optează pentru cariera militară. În 1800 este numit sublocotenent în Regimentul 6 de dragoni şi participă la campania din Italia, însă în 1802 demisionează din armată.
Din 1802 a ţinut un Jurnal în care şi-a notat toate gândurile intime. Jurnalul a fost publicat postum. Timp de trei ani îşi dedică viaţa lumii mondene, frecventează teatrul, îl descoperă pe Shakespeare, se dedică muzicii şi picturii şi începe să nutrească mari ambiţii literare. În toamna anului 1806 revine în armată şi participă la campania din Prusia, iar în timpul campaniei din Rusia, va însoţi armata ca intendent. După căderea Imperiului Francez (1814), se stabileşte la Milano, oraşul său de suflet. În Souvenirs d’egotisme (Amintirile egotiste, 1892), scria: „Acolo am găsit cele mai mari plăceri şi cele mai mari dureri. (…) Acolo doresc să-mi petrec bătrâneţea şi să mor.”
În perioada 1814-1830 publică diferite studii abordând domeniul muzical şi cel al picturii.
Anul 1821 este un an dificil pentru Stendhal. Duce o viaţă plină de evenimente. Renunţă la iubita lui şi se îndrăgosteşte nebuneşte de o altă femeie, Methilde, care-l respinge. La 5 mai 1821, moare idolul său, Napoleon, aflat în exil pe Insula Sf. Elena. În acelaşi timp, poliţia austriacă îl bănuieşte de legături cu carbonarii (societate revoluţionară naţionalistă secretă, întemeiată în Italia şi activă în Franţa şi Peninsula Iberică; reprimată după eşecul revoltelor din Franţa în 1821 şi 1822), pe când aceştia îl bănuiesc de legături cu poliţia. Îi moare tatăl în iunie şi tot în iunie părăseşte Milano şi se stabileşte la Paris, unde este măcinat de gânduri sinucigaşe.
În 1822 publică De l’amour (Despre iubire), puternic dominat de amintirea femeii iubite, Methilde. Publică două manifeste proromantism: în 1823 şi în 1825. Până la apariţia primului său roman, Armance (1827), călătoreşte mult şi duce o viaţă socială şi culturală foarte bogată.
Abia în 1830 publică Le Rouge et le Noir (Roşu şi Negru), care reprezintă un impresionant studiu de caracter al unui tânăr ambiţios (Julien Sorel), dar şi o descriere amănunţită a perioadei Restauraţiei Franceze, văzută prin ochii eroului principal. În 1835 începe să-şi scrie autobiografia – Vie de Henri Brulard (Viaţa lui Henri Brulard) care va apărea în 1890. În 1839 publică La Chartreuse de Parme (Mănăstirea din Parma), un roman remarcabil prin fina redare a psihologiei umane, dar şi a moravurilor politice italieneşti din secolul al XIX-lea.
Între 1836-1837 scrie Vie de Napoleon (Viaţa lui Napoleon).
În 1839, scrie romanul Lamiel, o replică feminină a lui Julien Sorel, care va fi publicat abia în 1889.
Stendhal moare în urma unei apoplexii, la 23 martie 1842. Este înmormântat în cimitirul Montmartre, iar pe monumentul funerar este inscripţionată o parte din epitaful scris de acesta în limba italiană, în 1821, la Paris:
„Qui giace/Arrigo Beyle Milanese/Visse, scrisse, amo/Quest anima/Adorava/Cimarosa, Mozart e Shakespeare”.
Lucien Leuwen, al treilea mare roman al său, este un roman rescris, originalul aparţinând unei foarte bune prietene a sa, dna Jules Gaulthier, care îi ceruse părerea asupra stilului abordat. Într-o scrisoare din 4 mai 1834, acesta îi dă o lecţie de principii stendhaliene. Nu se ştie dacă doamna respectivă a ţinut cont de toate observaţiile scriitorului, cert este că acesta s-a apucat să-l refacă, iar manuscrisul (rămas neterminat) a fost lăsat prin testament surorii preferate, Pauline. O primă formă a romanului a apărut în 1855, dar cuprindea doar 17 capitole revizuite de scriitor.
În 1894 apare o ediţie sub numele Lucien Leuwen, în 1927 apare sub numele Le Rouge et le Blanc (Roşu şi Alb), în 1929 – Lucien Leuwen, ca mai apoi, în 1934 să apară ca Lucien Leuwen – Le Rouge et le Blanc.

Opera lui Stendhal poartă amprenta propriei vieţi. Considerându-se un naturalist, se inspiră din realitate, descriind cronologic, în fiecare roman scris, mediul social al epocii sale şi îşi dezvăluie sentimentele politice faţă de regim prin intermediul personajului principal. Sfidează averea şi pe cei care aleargă după ea, arată că politica marilor principii libertare şi egalitare promovate în era napoleniană este dominată de bancă şi de bursă. Regele însuşi este un afacerist: joacă la bursă şi crede că toţi oamenii sunt de vânzare. Eroii săi sunt el, scriitorul, şi iubita lui inaccesibilă, Methilde. Devenind un fin psiholog, îşi sondează sentimentele până în cele mai adânci străfunduri şi îşi foloseşte imaginaţia dând personajelor viaţa pe care ar fi vrut s-o trăiască el însuşi.
Cu toate că a fost considerat a fi un scriitor realist, a impus în literatură realismul, dar şi romantismul, insistând pe stilul simplu şi firesc, contrar stilului nobil şi emfatic abordat de scriitorii populari ai epocii sale. Urăşte folosirea în exces a superlativelor atunci când caracterizează pasiunile eroilor săi, dar, spre deosebire de condiţia obiectivităţii romancierilor realişti, el nu se implică emiţând judecăţi cu titlu subiectiv, nu din obiectivitate, ci din „pudoare”, acesta fiind elementul central al întregii sale opere. Consideră că din pudoare nu trebuie să-şi trădeze participarea la pasiunea personajelor, simpatia sau antipatia faţă de acestea.

Ecranizări:

Le Rouge et le Noir (Roşu şi Negru)
1920 – Il rosso e il nero, în regia lui Mario Bonnard
1928 – Der geheime Kurier aka Le Rouge et le Noir, în regia lui Gennaro Righelli
1947 – Il corriere del re aka Le Rouge et le Noir, în regia lui Gennaro Righelli
1954 – Le Rouge et le Noir, în regia lui Claude Autant-Lara
1961 – Le Rouge et le Noir, în regia lui Pierre Cardinal
1997 – Le Rouge et le Noir, în regia lui Jean-Daniel Verhaeghe

La Chartreuse de Parme (Mănăstirea din Parma)
1948 – La Chartreuse de Parme, în regia lui Christian-Jaque
1971 – La Chartreuse de Parme, în regia lui Michel Favart
1982 – La certosa di Parma, miniserie tv, 6 episoade, în regia lui Mauro Bolognini
2012 – La certosa di Parma, în regia lui Cinzia Th. Torrini

Lucien Leuwen – Le Rouge et le Blanc (Lucien Leuwen – Roşu şi Alb)
1973 – Lucien Leuwen, miniserie tv, 4 episoade, în regia lui Claude Autant-Lara

Citez;

"Scrisul a fost „descatusarea” celor care au avut ceva de spus pentru ca lucrurile sa nu se piarda, sa nu se uite si pentru ca noi, cei care venim in urma, sa avem de invatat. Istoria se poate repeta oricand. Oamenii inca n-au dezvoltat o memorie si o constiinta colectiva, vor ramane niste entitati cu caracteristici individualiste. Nu degeaba se spune ca „oamenii sunt aceiasi, vremurile sunt altele”.
Iti multumesc frumos, ioanahope, pentru cartea recomandata. Cu prima ocazie, o voi cauta si o voi citi. "

Atat mai adaug ;

"Anita Nandris-Cudla - 20 de ani in Siberia Amintiri din viata "

Anita Nandris-Cudla a fost o taranca dintr-un sat de langa Cernauti.

Atentie : Ea marturiseste ca are doar 3 clase primare.

A scris asa cum s-a priceput, fara a se gandii la greseli gramaticale.


Este o marturie atat de cutremuratoare , incat citind cartea realizezi ca un om simplu povesteste, relateaza atat de exact, fara metafore sau inflorituri , de parca ai avea in fata cele scrise de ea.

De pilda scrie in carte;

Fiind in Siberia, in tundra polara , pe un frig de minus 40 de grade, nu va cu ce sa se imbrace.

Lucrand la sortarea pestelui pescuit ,ea trebuia sa-l sorteze si sa-l puna in sac .

Ca sa carpeasca sacii, avea un sac rezerva la 100 de saci.

Lua sacul ce ramanea,... il destrama, facea ghem cu resturi de ate lungi de doar 20 de centimetri, abia a reusit sa-si croseteze, sa-si impleteasca o rochie, o flanea cu care sa se imbrace.


Comunistii sovietici au avut un mod de exterminare atat de cinic incat... mintea omeneasca refuza sa creada ca asa ceva s-a intamplat.

Culmea este ca nici astazi, aceste CRIME COLECTVE NU AU FOST DENUNTATE.


Cartea este noua, gasita la Biblioteca judeteana.

Mi-am zis; hai s-o citesc.

Am ramas masca.

Filmele eror cu extraterestri si teroristi si mai stiu eu ce inchipuiri bolnave au unii regizori sunt simple jocuri nebune.

Viata nu ca bate filmul. ... Istoria ne rascoleste total.

Asa ceva nu am crezut.

Victor Hugo
„Nici o unealtă a timpului nu lucrează atât de intens ca târnăcopul omului. Omul e un adevărat rozător. Sub mâinile lui totul se schimbă şi totul se transformă fie în bine, fie în rău. Omul, această fiinţă cu o existenţă atât de scurtă, această vieţuitoare care se apropie cu fiecare zi ce trece de mormânt, întreprinde acţiuni care sfidează infinitul.”

„Omul schimbă ordinea lucrurilor, le mută, le înlătură, dărâmă, scormoneşte, răscoleşte, sapă, scobeşte, sparge, pulverizează, desfiinţează ici, dărâmă dincolo şi clădeşte din nou cu ceea ce a mai rămas din dărâmături. Nimic nu-l face să şovăie, nici o masă, nici un bloc, nici o piedică, nici rezistenţa materiei, nici maiestatea naturii. Cu târnăcopul în mână, omul porneşte să ia cu asalt nemărginirea. Viitorul va asista poate la dărmânarea Alpilor. Globule, nu te împotrivi strădaniilor furnicii tale!”
(Homo edax, Oamenii mării)

Victor Hugo s-a născut la 26 februarie 1802, la Besancon, Franţa. A fost poet, dramaturg şi romanicer, fiind un reprezentant de seamă al romantismului, dar şi unul dintre cei mai mari poeţi ai secolului al XIX-lea. În a doua jumătate a vieţii s-a implicat în politică şi a scris pe teme politice, a trăit în exil aproape 20 de ani din cauza convingerilor sale republicane (1851-1870, timp în care a scris romanele Mizerabilii şi Oamenii mării – roman dedicat aspectelor sociale şi locuitorilor de pe insula Guernsey, unde a stat în exil din 1855).
A revenit în Franţa imediat după căderea imperiului lui Napoleon al III-lea, în 1870, a devenit senator în 1876, iar la 22 mai 1885 avea să moară la Paris, fiind înmormântat în Panteon, ca un erou naţional.

S-a remarcat ca poet înainte de a împlini 20 de ani.
A scris în versuri drama Cromwell (1827) şi tragedia Hernani (1830).
Piese de teatru: Regele petrece (Le roi s’amuse, 1832) şi Ruy Blas (1838).
Cele mai reprezentative opere: satira politică Pedepsele (Les Chatiments, 1853), Contemplaţiile (Les Contemplations – 1856) – o retrospectivă a vieţii sale.
Romane: Bug-Jargal (1818), Han din Islanda (Han d'Islande, 1823), Ultima zi a unui condamnat la moarte (Le Dernier Jour d'un condamné, 1829), Notre-Dame de Paris (1831), Claude Gueux (1834), Mizerabilii (Les Miserables, 1862), Oamenii mării (Les Travailleurs de la mer, 1866), Omul care râde (L'homme qui rit, 1869), Anul '93 (Quatrevingt-treize, 1874).

Ecranizări:

Ultima zi a unui condamnat la moarte (Le Dernier Jour d'un condamné)
1985 – în regia lui Jean-Michel Mongrédien

Notre-Dame de Paris
1923 – The Hunchback of Notre Dame aka Notre-Dame de Paris, în regia lui Wallace Worsley
1939 – The Hunchback of Notre Dame, în regia lui William Dieterle
1956 – în regia lui Jean Delannoy, cu Gina Lollobrigida, Anthony Quinn în rolurile principale
1996 – în regia lui André Flédérick
1999 – în regia lui Gilles Amado
2002 – Notre Dame de Paris – Live Arena di Verona, în regia lui Gilles Maheu

Mizerabilii (Les Miserables)
1934 – în regia lui Raymond Bernard
1935 – în regia lui Richard Boleslawski
1952 – în regia lui Lewis Milestone
1958 – în regia lui Jean-Paul Le Chanois
1978 – în regia lui Glenn Jordan
1982 – în regia lui Robert Hossein , cu Lino Ventura în rolul principal
1995 – în regia lui Claude Lelouch, cu Jean Paul Belmondo în rolul principal
1998 – în regia lui Bille August
2000 – miniserie tv, 4 episoade, în regia lui Josée Dayan, cu Gérard Depardieu în rolul principal
2012 – în regia lui Tom Hooper

Oamenii mării (Les Travailleurs de la mer)
1918 – în regia lui André Antoine, Léonard Antoine

Omul care râde (L'homme qui rit)
1828 – The Man Who Laughs, în regia lui Paul Leni
1966 – L'uomo che ride, în regia lui Sergio Corbucci
1971 – L'homme qui rit, în regia lui Jean Kerchbron
2012 – L'homme qui rit, în regia lui Jean-Pierre Améris

Alexandre Dumas
S-a născut la 24 iulie 1802 la Villers-Cotterets, în nordul Franţei, la cinci luni de la naşterea unui alt colos al literaturii franceze, despre care am scris anterior.
În venele sale a curs sângele unui mulatru (fiul unui colonel din aristocraţia franceză şi al unei umile sclave de culoare din Haiti) şi al fiicei unui comandant al gărzii naţionale. Acest amestec exotic avea să fie izvorul gustului pentru aventură care i-a hrănit imaginaţia şi talentul.
Dumas a fost cel mai prolific scriitor al romantismului, de sub neobosita sa pană de gâscă ieşind piese de teatru, nuvele, dar şi peste 200 de romane istorice de aventuri …
Când rosteşti „Dumas”, înainte să te duci cu gândul la Contele de Monte Cristo, te gândeşti la Cei trei muşchetari. Cine nu-i cunoaşte pe Athos, Porthos şi Aramis şi pe gasconul d’Artagnan? Cui nu-i răsună în minte jurământul de loialitate al celor patru: „Toţi pentru unul şi unul pentru toţi!”?
Dar mai bine dau ca exemplu următorul citat şi las cititorii să hotărască: „În zilele noastre, de uimitoare înfăptuiri ale tehnicii moderne, când se aud stăruitor întrebări dintre cele mai felurite şi mai îngrijorate despre soarta literaturii, fidelitatea cititorului faţă de o scriere cum este povestea muşchetarilor poate fi un răspuns semnificativ. E vorba de cititorul tânăr sau foarte tânăr, care se va afla în deplină putere a vârstei în jurul anului 2000, cel atât de mult discutat şi de pe acum asaltat de calculatoarele electronice, încât aproape nici nu se mai vede. Oare gustul, nevoia de lectură desprinse între altele şi mulţumită acestui «fals manual de istorie», cum a mai fost numită «trilogia » muşchetarilor, vor dispărea? Oare generaţiile viitoare vor abandona în uitare încântarea celor de până la ele faţă de bărbăteasca bravură a eroilor noştri?”
(Marcel Gafton, După douăzeci de ani, ediţia 1971)

S-a stins din viaţă la 6 decembrie 1870.

Printre cele mai cunoscute romane:
Georges, 1843
Cei trei muşchetari, 1844
După douăzeci de ani, 1845
Vicontele de Bragelonne, 1848
Familia de Medici, 1845
Regina Margot, 1845
Contele de Monte-Cristo, 1845
Doamna de Monsoreau, 1846
Cei 45, 1847
Cele două Diane, 1847
Colierul reginei, 1849
Laleaua neagră, 1850
Contesa de Charny, 1853
Robin Hood, 1863
Masca de fier, 1867
Mai multe titluri, găsiţi aici:

Ecranizări
Deoarece există foarte multe ecranizări, la această categorie mă mulţumesc să pun doar linkul. Sunt convins că cei interesaţi au de unde alege ceea ce-şi doresc.

Şi pentru că tot am intrat în zona aventurilor şi aventurierilor, azi vă voi scrie despre unul dintre cei mai prolifici şi mai citiţi scriitori germani.

Karl May
S-a născut la 23 februarie 1842 în Hohenstein-Ernsthal, în landul Saxonia din Germania, într-o familie cu 14 copii. Nouă dintre aceştia au murit înainte de a împlini vârsta de un an, Karl supravieţuind, alături de patru surori.

La 20 de ani a întreprins prima călătorie în America de Nord, angajându-se fochist pe un vapor (1862-1863). A lucrat ca topograf-supraveghetor la căile ferate, ajungând până în Munţii Stâncoşi. În aceeaşi perioadă, a început să scrie o serie de schiţe umoristice, povestiri şi nuvele.
Karl May a fost un călător neobosit. Între 1868-1899 a călătorit în Anglia, Franţa, Elveţia, Italia, Ungaria, Iugoslavia, Albania, Grecia, Turcia, ca în 1869 să călătorească pentru a doua oară în America de Nord, de această dată ajungând şi în statele din sud, până în Mexic.
Locuinţa sa din Radebeul (transformată în Muzeul Karl May după moartea sa), găzduieşte numeroase obiecte, mărturii ale călătoriilor sale. Acolo se găsesc şi celebrele puşti despre care a scris în povestirile sale: doborâtorul de urşi, carabina cu 25 de focuri şi puşca (cu ţinte) de argint a lui Winnetou.
În 1899 a plecat iar într-o lungă călătorie, de această dată în Orientul Mijlociu şi Orientul Îndepărtat. A ajuns la Port Said, Cairo, Valea Nilului, Beirut, Ierusalim, Damasc, Bagdad, Sudan şi Massua, călătorind mai departe, spre India, Ceylon şi Sumatra… apoi, reîntors în Port Said, a plecat însoţit de soţia sa, spre Assuan, Palestina, Iordania, Liban, Grecia, Italia, şi, în sfârşit Germania, unde a revenit în 1890.

Aceste călătorii aveau să devină muza inspiraţiei pentru minunatele sale povestiri, care au fost traduse în peste 30 de limbi.
Folosind întotdeauna persoana I şi abordând totul într-o manieră narativă simplă şi deschisă, a dat naştere unui erou special, cinstit, neînfricat, care a întrunit toate calităţile unui om-semizeu, înzestrat cu forţă fizică deosebită şi calităţi morale de nezdruncinat.
Îl însoţim pe greenhorn-ul devenit mai apoi puternicul Old Shatterhand în Vestul Sălbatic (sau pe Cara ben Nemzi în Orientul Apropiat), alături de prietenii săi în preria nesfârşită, în vecinătatea mustangilor mândri şi liberi, devenim martori încremeniţi la încleştările cu urşii grizzly şi învăţăm cum să vânăm bizonii periculoşi sau să descifrăm urmele animalelor sau pe cele lăsate de alţi călători.
Facem cunoştinţă cu optimistul şi caraghiosul Sam Hawkens, cel cu haina din piele de ţap atât de peticită încât cu greu s-ar fi lăsat străpunsă de o săgeată indiană, ne obişnuim să dormim sub cerul liber, ascunşi în iarba înaltă din care ne ştergem urmele ca să nu fim găsiţi de triburile vrăşmaşe sau
poposim în mijlocul unui trib indian şi ne bucurăm de ospitalitatea acestuia, aşezaţi în faţa focului, dând solemn din mână-n mână pipa păcii sau participăm la întreceri sportive, adevărate lecţii de curaj şi îndemânare.
Învăţăm despre tradiţiile altora, despre credinţele lor, religie, mod de gândire, port, stil de viaţă, limbă, îl cunoaştem pe neînfricatul Winnetou, căpetenia apaşă cu părul des, frumos şi negru ca abanosul şi învăţăm de la el cum să ne stăpânim slăbiciunile şi să fim cumpătaţi. Luăm parte la lupte în slujba binelui, alături de aceşti eroi neînfricaţi şi învăţăm de la ei cum să fim ingenioşi în toiul unei partide de vânătoare sau într-o acţiune îndrăzneaţă de eliberare a prizonierilor, pentru că ei nu cunosc nici teama de moarte şi nici laşitatea şi le ţinem pumnii ca să reuşească, pentru că binele, în cărţile lui Karl May, învinge întotdeauna.

Copleşit de tristul destin al unor popoare, Karl May a scris despre extincţia rasei roşii, a „vorbit” lumii despre ea, imortalizând-o pentru totdeauna aşa cum a văzut-o el însuşi. A scris despre popoarele Orientului şi despre tragedia acestora, a dorit să sensibilizeze oamenii, să trezească în ei realitatea unei conştiinţe pline de compasiune şi umanism.

„Intenţia mea de a-mi prezenta personajele, pe de o parte în mediul triburilor indiene, pe de alta, în ţările orientale, m-a condus în mod firesc la o adâncă compasiune pentru soarta popoarelor respective. Mă preocupa tot mai mult prăbuşirea rasei pieilor-roşii, considerată ca fiind inevitabilă. De asemenea, mă întrista profund lipsa de recunoştinţă a Apusului faţă de Orient, ştiut fiind faptul că tocmai Orientului îi datorăm cultura noastră. Propăşirea omenirii presupune ca în relaţiile dintre ţările din Apus şi Orient să nu mai existe exploatare şi vărsări de sânge, să fie pace. Mi-am propus să accentuez mereu acest lucru, să trezesc în cititorii mei acea dragoste pentru rasa pieilor-roşii şi pentru popoarele Orientului. Azi mi se spune că am reuşit să realizez acest lucru nu numai cu câţiva oameni, ci cu sute de mii, şi doresc să fie aşa.”
(Karl May, Eu, Opere complete, Vol. 34)

Karl May a murit la 30 martie 1912.

Romane scrise, traduse şi netraduse în limba română, aici.

Ecranizări:
Povestirile lui Karl May, pline de umor şi aventură, s-au bucurat de numeroase ecranizări, până de curând. Le găsiţi aici.

Winnetou