SUBIECT: Cutiuta cu...bijuterii

In navigarile mele pe net am tot citit (sigur si voi le gasiti), diverse povestioare, care prin talcul lor mi-au dat de gandit.
Iata astazi, una dintre ele.

Dragostea adevarata

"Era o dimineata aglomerata la cabinet cand, In jurul orei 08:30, intra un domn batran cu un deget bandajat. Imi spune imediat ca este foarte grabit caci are o Intalnire fixata pentru ora 09:00. L-am invitat sa se aseze stiind ca avea sa mai treaca cel putin o jumatate de ora pana sa apara medicul. Il observ cu cata nerabdare Isi priveste ceasul la fiecare minut care trece.

Intre timp ma gandesc ca n-ar fi rau sa-i desfac bandajul si sa vad despre ce este vorba. Rana nu pare a fi asa de grava… In asteptarea medicului, ma decid sa-i dezinfectez rana si ma lansez Intr-o mica conversatie. Il intreb cat de urgenta este Intalnirea pe care o are si daca nu prefera sa astepte sosirea medicului pentru tratarea ranii… Imi raspunde ca trebuie sa mearga neaparat la casa de batrani, asa cum face de ani buni, ca sa ia micul dejun cu sotia.

Politicoasa, Il intreb de sanatatea sotiei. Senin, batranul domn Imi povesteste ca sotia, bolnava de Alzheimer, sta la casa de batrani de mai bine de 7 ani. Gandindu-ma ca Intr-un moment de luciditate sotia putea fi agitata de Intarzierea lui, ma grabesc sa-i tratez rana dar batranul Imi explica ca ea nu-si mai aduce aminte de 5 ani cine este el…

Si-atunci Il Intreb mirata: “Si dvs.. va duceti zilnic ca sa luati micul dejun Impreuna?“. Cu un suras dulce si o mangaiere pe mana, Imi raspunde: “E-adevarat ca ea nu mai stie cine sunt eu, dar eu stiu bine cine este ea“.

Am ramas fara cuvinte si un fior m-a strabatut In timp ce ma uitam la batranul care se Indeparta cu pasi grabiti. Mi-am Inghitit lacrimile spunandu-mi In sinea mea: “Asta este dragostea, asta este ceea ce Imi doresc de la viata!… Caci, In fond, asa este dragostea adevarata ?!… nu neaparat fizica si nici romantica In mod ideal. Sa iubesti Inseamna sa accepti ceea ce a fost, ceea ce este, ceea ce va fi si ceea ce Inca nu s-a Intamplat.”

Persoanele fericite si Implinite nu sunt neaparat cele care au tot ce-i mai bun din fiecare lucru, ci acelea care stiu sa faca ce-i mai bun din tot ceea ce au.

Viata nu Inseamna sa supravietuiesti unei furtuni ci sa stii sa dansezi In ploaie !! "

Imi cer iertare daca a mai fost postata pe acest forum, este o fraza in text care mi se pare cunoscuta...

O poveste frumoasa de Max Lucado



Locuitorii din Wemmik, eroii povestirii noastre, erau niste omuleti mici, din lemn, ciopliti toti de un tamplar pe nume Eli. Acesta Isi avea atelierul pe un deal, de la a carui Inaltime se vedea Intreg satul.

Fiecare omulet era altfel. Unii aveau nasul mare, altii aveau ochii mari. Unii erau Inalti, altii erau scunzi. Unii purtau palarie, altii purtau costum. Insa doua lucruri le erau comune: toti erau facuti de acelasi tamplar si traiau In acelasi sat.
De dimineata pana seara, zi de zi, omuletii faceau un singur lucru: lipeau etichete unul pe celalalt. Fiecare omulet avea o cutie plina cu stelute aurii si o cutie plina cu bulinute negre. Cat era ziua de lunga Ii vedeai pe strazile satului lipind stelute sau buline unul pe celalalt.
Omuletii draguti, din lemn lustruit si frumos vopsiti Intotdeauna primeau stelute, dar aceia din lemn necizelat, cu vopseaua sarita, nu primeau decat buline.
Tot stelute primeau si cei talentati; unii puteau ridica greutati deasupra capului, altii puteau sarii peste cutii Inalte. Mai erau unii care stiau cuvinte dificile, iar altii care cantau cantece frumoase. Acestora toata lumea le dadea stelute aurii. Asa se face ca unii omuleti aveau trupul plin de stelute... Ori de cate ori primeau cate o steluta se simteau atat de bine Incat Isi doreau sa mai faca ceva ca sa poata primi Inca una.
Altii Insa nu stiau sa faca prea multe lucruri si aveau parte doar de buline. Pancinello era unul dintre acestia din urma.
Tot timpul Incerca sa sara cat mai sus, ca altii dar Intotdeauna cadea la pamant. Iar cand ceilalti Il vedeau jos se adunau buluc In jurul lui si lipeau buline pe el. De multe ori se mai si zgaria In cadere, lucru pentru care mai primea buline negre. Iar dupa aceea cand Incerca sa le explice omuletilor de ce cazuse mereu spunea cate o neghiobie si toti se Ingramadeau sa lipeasca si mai multe buline pe el.
Dupa un timp avea atat de multe Incat nu mai vroia sa iasa pe strada, se temea ca va face iar ceva anapoda: cine stie, o sa-si uite palaria sau o sa calce Intr-o balta... si imediat o sa primeasca bulinute!!!
Adevarul este ca avea atat de multe buline Incat ceilalti omuleti veneau si Ii lipeau altele fara nici un motiv.
„Merita multimea asta de buline negre", Isi spuneau omuletii unii altora.
„Este clar ca nu e bun de nimic!"
Dupa un timp Pancinello a ajuns sa creada ce se spunea despre el:
„Asa este nu sunt bun de nimic!", Isi spunea el.
In rarele dati cand iesea din casa statea cu cei care erau ca el, cu multe buline. Cu ei se simtea mai In largul lui.
Intr-o zi, se Intalni cu un omulet total diferit de ceilalti: nu avea nici stelute, nici buline. Era din lemn si atat. Era o fata pe nume Lucia.
Sa nu credeti ca oamenii nu Incercau sa lipeasca etichete si pe ea! Incercau numai ca nu ramaneau lipite ci cadeau. Fiindca nu avea nici o bulina unii o admirau atat de mult Incat se grabeau sa-i lipeasca o steluta. Dar nici una nu statea lipita. Altii insa o priveau cu dispret fiindca nu avea nici o stea si atunci vroiau sa Ii lipeasca o bulina dar si aceasta cadea imediat.
„Ca ea vreau sa fie", Ii trecu prim minte lui Pancinello.
„Nu mai vreau sa primesc etichete de la ceilalti!" Asa ca o Intreba pe Lucia cum se face ca ea nu are nici o eticheta.
„Nu este mare lucru", Ii raspunse ea. „In fiecare zi ma duc sa Il vad pe Eli."
„Pe Eli?"
„Da, pe Eli, tamplarul, Imi place sa stau cu el In atelier."
„Dar de ce?"
„Ce ar fi sa descoperi singur? Du-te la el sus pe deal!" Si cu aceste cuvinte, Lucia se Intoarse si pleca.
„Dar crezi ca-i va face placere sa ma vada?!?" striga el dupa ea. Insa Lucia nu-l mai auzi. Asa ca Pancinello se Intoarse acasa, se aseza la fereastra si Incepu sa se uite cum alergau omuletii de colo-colo, lipindu-si etichetele unul pe celalalt.
„Dar nu este drept!", Isi spuse el suparat. Si pe loc se hotarI sa mearga le Eli.
Se Indrepta spre deal si urca pe cararea stramta pana ce ajunse In varf. Cand intra In atelier, facu ochii mari de uimire. Toate obiectele erau URIASE. Scaunul era cat el de Inalt. Ca sa vada ce se afla pe bancul de lucru trebui sa se ridice pe varfuri. Ciocanul era lung cat bratul lui! Inghiti In sec si Isi zise:
„Eu aici nu raman!", si se Indrepta spre iesire. Dar chiar atunci Isi auzi numele:
„Pancinello, tu esti?", se auzi un glas patrunzator. Pancinello se opri.
„Cat ma bucur sa te vad, Pancinello! Vino mai aproape, vreau sa te vad mai bine!" Pancinello se Intoarse Incet si Il privi pe mesterul tamplar, un barbat Inalt, cu o barba stufoasa.
„Stii cum ma cheama?", Il Intreba Pancinello.
„BineInteles ca stiu, doar eu te-am creat!"
Eli se pleca, Il ridica de jos si Il aseza langa el pe banca.
„Hmm...", murmura mesterul Ingandurat, In timp ce se uita la bulinele negre ale lui Pancinello.
„Se pare ca ai adunat ceva etichete..."
„Nu am vrut, Eli! Am Incercat din rasputeri sa fiu bun!"
„Pancinello, copilul meu, In fata mea nu este nevoie sa te aperi! Mie nu-mi pasa ce spun ceilalti despre tine!"
„Chiar nu-ti pasa?"
„Nu, si nici tie nu ar trebui sa-ti pese! Cine sunt ei – sa Imparta etichete bune sau rele? Si ei sunt tot omuleti de lemn ca tine. Nu conteaza ce gandesc ei, Pancinello. Conteaza doar ceea ce gandesc eu, Iar eu cred ca esti o persoana tare deosebita!"
Pancinello Incepu sa rada:
„Eu, deosebit? De ce as fi deosebit? Nu pot sa merg repede, nu pot sa sar, vopseaua mi se duce. De ce as Insemna ceva pentru tine?"
Eli se uita la Pancinello, Isi puse mana pe umarul lui micut si spuse Incet:
„Fiindca esti al meu, de aceea Insemni foarte mult pentru mine!"
Nimeni..., niciodata... nu-l mai privise astfel pe Pancinello.. . si In plus, cel care-l privea astfel era chiar creatorul lui! Nici nu mai avea cuvinte...
„In fiecare zi am sperat ca vei veni la mine", continua apoi Eli.
„Am venit fiindca m-am Intalnit cu cineva care nu avea nici un fel de etichete", raspunse Pancinello.
„Stiu, mi-a povestit despre tine."
„De ea de ce nu se prind etichetele?"
„Fiindca a hotarat ca este mai important ce gandesc eu despre ea, decat ce gandesc altii. Etichetele se lipesc de tine doar daca le lasi!"
„Cum adica?"
„Etichetele se lipesc doar daca le consideri importante. Dar cu cat te Increzi mai mult In dragostea mea, cu atat mai putin Iti pasa de etichetele pe care ti le pun ceilalti oameni. Intelegi?"
„Pai, nu prea..."
Eli zambi.
„Vei Intelege cu timpul. Acum esti Inca plin de buline negre. Deocamdata Iti va fi de ajuns sa vii la mine In fiecare zi, iar eu Iti voi aduce aminte cat de important esti pentru mine."
Eli Il puse jos pe Pancinello.
In timp ce acesta se Indrepta spre usa, Eli Ii spuse:
„Nu uita, esti o persoana deosebita fiindca eu te-am creat! Iar eu nu gresesc niciodata!"
Pancinello nu se opri din mers, dar gandi:
„Cred ca Eli chiar vorbeste serios. Poate are dreptate!"
Si chiar In clipa aceea cazu de pe el o bulina...

Un batranel plapand locuia cu fiul sau, nora si nepotul. Mainile sale ii tremurau, vederea ii era incetosata, iar mersul clatinat. Toata familia manca de obicei impreuna. Dar, bunicul manca foarte greu din cauza mainilor tremurande si a vederii slabe. Mazarea se rostogolea din lingura pe podea, iar cand apuca paharul, laptele se imprastia pe masa.

Atunci fiul si nora sa i-au pus o masa in coltul camerei unde bunicul putea manca singur, in timp ce familia se bucura de bucatele de pe masa. De cand bunicul sparsese o farfurie, mancarea ii era servita intr-un castron de lemn. Uneori puteai vedea in ochii batranului cate o lacrima. Singurele cuvinte care ii erau adresate erau scurte avertizari atunci cand scapa furculita sau mancarea. Nepotelul de patru anisori privea totul in tacere.

Intr-o seara, inainte de cina, tatal a observat ca baietelul sau se joaca cu niste bucati de lemn pe care le zgaria. Cu blandete a intrebat copilul:
- Ce construiesti tu acolo, micutul meu?
- Ei, fac un vas mic pentru tine si mama ca sa mancati atunci cand am sa cresc -a raspuns cu blandete copilul dupa care s-a intors la munca sa.

Cuvintele au lovit pe cei doi parinti incat au ramas fara glas. Lacrimile au inceput sa curga suvoi pe obrajii lor. Atunci au stiut ce au de facut. In acea seara sotul a luat de mana pe bunicul si l-a condus la masa familiei. De atunci a mancat de fiecare data cu familia si nici sotul nici sotia se pare nu au mai avut nimic impotriva cand o furculita cadea, laptele era imprastiat sau fata de masa murdarita.

* * * * *

Pentru ca sunt aici

Un taran batrân isi lucra pamântul, pe o caldura dogoritoare.
Un tânar trecu pe lânga el si il intreba:
“Câti ani ai?”
“77″, i-a raspuns batrânul.
“Multi inainte. E o vârsta venerabila. Dar de ce mai lucrezi inca pamântul?” il intreba mirat tânarul.
“Pai, pentru ca sunt aici!”
“Si cum de lucrezi pe o caldura ca aceasta?”
“Pentru ca soarele e acolo!”

Intr-adevar, cât suntem pe pamânt trebuie sa facem ce avem de facut, si cele “de musai” cum spun ardelenii, si cele de placere. Si daca tot suntem aici, haide sa punem suflet in ceea ce facem si sa renuntam sa ne mai vaietam atunci când lucrurile nu sunt asa cum am prefera noi sa fie.

Să învăţăm de la alţii

O poveste dureroasa... si adevarata...

"Aveam douazeci si sase de ani cand s-a nascut fiul meu; George avea perisorul negru, ochisorii verzi si cele mai lungi gene pe care le-am vazut vreodata... A vorbit la noua luni, a mers la zece si a schiat la doi ani. Era bucuria vietii mele si l-am iubit mai mult decat as fi crezut vreodata ca sunt in stare.

Ca toate mamele, am visat si eu la ce o sa se faca George cand se va face mare. Probabil, inginer. Cu siguranta, schior. Era atat de inteligent, ca a mers la scoala pentru copii superdotati. Intr-o zi, dupa ce-i povestisem unei prietene una din istoriile acelea de mandrie materna, ea ma intreba:
- E minunat ca George este un fiu perfect. Dar daca n-ar fi asa, l-ai mai iubi la fel de mult?

Dupa ce m-am gandit o clipa la intrebarea ei, am dat-o uitarii pana ce, in anul care a urmat...

George avea opt ani cand s-a sculat intr-o dimineata cu talpa indreptata in sus; nu putea merge decat pe calcai. Am inceput sa alergam pe la doctori, in timp ce diformitatea urca pe un picior si cobora pe celalat. Dupa ce i s-au pus mai multe diagnostice, am aflat ca are distonie de torsiune generalizata - o boala asemanatoare paraliziei cerebrale.

Va trai, dar isi va pierde capacitatea de a merge, daca nu si controlul muschilor, in urma unor spasme dureroase, involuntare.

Ma cuprinsese ura impotriva lui Dumnezeu, pentru ca el facuse greseala de a-mi da un copil handicapat; fata de mine, pentru ca eu ii transmisesem cumva boala; impotriva lui George ca era asa diform.

Ma simteam prost cand mergeam impreuna pe strada. Oamenii ne priveau fix si fie
isi mutau privirea repede in alta parte, fie imi aruncau o privire incarcata de mila. Uneori mi-era imposibil sa-l privesc pentru ca arata atat de schilod si hidos. Tipam la el sa mearga drept, ca sa nu vad cat devenise de infirm. El imi zambea si zicea:
- Ma straduiesc, mama.

Nu mai era frumosul meu fiu. Ma concentram numai la picioarele, bratele, spatele si degetele lui diforme.. Nu mai voiam sa-l iubesc, pentru ca ma temeam ca o sa-l pierd. In locul visului la ce va fi cand o sa creasca era acum teama ca nu va apuca sa creasca.

Mi s-a rupt inima intr-o zi cand l-am vazut cum incearca sa-si forteze picioarele diforme sa stea pe skate boardul care-i placea atat de mult. I l-am luat si l-am pus in debara pentru "alta data" - i-am spus.

La culcare in timp ce ne faceam lectura de seara, George imi punea invariabil aceeasi intrebare:
- Crezi ca daca ne rugam din suflet, o sa pot merge maine dimineata cand am sa ma trezesc?
- Nu cred, dar trebuie sa ne rugam oricum.
- Mami, da' copiii imi spun "ologul" si nu se mai joaca cu mine. Nu am nici un prieten. Ii urasc. Si pe ei si pe mine.

Am incercat toate tratamentele, regimurile si doctorii posibili si imposibili. Am intrat in comitetul de cercetare medicala a distoniei, am infiintat Socitatea de distonie din Anglia. Viata mea era orientata spre un singur tel: sa contribui la gasirea unui leac pentru aceasta boala. Nu-mi doream decat sa-mi vad copilul sanatos, din nou.

Treptat toleranta lui Geroge fata de boala sa m-a invatat ce inseamna iertarea,
dar teama m-a adus aproape de colaps. Atunci, o prietena m-a tarat aproape cu forta la un grup de meditatie. Dupa ce am exersat zilnic, o perioada, am inceput sa sesizez un sentiment de pace inlauntrul meu.

Pana atunci daruisem doar cand viata fusese buna cu mine; acum dragostea parea sa intreaca puterea mea de intelegere. Mi-am dat seama ca George a fost profesorul, iar dragostea lectia de viata pe care mi-a predat-o.

Am inteles atunci ca George a fost si fusese intotdeauna George - un pic' sucit, un pic altfel decat ceilalti copii, dar tot fiul meu. Nu ma mai simteam prost pentru ca trupul lui nu era drept. Am acceptat faptul ca nu o sa creasca mare, ca nu va avea acelasi viitor ca oamenii normali... Dar el a crescut cu multa rabdare, mai multa ambitie, si mai mult curaj decat toti cei pe care-i cunosc.

In cele din urma, datorita tratamentului, starea lui George s-a stabilizat si functionarea gurii si a mainilor lui s-a normalizat. Nu-si putea controla picioarele...

Avea inca nevoie de carje, zbura la vale cu o energie nepotolita care i-a castigat un loc in echipa olimpica a persoanelor handicapate. Nu putea merge, dar reusea, chiar foarte bine sa schieze.

Dupa ce a implinit optsprezece ani, a reusit sa indrepte un picior. A renuntat la una din carje. O luna mai tarziu, o arunca si pe cealalta. Schiopata inca la mers, dar... mergea fara sa fie ajutat. A venit sa ma vada la putin timp dupa aceea.

Stateam in usa si ma uitam la tanarul acela inalt, bine facut, care trecu pe langa mine, si intra in casa.
- Buna mama, spuse zambind. Te invit la dans?

Am ascultat la o reintalnire a colegilor de liceu, cum fiecare se lauda cu succesele copiilor lor:
- Fiul meu e muzician.
- Fiica mea e medic.
Cand in sfarsit, mi-a venit si mie randul, m-am simtit cea mai mandra mama:
- Fiul meu, merge. Si e perfect."

Patania magarului batran

Intr-o buna zi, magarul unui taran cazu intr-o fantana.
Nefericitul animal se puse pe zbierat, ore intregi, in timp ce taranul cauta sa vada ce e de facut. Pana la urma, taranul hotari ca magarul si-asa era batran, iar ca fantana, oricum secata, tot trebuia sa fie acoperita odata si-odata. Si ca nu mai merita osteneala de a-l scoate pe magar din adancul fantanei. Asa ca taranul isi chema vecinii, ca sa-i dea o mana de ajutor. Fiecare dintre ei apuca cate o lopata si incepura sa arunce de zor pamant inauntrul fantanei.
Magarul pricepu de indata ce i se pregatea si se puse si mai abitir pe zbierat. Dar, spre mirarea tuturor, dupa cateva lopeti bune de pamant, magarul se potoli si tacu. Taranul privi in adancul fantanei si ramase uluit de ce vazu.
Cu fiecare lopata de pamant, magarul cel batran facea ceva neasteptat: se scutura de pamant si pasea deasupra lui. In curand, toata lumea fu martora cu surprindere cum magarul, ajuns pana la gura fantanei, sari peste ghizduri si iesi frematand...

Viata va arunca poate si peste tine cu pamant si cu tot felul de greutati...

Secretul pentru a iesi din fantana este sa te scuturi de acest pamant si sa-l folosesti pentru a urca un pas mai sus. Fiecare din greutatile noastre este o ocazie pentru un pas in sus. Putem iesi din adancurile cele mai profunde daca nu ne dam batuti. Foloseste pamantul pe care ti-l arunca peste tine ca sa mergi inainte.

Aminteste-ti de cele 5 reguli pentru a fi fericit:
1) Curata-ti inima de ura, frica, egoism.
2) Scuteste-ti mintea de preocupari inutile.
3) Simplifica-ti viata si fa-o mai frumoasa.
4) Daruieste mai mult si asteapta mai putin.
5) Iubeste mai mult si... scutura-te de pamant, pentru ca in viata asta, tu trebuie sa fii solutia, nu problema.

O gustare cu Dumnezeu

"A fost odata un baietel care a dorit foarte mult sa il intalneasca pe Dumnezeu si s-a gandit el intr-o zi sa porneasca in cautarea Lui. Stia foarte bine ca nu o sa fie o simpla plimbare, asa ca inainte de a porni si-a umplut bine, bine valiza cu dulciuri si cu multe sticlute cu apa, sa-si mai potoleasca foamea si setea din cand in cand.

Cand a fost la cateva blocuri departare de casa lui a zarit un parc mare si umbros, si s-a gandit sa-si traga putin suflul inainte de a porni iar la drum. S-a asezat pe o banca langa un batran amarat care se uita atat de plictisit la porumbeii ce scormoneau si ei asfaltul, in speranta ca or mai gasi cate ceva de-ale gurii.

Baietelul si-a pus valiza in brate si a scos din ea o sticluta de apa si cand sa se serveasca a fost intrerupt de privirea batranului, care se uita la el cu o flamanzeala de parca vroia sa il manance cu tot cu papuci. Facandu-i-se mila, baiatul i-a oferit acestuia cateva dulciuri, iar drept rasplata batranul i-a oferit un zambet.

Atat de incredibil si de radiant a fost zambetul batranului, incat baietelul i-a oferit si o sticluta cu apa doar, doar va mai primi inca un zambet atat de frumos. Fara nici o ezitare si fara nici o retinere, batranul i-a mai zambit inca o data copilului.

Toata dupa-amiaza intreaga au stat acolo pe banca, mancand si band, fara sa isi spuna vreun cuvant unul celuilalt. Pe cand se innopta, baiatul simti prezenta oboselii si se hotari sa o ia catre casa, cu gandul ca isi va continua calatoria in urmatoarea zi. Nici nu apuca bine sa faca cativa pasi ca da fuguta inapoi sa-l imbratiseze pe colegul sau de banca. Batranul surprins de fapta copilului, tot ce i-a putut oferi inapoi a fost cel mai frumos zambet pe care l-a vazut copilul in acea zi.

Ajuns acasa, mama baiatului il intampina. Surprinsa de expresia fetei plina de fericire a copilului ei, nu se rabda sa nu il intrebe: “Ce ai facut tu azi de esti asa de fericit? Cine ti-a adus aceasta fericire?”

Copilul ii raspunse: “Am luat masa cu Dumnezeu!”. Si inainte ca mama lui sa apuce sa ii raspunda, a mai adaugat: “Stii ceva? Are cel mai frumos zambet dintre toate pe care le-am vazut vreodata!”

Intre timp, batranul a ajuns si el acasa si copilul sau, observand privirea pasnica a tatalui, nu a ezitat sa nu il intrebe: “Tata, ce ai facut azi de esti asa fericit? Cine ti-a adus aceasta fericire?”

El i-a raspuns fiului sau: “Am mancat in parc dulciuri cu Dumnezeu!”. Si inainte ca fiul sau sa apuce sa ii raspunda, el a adaugat:” Stii ceva? Este mult mai tanar decat am crezut!”
Morala:

Prea des subapreciem puterea unei imbratisari, a unui zambet, a unei vorbe bune, a unei urechi ascultatoare, a unui onest compliment sau a unui simplu act de caritate. Toate acestea au potentialul de a face dintr-o zi obisnuita o zi speciala sau chiar sa schimbe intregul fir al vietii unei persoane. Si toate acestea sunt printre cele mai obisnuite lucruri prin care actioneaza ajutorul divin."

Orice om are pretul lui, si Viata respecta aceasta valoare. Ea nu se masoara in bani sau in aur; se masoara in iubire. Mai mult, se masoara in iubirea de sine. Acesta este pretul fiecarui om, masura in care se iubeste pe sine.

Nu poti sa te astepti ca ceilalti sa te pretuiasca, daca tu nu te apreciezi singur. Dar oamenii se invinovatesc mereu, se dispretuiesc, nu se pot accepta asa cum sunt. Daca nu iti place o persoana, nu ai decit sa pleci de langa ea. Daca nu iti place un grup de persoane, nu ai decat sa pleci din acel grup. Dar daca nu te placi pe tine insuti, nu ai unde sa pleci. Poti insa sa te schimbi, sa te ridici pe un alt nivel de frecventa, intalnind acolo oameni care se accepta pe sine. Patrundem astfel intr-o alta lume, intr-o alta realitate, care are alte reguli, inclusiv pentru relatii.

Daca ne privim cu atentie corpul, vom descoperi ca el este alcatuit din miliarde de fiinte vii care depind de noi. Fiecare celula din corpul nostru este o fiinta vie. Noi suntem responsabili pentru toate aceste fiinte. Pentru toate celulele noastre, noi suntem Dumnezeu. Le putem asigura nevoile, le putem iubi, sau dimpotriva, le putem face mult rau.

Celulele din corpul nostru ne sunt in totalitate loiale. Ele lucreaza pentru noi, in deplina armonie, si pentru aceasta trebuie sa le fim recunoscatori, sa le iubim, sa le respectam. Corpul nostru si toate celulele vii isi joaca perfect rolul in jumatatea lor de relatie. Cealalta jumatate a relatiei este mintea noastra. Corpul are grija de jumatatea sa, dar mintea abuzeaza de corp, chinuindu-l in fel si chip.

Corpul abia asteapta sa primeasca iubirea mintii noastre, dar mintea spune: "Nu, nu imi place aceasta parte a corpului meu. Ce forma ingrozitoare are nasul meu, ce urechi clapauge am! Corpul meu este prea gras! Picioarele mele sunt prea scurte!..." Mintea isi imagineaza tot felul de lucruri urite despre corp. Corpul nostru este perfect asa cum este, doar noi avem tot felul de idei preconcepute despre ceea ce este bine si ceea ce este rau, despre ceea ce este frumos si ceea ce este urat.

Daca ne putem accepta propriul corp, vom putea accepta pe oricine si orice situatie. Cand ne privim in oglinda, sa ne privim cu dragoste, sa zimbim admirativ imaginii din oglinda. Imaginati-va cum va veti simti in ziua cand va veti adora propriul corp. Atunci cand va veti accepta complet corpul fizic, va veti simti atat de bine, veti fi atat de fericiti...

Aceasta este iubirea de sine. Ea nu are nimic cu importanta de sine, cu orgoliul. Asta inseamna a-l cinsti pe Dumnezeu in interiorul nostru si in interiorul celor din jur.

Mai intii de toate trebuie sa ne acceptam si sa ne iubim asa cum sintem. Odata ce ne-am acceptat pe noi insine asa cum suntem, putem sa-i acceptam si pe cei din jurul nostru, pe cei dragi, asa cum sunt ei. Noi ne criticam atat de mult, incat in inima noastra nu mai exista loc de iubirea de sine. Si daca nu reusim sa ne iubim nici macar pe noi insine, cum am putea sa impartasim iubirea cu ceilalti?

Omul nu se poate ierta niciodata pentru ca nu este ceea ce doreste el sa fie. Cine se iubeste pe sine, este capabil sa isi reverse iubirea si asupra altora. Atunci cand iti faci un tel din a crea relatia perfecta intre tine si corpul tau, inveti practic ce inseamna relatia perfecta cu cei din jur, cu parintii, cu iubitul sau iubita, cu copiii tai, cu animalele de linga tine.

Si, la urma urmei, nu frumusetea fizica conteaza, ci sufletul. Ceea ce ai in interiorul tau se va reflecta si in exterior. Frumusetea sufletului infrumuseteaza si corpul, il scalda intr-o dulce lumina, fermecindu-i si pe cei din jur.

O intamplare, un Om al strazii, un Maestru...

"E 12 noaptea. Dupa o zi in care nu am iesit din casa deloc pentru ca asa am simtit mi s-a facut foame. Ca sa nu merg singur sa mananc, nu ca m-ar deranja in vreun fel acest lucru, ii cer unei amice, cu care tocmai discutam pe YM, sa ma insoteasca. Nu vrea. E ok, i-am zis. Mai devreme imi dadusem jos lentilele de contact si, ca niciodata, am zis lasa ca o sa conduc fara.

Ies din casa, iau liftul, merg in linistea noptii, ajung la masina si pornesc usor. Fara ochelari sau lentile de contact. Pentru cei care nu stiu cum e cu miopia, le zic pe scurt ca e un fel de ceata si vezi doar foarte aproape, adica la cativa metri maxim. Ajung la McDrive, iar in cap aveam chestia asta ca nu pot comanda ca nu vad meniul. Asta inca sunt eu, imi fac probleme din cacaturi. Pana la urma, ajung si vorbesc la speakerul la care sunt intrebat si clarific cu femeia ce-mi vorbea in boxe ca nu stiu cum se cheama noua lor oferta de snitel. O lamurim, ii zic ca vreau doua bucati. Dau ocol si ajung la geamul unde trebuie sa platesc.

Un om, care imi arata ca un copil, se aseaza pe gard langa masina si stiam ca “cerseste”. Asta facem cu totii, judecam. E simplu. Vanzatoarea de la geam, amabila cu mine initial, incepe sa strige la copil sa plece ca nu are ce cauta aici. M-am uitat cu multa intelegere si compasiune la ea si i-am zis frumos ca nu e cazul sa plece pentru ca el e cu mine. Deschid celalalt geam al masinii pe partea dreapta si ma uit la omul cersind cu mainile impreunate si ochii inchisi. L-am intrebat ce vrea. A zis ca mancare. Eu imi luasem doua portii, si-i comand si lui o portie. Vanzatoarea imi da restul si i-l dau lui, fix 7 lei.

Ii spun omului sa mearga la fereastra cealalta ca vin si eu sa iau comanda si ii dau si lui portia comandata. Ajunge acolo, ajung si eu cu masina si mi se spune sa merg sa imi astept comanda in parcare. Vine cu mine. El la geam, eu in masina. Il intreb despre ce face, unde doarme, de unde are bani. La un moment dat, vine si comanda. Tipul cu punga cu mancare se uita la mine, se uita la om cu dezgust desi omul era curat si aranjat, imi da mancarea si pleaca. Scot o portie, i-o dau, imi scot si eu una si incepem sa mancam. S-a asezat jos langa mancare si vorbea cu mine, eu stateam pe scaun sus in masina. Inca ma simteam diferit. Ies din masina, ii cer sa se ridice de jos si sa isi puna mancarea langa a mea pe capota. Mancam si povestim. Ma bucur enorm ca nu am luat cu mine lentilele de contact. Il vedeam doar pe el si simteam ca imi spune adevarul in tot ce imi spune.

Terminam de mancat si-l intreb daca i-a placut. A zis ca da. Si multumesc. De mai multe ori. Il intreb daca s-a saturat si indoielnic a zis ca nu. Scot portia mea de-a doua si o rup in doua, ii dau jumate lui, jumate mie. Mancam. Il intreb daca crede in Dumnezeu. Imi raspunde ca da. Imi zice ca merge la biserica si ca are rugaciunea lui dar stie ca nu e bine sa o spuna ca asa stie el de undeva si i-am zis ca e ok. Ii spun ca daca vrea pot sa ii spun un secret in legatura cu rugaciunea. Imi zice da. Ii zic ca cea mai puternica rugaciune este sa zici Multumesc … Si a continuat el: Pentru Orice. Imi spune ca stie ca daca multumesti pentru ce ai, intotdeauna vei primi mai mult.

Am ramas cu ochii atintiti pe privirea lui iar ochii lui luceau cum nu mai vazusem. L-am simtit atat de puternic in momentul ala si am dat mana cu el si i-am multumit ca a stat de vorba cu mine. Mana mea e calda tot timpul, iar cand am dat mana cu el avea mana mai calda decat a mea. Iar m-am uiat in ochii lui si i-am zis ca va avea tot ce isi doreste el in viata asta. M-am urcat in masina si am plecat linistit ca mi-am luat o lectie despre judecata pe care o emiteam legat de cersetori. Nu incurajez sau descurajez in a le da bani sau nu cersetorilor, nu despre asta e vorba aici, ci doar spun atat ca orice om iti e Maestru, daca ai rabdare sa il asculti. Vreau sa cred ca am avut si ii multumesc pentru lectie."

Robert Pope

Sursa: www.astrocafe.r o

Fapta si destinul

"Care e mai presus? destinul sau fapta omului?" Asa l-a intrebat odata inteleptul Vasistha pe Brahma.

Atunci zeul zeilor, cel nascut din floarea de lotus, Marele Parinte, grai:

«Din fapta buna rasare fericirea, din cea rea suferinta. Orice fapta savarsita isi da roadele; niciodata nu are urmari o fapta ce nu s-a savarsit.

Frumusetea, fericirea si nestematele de tot felul se dobandesc prin asceza. Totul se capata prin fapta, iar nu prin destin de catre cei inactivi.

Tot astfel cerul, placerile, o situatie dorita: totul se dobandeste prin efortul omului.

Averea, prietenii, domnia, nobletea si fericirea sunt greu de dobandit de cei care nu fac nimic.

Bogatia nu-l urmeaza pe cel care nu da, pe cel care nu se misca, pe cel care nu se sileste, pe cel care este lenes, pe cel care e las si pe cel care nu e ascet.

Fiecare isi este singur prieten, fiecare isi este singur dusman, fiecare isi este singur martor la ceea ce savarseste si la ceea ce nu savarseste.

Dupa cum focul, cat de mic, devine mare cand e starnit de vant, tot astfel destinul, daca-i insotit de fapta, creste puternic.

Dupa cum lumina lampii se micsoreaza din pricina scaderii uleiului, tot astfel se micsoreaza puterea destinului prin scaderea faptei.

Destinul urmeaza fapta, care-i merge inainte ca o stapana. Fapta omului inclina destinul intr-o parte sau intr-alta, dupa vointa.

Prin savarsirea faptei, prin asocierea destinului, prin soarta si fapta impreuna, apuca omul calea ce duce la cer.

Dupa cum e fapta, buna sau rea, pe care o savarseste cineva in orice conditie a vietii, tot asa e si rasplata de care are parte, in aceeasi conditie a vietii, in decursul renasterilor.

Dupa cum vitelul isi gaseste mama chiar si intre o mie de vaci, tot astfel fapta savarsita odinioara il urmeaza pe faptuitor.

Dupa cum florile si fructele nu depasesc timpul lor, tot astfel si fapta savarsita odinioara.

Celui care imbatraneste ii imbatraneste parul; celui care imbatraneste ii imbatranesc dintii; ochii si urechile ii imbatranesc; numai dorinta nu imbatraneste.

Cine leapada dorinta, pe care cu greu o parasesc cei prosti, care nu imbatraneste impreuna cu cel care imbatraneste, - acela dobandeste pacea.»

Povestea catelusului schiop

In vitrina unui magazin de animale era un afis: “Catelusi de vanzare”
Un baietel de 10 ani intra si intreaba care-i pretul unui catelus. Vanzatorul ii raspunde ca pretul este intre 30 si 50$. Baietelul baga mana in buzunar, scoate cateva monezi. Numara 2.70 $ … si apoi intreaba: “As putea vedea catelusii?”
Vanzatorul zambeste. Fluiera, din magazin iese afara cateaua si in urma ei 5 catelusi frumosi. Al saselea catelus… ramase in urma si nu se apropia!
Baietelul intreaba: “De ce catelusul asta schioapata ?” Omul ii raspunse ca acesta s-a nascut cu o problema la picior si va schiopata toata viata! “Acesta-i catelusul pe care-l doresc”, a spus baietelul cu bucurie in glas. “Daca asta e dorinta ta, ti-l dau gratis!”
Copilul s-a suparat si a raspuns: “Nu-l vreau gratis, pretul lui e la fel ca si a celorlalti catei, iti voi da tot ce am la mine acum, si in fiecare luna iti voi plati 50 de centi, pana voi achita pretul lui intreg !”
“Esti sigur ca vrei acest catelus? Doar niciodata nu va putea fugi sau juca sau sari precum ceilalti!”
Baietelul s-a aplecat, si-a ridicat putin pantalonul si i-a aratat vanzatorului aparatul de fier ce-i sustinea piciorul stramb.
“Nici eu nu pot alerga, de aceea acest catelus are nevoie de cineva care sa-l inteleaga!”
Ochii vanzatorului s-au umplut de lacrimi cand i-a spus copilului: “Ma rog si sper ca fiecare catelus sa aibe pe cineva care sa-l iubeasca, asa precum tu il vei iubi pe acest catelus!”

Morala:
In viata nu conteaza cine esti, conteaza ca cineva sa te pretuiasca si sa te iubeasca neconditionat! Un prieten adevarat, este acela care soseste in timp ce ceilalti… dispar!

***

Poveste din Rai

" Un om si cainele sau au murit in acelasi timp. Ajungand in cer, au mers pe un drum pietruit cu aur, pe langa un gard de marmura fina, pana au dat de o poarta superba, construita din perle, ce straluceau sub razele soareluri.

Ajungand langa poarta, au vazut un om sezand in pragul ei.

- Scuzati-ma, unde ne aflam?
- In Rai, a raspuns portarul.
- Putem primi un pahar cu apa?
- Desigur, a raspuns portarul, intra si vei primi.
- Singur? Prietenul meu nu poate intra?
- Regret, nu permitem intrarea animalelor...

Omul a decis sa renunte la apa, si-a chemat cainele si-au plecat mai departe. Tot mergand au ajuns la o poarta simpla de lemn, fara gard imprejur. Un portar statea rezemat de poarta si citea dintr-o carte.

- Putem primii putina apa?
- Desigur, cu placere, intrati, a raspuns portarul.

Cei doi au trecut portarul.Cei doi au trecut poarta si au baut apa rece din fantana apropiata, cat au poftit.

- Multumim, dar unde ne aflam?
- In Rai, le-a raspuns portarul.
- Am mai intalnit un portar, si el mi-a spus ca la poarta lui e intrarea in Rai...
- Ah, te referi la strada aurita si poarta cu perle? Nuuu, acolo e Iadul!
- Si nu va pasa ca acolo se folosesc de numele vostru?
- Nu, i-a raspuns portarul. Noi suntem bucurosi sa ei ii pastreaza pe toti aceia care sunt de acord sa-si paraseasca prietenii si sa-i lase afara! "

Sunt maini ...

" Sunt maini care incurca. Acestea sunt necuviincioase pentru ca se amesteca in toate lucrurile nepotrivite. Acestor maini le este greu sa se desparta de murdarie.
-Sunt maini care aranjeaza. Ele indreapta precum mana unei mame fara macar sa atentioneze ca a indreptat. Ele pot sa schimbe intreaga lume in bine.
-Sunt maini care nu percep sa fie subordonate. Sunt maini pufoase care nu vor sa munceasca dar se folosesc din munca altora. Sunt maini care merita distruse.
-Sunt maini aspre pline de bataturi, care muncesc din greu pentru a face bine. Aceste maini sunt vazute oriunde se urmareste un scop caritabil. Sunt maini capabile de sacrificiu. Sunt maini care trebuiesc sarutate.
-Sunt maini agresive care nu mai stiu unde sa loveasca. Aceste maini sunt cele de pe canapelele confortabile si birourile luxoase. Nu se impreuneaza cu celelalte maini, ci dimpotriva le place sa striveasca mainile altora.
Sunt maini care stiu unde sa se opreasca si unde sa loveasca. Isi cunoasc prietenul si dusmanul. Sunt maini blande cu dusmanii si prietenii lor. Sunt maini care vindeca, care ascund greseli, care sterg lacrimi, alina suflete si mangaie capul orfanilor. Ele fac ordine pe unde trec, intregesc jumatati, ii impreuneaza pe cei despartiti , iar pe cei impreunati ii leaga mai strans.
Sunt maini care aduna de oriunde trec. Ele umbla numai dupa gratuitati. Sunt permanent deschise pentru a lua si pentru a cere. In schimb sunt inchise atunci cand trebuie sa dea. Rugile acestor maini sunt doar "O, Doamne da-mi numai mie!". Aceste maini nu se vor satura niciodata si nu au de gand sa observe si celelalte maini.
Sunt maini care nu iau nimic, dar dau in permanenta. Aceste maini sunt hotarate in munca lor. Pe ele nu le vedem in adunari pentru a nu fi laudate. Nu se feresc sa aplaude pe cei care merita, insa ele nu asteapta aplauze din partea celorlalte maini. Atunci cand daruiesc, aceste maini se ascund, pentru a nu fi observate. Iar atunci cand cer, aceste maini se intind doar spre Domnul.
Sunt maini care se ridica doar pentru blesteme. Sunt mainile unui suflet innegrit de murdarie. Observa doar greselile celorlalti, iar ele se vad cele mai perfecte. Asteapta ca toate celelalte maini sa se ridice la rugaciune pentru ele. Aceste maini nu isi cunosc masura.
Sunt maini care se ridica pentru rugaciune, atat pentru prieteni cat si pentru dusmani, sunt maini care iubesc ghimpii de dragul frumusetii trandafirului, chiar daca acestea o fac sa sangereze. Acestea sunt mainile unui suflet curat, un suflet plin de speranta si iubire…

Sa privim acum mainile noastre, pentru ca si mainle sunt oglinda sufletului nostru…"

Lista de cumparaturi

Louise Redden, o femeie imbracata saracacios, cu o privire de om invins, a intrat intr-o zi intr-o bacanie. S-a apropiat de stapanul magazinului
intr-un mod foarte umil si l-a intrebat daca nu ar putea sa-i dea si ei pe datorie cateva alimente.
I-a explicat cu glas usor ca sotul ei era foarte bolnav si ca nu putea munci, si ca aveau si sapte copii, care trebuiau hraniti.
John Longhouse, bacanul, a privit-o de sus si i-a cerut sa paraseasca imediat magazinul sau.
Avand insa in gand nevoile familiei sale, femeia i-a mai spus: Va rog, domnule, o sa va aduc banii inapoi de indata ce voi putea.
John insa ii spuse ca nu-i poate da pe datorie, pentru ca nu are credit deschis la magazinul sau.
Langa tejghea se mai afla inca un client, care a auzit discutia dintre cei doi. Clientul facu cativa pasi inainte si ii spuse bacanului ca o sa acopere el costurile pentru orice are aceasta femeie nevoie pentru familia sa.
Bacanul raspunse parca in sila: Ai o lista cu cumparaturile de care ai nevoie?
Louise a raspuns: Da, domnule.
O.K, spuse bacanul, atunci pune-o pe cantar si eu o sa-ti dau marfa de aceeasi greutate cu lista dumitale.
Louise, ezitand o clipa, cu privirea in jos, baga mana in geanta si scoase o bucatica de hartie pe care scrise ceva in graba.
Apoi puse cu grija biletelul pe cantar, cu privirea tot aplecata.
Ochii bacanului si ai celuilalt client priveau plini de uimire cum cantarul statea inclinat in partea cu hartia.
Bacanul, privind la cantar, s-a intors usor catre client si ii spuse mormaind: Nu-mi vine sa cred!
Clientul a zambit, iar bacanul a inceput sa tot puna pe cantar alimente.
Cantarul tot nu se echilibra, asa incat acesta tot punea pe el alimente, din ce in ce mai multe, pana cand pe cantar nu a mai incaput nimic.
Bacanul sedea privind cu dezgust. In fine, smulse bucatica de hartie de pe cantar,si o privi cu mare uimire.
Nu era vorba de o lista de cumparaturi, ci era o rugaciune, care spunea asa:
"Iubite Doamne, Tu imi cunosti nevoile, asa ca eu le pun in mainile Tale."
Bacanul ii dadu femeii alimentele si privea in continuare tacut, inmarmurit.
Louise ii multumi si pleca din magazin. Celalat client ii dadu bacanului o hartie de 50 de dolari si ii spuse:
- A meritat toti banii! Numai Dumnezeu stie ce greutate are o rugaciune.

Povestea picaturii

A fost odata ca niciodata, un discipol care il intreba pe maestrul sau:
- Care este lucrul ce ma separa de adevar ?
Maestrul ii spuse:
- Nu esti singurul care este separat de adevar, mai sunt si altii. Iti voi spune douasprezece povestioare care iti vor parea simple. Trebuie sa meditezi asupra acestora tot timpul si chiar de ti se va parea ca le-ai inteles, nu te opri din a medita asupra lor, pana ce aceste simple povesti vor capata proportii uriase si pana vor deveni din nou simple.

Prima poveste:
A fost odata ca niciodata o picatura intr-un Ocean ce spunea ca nu exista Ocean. Tot astfel se intampla cu multi oameni. Traiesc inlauntrul lui Dumnezeu si spun ca nu exista Dumnezeu.

A doua poveste:
"Vreau sa fiu libera", spuse picatura de apa din mijlocul Oceanului; si oceanul, in compasiunea sa, a ridicat-o la suprafata.
"Vreau sa fiu libera", spuse din nou picatura de apa si soarele, auzindu-i glasul, o aseza intr-un nor.
"Vreau sa fiu libera", spuse picatura inca o data ai norul o elibera iar aceasta cazu din nou in Ocean.

A treia poveste:
O picatura intelectuala este o picatura intelectuala, dar nu mai apartine Oceanului.

A patra poveste:
"Nici o picatura nu are nici o valoare", spuse picatura din mijlocul Oceanului.

A cincea poveste:
"Fara nici o indoiala, exista un lucru de care eu mi-am dat seama, eu sunt mai importanta decat oceanul." Spuse picatura din ocean.

A sasea poveste:
"Nu voi putea niciodata sa ajung la Ocean" spuse picatura din Ocean.

A saptea poveste:
"Oh, ce-mi pasa mie de Ocean" spuse picatura din Ocean.

A opta poveste:
Era odata o picatura care-si regreta soarta. La urma urmei, ea era in mijlocul Oceanului si nu stia nimic despre Ocean.

A noua poveste:
O picatura din Ocean chema toate celelalte picaturi sa i se alature pentru a se rascula impotriva Oceanului.

A zecea poveste:
"Prin puterea cu care am fost investita", spuse picatura din Ocean, "prin puterea cu care am fost investita, de astazi sunteti excluse din Ocean."

A unsprezecea poveste:
"Tu te afli in mijlocul iubirii mele" ii spuse Oceanul picaturii de apa. Dar picatura nu auzi Oceanul pentru ca era plina de iubire pentru alta picatura.

A doisprezecea poveste:
"Daca as putea cuprinde fiecare picatura cu dragostea mea, atunci as deveni Oceanul, gandi picatura din Ocean.
Cum gandi aceasta, picatura incepu sa reverse dragostea sa asupra tuturor picaturilor, pe rand. Dar era o picatura care ii facuse un mare rau si, desi era capabila de o mare iubire, picatura nu putu sa o ierte. Si pentru ca nu putu sa-si reverse dragostea sa asupra acesteia, nu putu sa devina Oceanul.

Discipolul il intreba pe maestrul sau:
- A existat vreodata o picatura care a devenit Oceanul ?

Si maestrul ii spuse ultima sa poveste:
Era odata o picatura care cauta Pacea Oceanului, ce cauta Profunzimea Oceanului. Dorinta ii era mare si puterea de iertare ii era mare si, deodata, Oceanul ii spuse:
"Tu si cu mine, noi suntem una." Si Oceanul isi deschise larg bratele si imbratisa picatura, si tot ce apartinea Oceanului deveni si a picaturii.
Ea se patrunse de pacea Oceanului, se intinse pe toata suprafata Oceanului si, prin profunzimea sa, deveni salvarea lumii.
- Afla, astfel, ucenicule, ca Oceanul este plin de iubire pentru cei ce-l iubesc si ca-i primeste in maretia sa pe cei ce o doresc cu adevarat."
- Dar ce se va intampla daca o astfel de picatura devine murdara? intreba discipolul.

Maestrul rase din toata inima:
- O picatura nu poate deveni atat de murdara, incat oceanul sa nu o poata curata.

In timp inveti - J.L.Borges

"Dupa un anumit timp,
omul invata sa perceapa diferenta
subtila intre a sustine o mana
si a inlantui un suflet,
si invata ca amorul nu inseamna a te culca cu cineva
si ca a avea pe cineva alaturi nu e sinonim cu starea de siguranta,
si asa, omul incepe sa invete…
ca saruturile nu sunt contracte
si cadourile nu sunt promisiuni,
si asa omul incepe sa-si accepte caderile cu capul sus si ochii larg deschisi,
si invata sa-si construiasca toate drumurile
bazate in astazi si acum,
pentru ca terenul lui ‘ maine ‘
este prea nesigur pentru a face planuri …
si viitorul are mai mereu o multime de variante care se opresc insa la jumatatea drumului.

Si dupa un timp, omul invata ca daca e prea mult,
pana si caldura cea datatoare de viata a soarelui, arde si calcineaza.
Asa ca incepe sa-si planteze propria gradina
si-si impodobeste propriul suflet,
in loc sa mai astepte ca altcineva sa-I aduca flori,
si invata ca intradevar poate suporta,
ca intradevar are forta,
ca intradevar e valoros,
si omul invata si invata …
si cu fiecare zi invata.

Cu timpul inveti ca a sta alaturi de
cineva pentru ca iti ofera un viitor bun,
inseamna ca mai devreme sau mai tarziu vei vrea sa te intorci la trecut.

Cu timpul intelegi ca doar cel care e capabil sa te iubeasca cu defectele tale,
fara a pretinde sa te schimbe,
iti poate aduce toata fericirea pe care ti-o doresti.
Iti dai seama cu timpul ca daca esti alaturi de aceasta persoana doar pentru a-ti intovarasi singuratatea,
in mod inexorabil vei ajunge sa nu mai vrei sa o vezi.

Ajungi cu timpul sa intelegi ca adevaratii prieteni sunt numarati,
si ca cel care nu lupta pentru ei,
mai devreme sau mai tarziu se va vedea inconjurat doar de false prietenii.

Cu timpul inveti ca vorbele spuse intr-un moment de manie,
pot continua tot restul vietii sa faca rau celui ranit.

Cu timpul inveti ca a scuza e ceva ce poate face oricine,
dar ca a ierta, asta doar sufletele cu adevarat mari o pot face.

Cu timpul intelegi ca daca ai ranit grav un prieten,
e foarte probabil ca niciodata prietenia lui nu va mai fi la aceeasi intensitate.

Cu timpul iti dai seama ca desi
poti fi fericit cu prietenii tai,
intr-o buna zi vei plange
dupa cei pe care i-ai lasat sa plece.

Cu timpul iti dai seama ca fiecare experienta traita alaturi de fiecare fiinta,
nu se va mai repeta niciodata.

Cu timpul iti dai seama ca cel care umileste sau dispretuieste o fiinta umana,
mai devreme sau mai tarziu va suferi aceleasi
umilinte si dispret, dar multiplicate, ridicate la patrat.

Cu timpul inveti ca grabind sau fortand lucrurile sa se petreaca,
asta va determina ca in final,
ele nu vor mai fi asa cum sperai.

Cu timpul iti dai seama ca in realitate,
cel mai bine nu era viitorul,
ci momentul pe care-l traiai exact in acel moment.

Cu timpul vei vedea ca desi te simti fericit cu cei care-ti sunt imprejur,
iti vor lipsi teribil cei care mai ieri erau cu tine
si acum s-au dus si nu mai sunt…

Cu timpul vei invata ca incercand sa ierti sau sa
ceri iertare,
sa spui ca iubesti, sa spui ca ti-e dor,
sa spui ca ai nevoie,
sa spui ca vrei sa fii prieten,
dinaintea unui mormant,
nu mai are nici un sens.

Dar din pacate,
toate se invata doar cu timpul…"

Cercul celor 99

"Era odata un rege foarte trist care avea un servitor tot timpul fericit.
Intr-o zi regele a trimis pe cineva sa-l cheme: " Pajule, i-a zis, care este secretul fericirii tale?"
"Maiestate, ce motive am sa fiu trist? Am nevasta, am copii, am o slujba, am o casa, din cand in cand ne permitem diverse bucurii..."
"Minti pajule, astea nu-s motive sa fii fericit...Pleaca!"
Regele era nebun de furie si-l chema pe inteleptul curtii care-i spuse: "Acest om este fericit pentru ca nu a intrat inca in cercul celor 99...eu pot sa-l fac nefericit..."
"Cercul celor 99?"
"Veti vedea majestate...veti vedea."
Si in noaptea aceea, inteleptul a asezat in fata usii pajului un saculet cu 99 monede de aur...apoi a batut la usa. Pajul a iesit, a vazut sacul, l-a luat, s-a uitat in stanga si in dreapta si a intrat in casa. A rasturnat sacul pe masa si a numarat monedele. Erau 99. Zorile l-au gasit calculand cum sa faca pe 99 sa devina o cifra rotunda...100, gandindu-se ca daca ai 100 de monede poti trai fara grija pana la adinci batranete. Apoi ascunse bine sacul sa nu-l gaseasca vreun hot.

Intr-una din zilele lunii urmatoare, slujitorul, intrand in camera regelui bombanea.
"Ce-i cu tine?" l-a intrebat regele. "Pana nu demult erai foarte fericit..."
"Ce-ar dori alteta voastra, zise slujitorul rastit, sa fiu si sluga si bufon in acelasi timp?"
Dupa putine zile regele l-a dat afara. Nu era placut sa ai un slujitor mereu prost dispus."

Oamenii gasesc mereu motive pentru a fi nefericiti, mereu ni se pare ca lipseste ceva si nu ne putem bucura de ceea ce avem deja. A transforma pe 99 in 100 e o nerozie, o capcana care ne face sa fim tot timpul obositi, prost dispusi, nefericiti si resemnati.