SUBIECT: Regizori romani !

Victor Ioan Frunză

Multiplu laureat al Premiului UNITER pentru cea mai bună regie (în primăvara acestui an, la Gala Premiilor UNITER, decernându-i-se şi Premiul de excelenţă), distins cu peste 59 de premii naţionale şi internaţionale, apreciat pentru osârdia de a căuta constant şi neobosit noi forme de expresie, cu un simţ anume în descoperirea tinerelor talente, Victor Ioan Frunză poate fi numit drept regizor de teatru complet, mai precis director de scenă (cum preferă să se autodefinească) cu o largă, dar adâncă viziune, şi o permanentă dorinţă de „experimentare scenică”.



Pe de altă parte, dacă ar trebui să-l definești în funcție de toate declarațiile și interviurile date, ai crede că, parafrazându-l pe Cioran, este scepticul de serviciu al unui teatru (românesc) în declin (afirmația că are 59 de premii care nu i-au folosit la nimic, nu face decât să întărească acest lucru). Dar toate astea ar putea fi numai „vorbe, vorbe, vorbe...”, ca-n Hamlet, regizorul însuși făcând, poate, un alt experiment inedit și anume confruntând teatrul de scenă cu „teatrul vieții” la nivel de conștiință colectivă.

S-a născut la 6 septembrie 1957, în București, și, încă de la grădiniță, a avut „o viziune teatrală”. În parcul din cartierul Bucureștii Noi (unde a făcut grădinița) era o construcție specială, din perioada interbelică. Acolo exista un dulap a cărui ușă se deschidea și intrai pe o scenă. Miracolul unei uși cu o cortină albastră din spatele unui dulap prin care puteai intra direct pe scenă a însemnat mult pentru el.

În clasa a V-a a făcut primul spectacol. L-a scris, l-a regizat și s-a ocupat și de scenografie. Jocul de lumini era improvizat cu ajutorul unor aparate cu care se proiectau diapozitive. Grădinița și încă 8 ani de școală i-a trăit în proximitatea unei săli de spectacol. Era universul său. Pasiunea s-a păstrat și, iată-l, absolvent al secției regie teatru a IATC, ca student al profesorului Mihai Dimiu, finnd coleg de generație cu Andrei Mihalache, Dominic Dembinski, Tompa Gabor.

În facultate încă rămâne ancorat în universul copilăriei, fiind pasionat de teatrul de păpuși și marionete, mereu prezent la cursurile ținute de Irina Niculescu. După absolvire este repartizat la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila, unde nu stă decât câteva luni.

Pleacă apoi la Teatrul de Păpuși, tot din Brăila, unde timp de trei ani a realizat vreo 20 de spectacole după Marin Sorescu, Andersen, etc. Mai târziu a redescoperit această lume a copilăriei prin teatrul de păpuși la Teatrul de Marionete din Arad, unde făcea un fel de teatru de marionete ambulant, pe o scenă de 80-90 cm, cu marionete de lemn sau porțelan.

Dar vremea a trecut, spectacolele s-au mutat pe marile scene de teatru din România, Ungaria și Cehia, în prezent fiind doctor în științe teatrale și management cultural, predând cursuri de profil, la studii aprofundate, în cadrul UNATC, asta după ce, după 1989, a fost vreme de trei ani director general al Teatrului Național din Cluj.

Tot el este cel care a „moșit” Trupa pe butoaie, primul spectacol cult, bazat pe texte ale teatrului popular medieval francez, conceput și realizat ca spectcol itinerant, trupa devenind primul ”brand” teatral recunoscut și apreciat în toată țara prin cele mai bine de 100 de spectacole susținute.

Astăzi, reputatul regizor împlineşte 60 de ani. Să-i urăm aniversare minunată alături de cei dragi, multă sănătate, bucurii, ani frumoși pe mai departe și cât mai multe piese regizate cu mare succes la public. La mulți ani, Victor Ioan Frunză!

Sanda Manu



Respectată regizoare de teatru şi excepţional profesor, Sanda Manu este cunoscută în primul rând drept cea care, cu mână de Pygmalion, a modelat şi însufleţit cu pasiune generaţii întregi de studenţi, făcând din ei actori vii atât pentru scena teatrului, cât şi pentru marea scenă a vieţii. La rândul lor, aceştia se întorc cu înzecită dragoste spre fostul dascăl amintind, de câte ori sunt întrebaţi despre debutul lor pe scenă, de cea care le-a modelat caracterul, le-a arătat calea spre meseria aleasă şi i-a ajutat să ajungă printre cei mai buni actori ai ţării.

S-a născut la 6 august 1933, în Bucureşti, ca fiică a celebrului actor Ion Manu, având parte de o educaţie aleasă, severă însă pe alocuri, dacă ne gândim că a avut guvernantă austriacă, tentată să impună oricând o disciplină “nemţească”. Tatăl n-ar fi vrut în ruptul capului ca fiica lui să-i calce pe urme, însă, pesemne, a scăpat din vedere înţelepciunea şi adevărul ascuns în proverbul românesc “aşchia nu sare departe de trunchi..”

Aşadar, deşi e convinsă că va face inginerie, la 18 ani s-a îndreptat spre actorie. “M-am dus acasă şi le-am spus părinţilor mei. Şi a fost o tragedie, era la începutul verii, examenul era toamna, tata s-a îmbolnăvit. A făcut infarct. Dar am dat. Ştia probabil că nu am talent de actor. Am dat examen, am căzut, trebuia să cad, eram foarte proastă. Dacă eu aş fi fost în comisie, să mă văd, să văd o fetiţă..Aş fi trântit-o, evident! A fost o tragedie, nu ştiam ce să fac, dar la teatru se înfiinţase Regia, Facultatea de Regie, şi se căutau foarte mulţi candidaţi, erau 40 de locuri şi nu se înscriseseră decât 18. S-a mai dat un examen, m-au trimis la examen…”, îşi aminteşte d-na Manu

După facultate, a lucrat ca regizor de teatru şi televiziune şi ca profesor universitar la IATC, devenit azi UNATC. „N-am vrut niciodată să fiu profesoară, dar întâmplarea a făcut că am intrat preparator la şcoală când am terminat facultatea. Şi am zis aşa, o să iau un an-doi... şi au fost 56. Mi-a plăcut foarte tare şi cred că adevărata mea vocaţie a fost să predau teatru. Unii au ajuns actori foarte mari şi majoritatea au făcut meseria asta şi au plecat înarmaţi în viaţă”, spune Sanda Manu„

Iată ce-şi aminteşte actriţa Oana Pellea despre profesoara sa: “ Prima dată când a intrat cu catalogul şi l-a pus aşa pe bancă şi a zis: da, cu mine o să lucraţi patru ani. Tu eşti fata lui Pellea. Şi pentru că eşti fata lui Pellea - şi ştiu că m-a şocat că a zis Pellea şi n-a zis Amza - pentru că eşti fata lui Pellea, ţie o să-ţi fie cel mai greu. Tu o să speli pe jos în clasă, tu îmi arunci mucurile de ţigară, tu aeriseşti clasa. Da? Ca să fie clar. Ca nu cumva cineva vreodată, din colegii tăi, care şi aşa gândesc că ai intrat pe pile, sau din oamenii din institut, să mai se gândească la aşa ceva. Deci te anunţ, o să-ţi fie cel mai greu”.

Şi tot Oana este cea care face un admirabil portret fostului dascăl: "E un bici cu vârful muiat în iubire. A învăţat generaţii la rând rigoare şi emoţie, inteligenţa actului scenic, bunul-simţ pe scenă şi bunul-simţ în viaţă, eleganţa, clasa, rasa pe care trebuie să le aibă un actor (...) Ne-a fost patru ani mamă, tată, profesoară, mentor, duşman, cel mai bun prieten - deci profesor ideal".

Pe de altă parte, doamna Manu spune despre sine: “Am impresia că eu am fost mai folositoare , hai să folosim aşa cuvintele, în profesorat. Regizori buni avem foarte mulţi şi minunaţi. Eu n-am fost un regizor prost, nu asta am vrut să spun. Doamne fereşte! Eu am fost un regizor foarte bun şi cu succes şi un regizor de comedie, ceea ce e mai rar…Dar n-am întors lumea pe jos! Dar am deschis căi multor actori…”

Astăzi, respectata regizoare şi îndrăgitul dascăl împlineşte 84 de ani. Să-i urăm toate cele bune, alături de toţi foştii săi studenţi, multă sănătate, o toamnă a vieţii tihnită şi cât mai multe bucurii. La mulţi ani, Sanda Manu!

Am ramas in totalitate uimit !

Tedy Necula a regizat in 2018 filmul ; Coboram La Prima

Ma inclin ! Cinste lui !