Bine ai venit, Vizitator
Username: Password:

SUBIECT: Cronică literară

Cronică literară #42108

MARCEL CEPOI – un poet original care cultivă o poezie panseistică unde aproape fiecare vers este axiomatic: „Jumătate din vis pare aievea./ Jumătate din vis pare desen./ De spirit se leagă iubirea / De cântec se leagă refren / De calea cea lungă legată e clipa;” (Gând).

Vers oximoronic încărcat de o filozofie crudă şi amară a vieţii: „Smulge-mi trei scânduri,/ din gardul vecin. / O curte-am să fac pe o stradă./ Când poposeşte la noi un străin, / o curte stingheră să vadă./ Şi casă, trei ţigle furate de vânt./ Şi oful să-nsemne cuvânt/ O oală de lut fără toartă / Străin, ce vii ca să pleci, / pune-ţi la curte o poartă!” (Străin).

Autorul a învăţat pe de rost viaţa cuvântului însuşi care este chintesenţa lumii şi, o dată învăţat, îl mânuieşte cu pricepere şi cu o anumită dexteritate, fără grimase de prisos, filozofie de genul: „Melcu-şi poartă-n casă graba / timpului de mult sosit.” (Dintre unghii de ţăran).

Simplitatea cu care îşi alcătuieşte discursul liric seamănă cu aceea a poetului Grigore Vieru, care, din cuvintele cele mai simple, alcătuia un univers plin de farmec şi făgăduinţi: „Ochi de copil, / mărginind o grădină./ Cal fără şea, / peste drum desfundat./ Om rătăcind / în ziua senină. / Timp fără timp limitat.” (Om).Măreţia simplităţii e aici de-a dreptul uluitoare, căci relevă adevăruri fundamentale.

Autorul de ghidează după principiul ţăranului înţelept: „Scrie pe garduri de cătină deasă / cuvintele paşilor colbuiţi de pe drum./ Spune-le oamenilor o vorbă-nţeleasă./ Scrie de lemnul de vatră, cu-amintire de scrum./ Culege cuvinte rătăcite-n copaci,/ Pe hârtia ce geme încrustează-ne vise. / Scrie de grâul, cu lacrimi de maci, / cuvinte-n genunchi, rugătoare-a fi scrise…” (Rugăminte).

Aici se observă o stare de necesitate poetică, o stare de graţie continuă şi urgenţă lirică a unui poet născut, nu făcut.
Insistăm asupra acestui poet pentru că el susţine coloana vertebrală a antologiei, cu un grupaj consistent, reprezentativ care vădeşte un talent autentic care ascunde înţelesuri adânci ale tainelor vieţii pe care doar înţelepciunea ţărănească le poate intui cu adevărat pentru că sunt rupte din esenţa sufletului său.

Iată spre edificare, cum vede viaţa acest poet: „…Două păsări cântătoare / se întreabă / ce se-ntâmplă dacă tac./ Palma de ţăran, crăpată, / mângâie o floare-albastră./ Sapa-i de pământ mâncată./ Ploaia bate în fereastră./ Un moşneag c-un ghem de ani,/ îl deşiră-n amintiri./ Fără glasuri, doi castani / se-nţeleg doar din foşniri.” (Timp şi vânt peste cuvânt).
Cleopi
  • cleopi
  • Avatarul lui cleopi
  • Deconectat
  • Elite Member
  • prietenia nu are varsta, sex, ori culoare
  • Posts: 307
  • Thank you received: 88
  • Karma: 5
pasii mei au umbra mea...
Administratorul a dezactivat accesul public la scriere.
Următorii utilizatori v-au mulțumit: daniel, Mona si Dan

Cronică literară #42274

"Nici un neam de oameni nu-i mai bun sau mai rău, nici unul mai inteligent ori mai prost ... la urma urmelor, toți sunt la fel ... zi-le oameni și dă-le pace", spunea Caragiale, adresându-se prietenului său, Alexandru Vlahuță.

Ion Luca Caragiale a fost dramaturg, nuvelist, scriitor, director de teatru și ziarist. Astăzi va invităm să-l citiți pe Caragiale, prietenul lui Alexandru Vlahuță, dintr-o scrisoare adresată acestuia:

Frate Vlahuță,

De ce să ne facem spaimă și inimă rea degeaba? La noi nu e nici mai multă nici mai puțină stricăciune decât în alte părți ale lumii și nici chiar nu s'ar putea altfel. Calitățile și defectele omenești sunt pretutindeni aceleași; oamenii sunt peste tot oameni. Limbă, costume, obiceiuri, apucături intelectuale și morale, religiuni-precum și toate celelalte rezultate ale locului unde au trăit, ale împrejurărilor prin care au trecut - îi pot arăta ca și cum s'ar deosebi mult cei dintr'un loc de cei dintr'altul; ei însă, în fundul lor, pretutindeni și totdeauna sunt aceiași.

Nu există pe pământ speță zoologică mai unitară decât a regelui creațiunii. între un polinezian antropofag și cel mai rafinat european, altă deosebire hotărâtă, nu există decât modul de a-și găti bucatele.

Nici un neam de oameni nu-i mai bun sau mai rău, nici unul mai inteligent ori mai prost; unul e mai așa, altul mai altminterea; dar, la urma urmelor, toți sunt la fel. Zi-le oameni și dă-le pace!

Așadar, să nu ne mai facem inimă rea și spaimă gândindu-ne că lumea românească ar fi mai stricată decât altele. Nu, hotărât; neamul acesta nu e un neam stricat, e numai nefăcut încă; nu e pân'acum dospit cumsecade. E încă nelimpezit de mizeriile seculare sub care a mocnit cu junghetura frântă; încă nu crede în dreptate; încă nu poate scoate din sânu-i pe cine să-i poată comanda; încă nu știe de cine să asculte-fiindcă nu are deocamdată încredere în nimeni... Fript cu lapte, suflă și 'n brânză. N'a ajuns să cumpănească bine ceea ce i se pune împotrivă; și astfel încă nu înțelege că în mâna lui ar sta să să-și îndrepteze soarta și să dispună apoi de 'ntregul de ea-precum e drept și precum are să și fie odată.

In fine, nu are încă destulă îndrăzneală să-și răfuiască socotelile cu "binevoitorii lui epitropi". Dar cu vremea, trebuie să vină și asta; trebuie să vină și înțelegerea fără de care nu poate fi o națiune sigură de avutul ei, nici de onoarea, nici de viitorul ei.

Românii sunt astăzi un neam întreg de peste zece milioane de suflete, având una și aceeași limbă (nu că s'o lăudăm noi), extraordinar de frumoasă și de ... grea, având un mod de gândire deosebit al lui, o comoară neprețuită de filosofie morală, de humor și de poezie-cu atât mai originală avuție cu cât este un amestec de moșteniri și de dobândiri antice, grecești, slave, orientale și altele, pecetluite toate cu netăgăduita lui nobilă pecetie romanică, latină, care-l arată bun și netăgăduit stăpân al lor. Din această stăpânire seculară a lui rezultă și puterea nebiruită de asimilare a acestui popor, ce încă d'abia pe departe încep a-și simți importanța în lumea europeană. și de aceea, este așa greu de 'nțeles teama ce o au unii de "înstrăinarea neamului românesc", "de alterarea spiritului național", de... "pierderea românismului"!

Să se piarză neamul românesc!-Auzi dumneata! ... Dar să ne temem că are să se prăpădească, să se piarză, așa de azi pe mâine, până nici nu s'a ridicat încă bine 'n picioare, un neam de zece milioane!... De ce?... Fiindcă un Fanică oarecare, sec, n'are destul respect pentru antemergătorii progresului nostru cultural?... fiindcă un muțunache maimuțește apucăturile și tonul de boulevardier parisien?... fiindcă inteligențe tinere își risipesc zadarnic vremea în a critica, în loc să și-o întrebuințeze în a face mai bine decât au făcut aceia pe care îi critică?...

Tânăr, bătrân, face omu, individual, ce-i place și ce știe face... Ei, și? Aici nu e vorba de ce-i place unuia sau altuia să facă; e vorba de ce poate face o lume întreagă... și lumea își vede înainte de mersul ei; facă oricine ce-o pofti... Cine nu merge cu ea înainte și stă, cu gândul la sine-să-și facă în ceafă cărarea, să critice tot fără a face nimica, să țâfnească de necaz că alții au făcut ceva înainte-i ori că alții vor însemna ceva pentru dânsul-acela își crede ziua lui eternă; și, mâine, lumea o să fie departe de el înainte, și el o să se afle înapoi, departe de ea.

Ba, adesea, lumea trebuie să dea câțiva pași înapoi, ca să-și ia vânt spre a merge mai sigur înainte. Vai de cel ce n'a luat seamă la mișcarea ei prudentă!... se va găsi rătăcit, că s'a bizuit a merge cu capul înainte fără socoteală.

Oamenii toți mor; unii mai de timpuriu, alții mai târzior... Dar, toți mor; dar numai unii îmbătrânesc: aceia cari nu simt că lumea merge și că omul nu trebuie să se înțepenească 'n călcâe pe loc, ci trebuie să se lase dus, în pasul lumii. De aceea vedem atâția tineri bătrâni și atâția bătrâni tineri... atâția sdraveni și verzi până la chemarea de sus și atâția ofiliți și muceziti înainte de fi legat rod...

Să se prăpădească neamul românesc? Dar întoarcă-se Oltul și Muresul de-a'ndărătelea către obârșia lor în creerii munților Cicului, neamul românesc tot el, neam românesc va fi, lucrând cuminte, așteptând cu răbdare vremea când să dea și el culturii și civilizației europene concursul lui specific, pe cât va fi fost înzestrat pentru asta de Pronia cerească-fiindcă oricum ne-om învârti și ne-om răsuci noi oamenii, legile care stăpânesc mersul omenirii tot în mâna Proniei cerești sunt și trebuie să rămână; căci a puterii acesteia nepătrunse de noi este și omenirea o arătare. Fie dată în omenire parte cât mai frumoasă și neamului românesc!

Dumnezeu să te țină în sfânta lui pază!

Al tău vechiu, Caragiale

via
  • daniel
  • Avatarul lui daniel
  • Deconectat
  • Administrator
  • Cuget, deci exist!
  • Posts: 15983
  • Thank you received: 5142
  • Karma: 39
Respecta-te pe tine insuti si ceilalti la randul lor te vor respecta!
Administratorul a dezactivat accesul public la scriere.
Următorii utilizatori v-au mulțumit: Mona si Dan

Cronică literară #43071

Opera scriitorului Marin Sorescu

Marin Sorescu a scris literatură de toate genurile, situându-se printre cei mai prodigioși scriitori români și numărându-se, de asemenea, printre scriitorii români cei mai reprezentativi și mai cunoscuți peste hotare, opera sa fiind tradusă în zeci de limbi străine. I-a fost decernat de mai multe ori Premiul Uniunii Scriitorilor din România, precum și Premiul Academiei Române.


imageResize-5.jpg


Marin Sorescu, poet, prozator și dramaturg, membru al Academiei Române. (București, 23 febr. 1996)
Sursa foto: Lucian TUDOSE / Arhiva istorică AGERPRES

După debutul ca poet în reviste literare, în 1964 debutează editorial cu volumul de parodii ''Singur printre poeți''. A urmat, în 1965, volumul ''Poeme'', pentru care a primit Premiul Uniunii Scriitorilor din România. Marele critic literar George Călinescu scria despre Marin Sorescu, în 1964, în ''Contemporanul'', că ar avea ''capacitatea excepțională de a surprinde fantasticul lucrurilor umile și latura imensă a temelor comune'' (''Dicționarul Scriitorilor Români'', coordonatori: Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, Editura Albatros, București, 2002).

''Este interesant de observat că prozele satirice ale lui Marin Sorescu publicate în anii 1963 și 1964 vizează nu atât realități ale timpului cât limbaje ale lor, forme de discurs, variantele lor textuale; relația dintre aceste proze și lume rămâne tot timpul una de gradul doi, mediată de realitatea formalizată a limbajului'', scrie Maria-Ana Tupan, istoric și teoretician literar, în volumul ''Marin Sorescu și deconstructivismul'' (Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1995).

Stilul original al poetului se impune și prin volumele de versuri care au urmat: ''Moartea ceasului'' (1966), ''Tinerețea lui Don Quijote'' (1968), ''Tușiți'' (1970), ''Suflete, bun la toate'' (1972), ''La lilieci'' (vol. I-V, 1973-1995; I — 1973, Premiul Uniunii Scriitorilor pentru poezie, II — 1977, Premiul Academiei Române, III — 1980, IV — 1988, V — 1995), ''Astfel'' (1973), ''Descântoteca'' (1976), ''Sărbători itinerante'' (1978), ''Ceramică'' (1979), ''Fântâni în mare'' (1982), ''Apă vie, apă moartă'' (1987), ''Poezii alese de cenzură'' (1991), ''Traversarea'' (1994).

'''Moartea ceasului', titlul celui de al doilea volum de versuri originale, trimite la o emblemă favorită a moderniștilor, semnificând ieșirea dintr-un timp omogen, ruptură față de istoria anterioară, revoluție a valorilor. Pentru postmoderni, imaginea se încarcă de conotațiile ieșirii din timp, repetiției sterile, sfârșitului istoriei și umanismului. Pentru Marin Sorescu, timpul înseamnă direcție, înnoire, creație de valori'', scrie Maria-Ana Tupan în volumul amintit.

''În cărțile ''Liliecilor'' Marin Sorescu dă multe referințe cu privire la situarea geografică a locului său natal — comuna doljană Bulzești apropiată de fruntariile deluroase ale Gorjului — ''La Lilieci'' fiind, de fapt, denumirea dealului pe a cărui vale opusă așezărilor omenești se află spațiul de odihnă al ''dușilor'' din această lume: Cimitirul'', scrie criticul și teoreticianul literar Jeana Morărescu în volumul ''La Lilieci'' (Fundația ''Marin Sorescu'', 1998). ''O nouă deschidere importantă a viziunii lui Sorescu apare odată cu seria de patru volume publicate între 1973 și 1988, sub titlul ''La Lilieci'', în care ''regula jocului'' pare a se fi schimbat radical. Poezia se distanțează de modurile confesive cunoscute, recurge masiv la epic și descriptiv și utilizează elemente ale reprezentării dramatice'' (''Dicționarul Scriitorilor Români'', coordonatori: Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, Editura Albatros, București, 2002). Versuri mai recente (''Fântâni în mare'', 1982, ''Apă vie, apă moartă'', 1987, ''Ecuatorul și polii'', 1989) indică o anumită tendință de clasicizare a discursului.

Teatrul deține o pondere însemnată în opera lui Sorescu. Ca dramaturg, autorul continuă experiența teatrului existențialist și a teatrului absurdului. Pentru piesa de teatru ''Iona'', apărută în ianuarie 1968, în revista ''Luceafărul'' și în același an și la Editura pentru literatură, Marin Sorescu a primit Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru dramaturgie, ulterior și Premiul Academiei Române. Tot în 1968 îi apare, în revista ''Luceafărul'', piesa de teatru ''Există nervi''.

În spațiul dramaturgiei, Sorescu s-a impus, de asemenea, printr-o producție originală, în care prezența poetului se simte profund în gustul pentru construirea unor evenimente modelate în regim simbolic și de parabolă, mai puțin ofensivă. Dimensiunile simbolice ale teatrului lui Sorescu sunt puternic evidențiate îndeosebi în suita alcătuită din piesele ''Iona'' (1968), ''Paracliserul'' (1970) și ''Matca'' (1973) (''Dicționarul Scriitorilor Români'', Ed. Albatros, București, 2002). ''Dacă în ''Iona'' Marin Sorescu dramatizează evenimente biblice în limbajul și psihologia prezentului, în ''Paracliserul'' el pune sub semnul întrebării destinul omului religios într-un veac agnostic (.....) Prin acest personaj suntem într-adevăr proiectați în drama unei omeniri angoasate și debusolate de sfârșit de mileniu și de istorie'', scrie istoricul și teoreticianul literar Maria-Ana Tupan.

Alte piese scrise de Marin Sorescu sunt ''Pluta meduzei'' (1974), ''Setea muntelui de sare'' (1974, culegere de piese, Premiul Uniunii Scriitorilor pentru dramaturgie), ''Răceala'' (1976), ''A treia țeapă'' (1980), ''Ieșirea prin cer'' (1984), ''Vărul Shakespeare'' (1988). A scris și dramaturgie de inspirație istorică, unde parabola joacă, de asemenea, un rol important și jocul cu convențiile teatrale este foarte liber. ''Inovații însemnate aduce Sorescu și în teatrul de inspirație istorică, dând o replică semnificativă viziunii idealizante asupra trecutului, la modă în epocă. În acest spațiu tematic s-au impus îndeosebi piese precum ''Răceala'' și ''A treia țeapă'', cu acțiunea plasată în vremea lui Vlad Țepeș''. (''Dicționarul Scriitorilor Români'', Ed. Albatros, București, 2002).

Sorescu a semnat și proză umoristică și satirică (romanele ''Trei dinți din față'', 1977; ''Viziunea vizuinii'', 1981), eseuri (''Teoria sferelor de influență'', 1969; ''Insomnii'', 1971; ''Starea de destin'', 1976), cronici literare (''Ușor cu pianul pe scări'', 1986, cu o prefață a autorului, premiul Uniunii Scriitorilor pentru critică literară), interviuri despre poezie ('Tratat de inspirație'', 1985). ''Eseurile din ''Teoria sferelor de influență'' (1969) și cronicile literare din ''Ușor cu pianul pe scări'' (1985) vădesc o acuratețe stilistică și o luciditate venite ambele din simpatia declarată pentru Ș. Cioculescu, și o imaginație călinesciană, capabilă de formulări frapante și memorabile, cu toate familiaritățile de expresie, uneori neîngăduite'', scrie criticul literar Nicolae Manolescu în ''Istoria critică a literaturii române'' (Editura Paralela 45, 2008).

A tradus integral creația poetică a lui Boris Pasternak (traduceri adunate în volumul ''Lirice''). A publicat și literatură pentru copii: ''Unde fugim de acasă?'' (1967, proză), ''O aripă și-un picior (Despre cum era să zbor)'' (1970, versuri), ''Cocostârcul Gât-Sucit'' (1987, versuri), ''Cirip-Ciorap'' (1993, versuri, ilustrată în interior de autor).

Marin Sorescu s-a remarcat totodată și ca un pictor de talent, având expoziții personale în țară și în străinătate: Brașov (1989), Cluj-Napoca (1990), Irlanda (1991), Paris (1992, expoziție colectivă), București (1992).

''Poezia este o artă care doare. Doare atât cât doare arta. Toată arta la un loc nu ustură însă așa de tare ca poezia. De ce? Pentru că ea este oscilograful omenirii. Cuvântul — mai mult decât o statuie, o pânză sau o clădire — se plachează direct pe geamătul, pe suspinul lumii, se îmbibă, e stâlcit, rănit, sfârtecat.... Versul e în chin, o sodomă de ispășire și purificare. Și un mijloc de supraviețuire, o supapă.... Cine nu știe să folosească laserul vagului, nu e poet. Operație pe ochi cu laserul vagului — aceasta e poezia'' spunea Marin Sorescu.
  • Mona si Dan
  • Avatarul lui Mona si Dan
  • Deconectat
  • Platinum Member
  • Posts: 6075
  • Thank you received: 730
  • Karma: 14
" Daca batranetea ar putea si tineretea ar stii ..."
Noi, Mona si Dan ne bucuram de solidaritatea noastra, a tuturor forumistilor. Aveti admiratia noastra !
Fiind aici, simtim prietenia voastra.
Administratorul a dezactivat accesul public la scriere.

Cronică literară #44477

DOCUMENTAR: 95 de ani de la nașterea scriitorului Ștefan Augustin Doinaș

Scriitorul Ștefan Augustin Doinaș (nume real Ștefan Popa) s-a născut la 26 aprilie 1922, în localitatea Caporal Alexa, județul Arad. A studiat la Liceul ''Moise Nicoară" din Arad, pe care l-a absolvit în 1941), și la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din Cluj, absolvită în 1948. A făcut parte din Cercul Literar de la Sibiu, fiind unul dintre semnatarii Manifestului Cercului Literar, publicat în ziarul ''Viața'' (1943).

imageResize-66.jpg


A debutat cu o poezie în ''Jurnalul literar'' (1939). A fost redactor Ia revista ''Teatrul'' (1956-1957), corector la revista ''Lumea'' (1963-1966); redactor la revista ''Secolul 20'' (din 1969), devenind, în ultimul deceniu al vieții, directorul revistei, apoi președintele fundației cu același nume, care s-a transformat în ''Secolul 21''.
Debutul editorial a fost în 1964, cu volumul de poeme ''Cartea mareelor'', conform biografiei publicate în ''Dicționarul scriitorilor români'', vol. 2, Editura Fundației Culturale Române, 1998, autori M. Zaciu, M. Papahagi, A. Sasu.

Din volumele de poezii publicate de Ștefan Augustin Doinaș amintim: ''Omul cu compasul'' (1966), ''Seminția lui Laokoon'' (1967), ''Ipostaze'' (1968), ''Alter ego'' (1970), ''Ce mi s-a întîmplat cu două cuvinte'' (1972), ''Versuri'' (1972, 1973), ''Cai în ploaie'' (1974), ''Papirus'' (1974), ''Anotimpul discret'' (1975), ''Alfabet poetic'' (1978), ''Locuiesc într-o inimă'' (1978), ''Hesperia'' (1979), ''Poeme'' (1983), ''Vînătoare cu șoim'' (1985), ''Foamea de Unu'' (1987), ''Interiorul unui poem'' (1990), ''Arie și ecou'' (1991), ''Lamentații'' (1993), ''Aventurile lui Proteu'' (1995), ''Alexandru refuzând apa''. De asemenea, a publicat volume de eseuri și critică literară — ''Lampa lui Diogene'' (1970), ''Poezie și modă poetică'' (1972), ''Orfeu și tentația realului'' (1974), ''Lectura poeziei'' (1980), ''Măștile adevărului poetic'' (1992), ''Poeți români'' (1999), precum și volume de traduceri din opera unor mari scriitori străini — Goethe, Holderlin, Mallarme, Paul Valery.

Cel mai cunoscut poem al său, unul dintre cele mai frumoase scrise vreodată în limba română, este ''Mistrețul cu colți de argint''. Activitatea sa literară acoperă toate genurile, meritele sale culturale și literare i-au fost recunoscute din plin, poetul devenind academician în anul 1992.


A primit numeroase premii pentru creația sa literară — Premiul ''M. Eminescu" al Academiei (1968); Premiul Comitetului de Stat pentru Cultură și Artă (1970), Premiul Uniunii Scriitorilor (1975, 1979), Premiul special al Uniunii Scriitorilor (1982).

În 1957, a fost arestat și condamnat pentru "omisiune de denunț", iar un an mai târziu, după ce a fost eliberat, s-a căsătorit cu balerina Irinel Liciu.

A devenit, în 1992, membru al Academiei Române. În 1997, a primit titlul de cetățean de onoare al Aradului, iar în 2001 pe cel de Doctor Honoris Causa al Universității "Aurel Vlaicu" din Arad.

Într-o confesiune publicată în ''Revista de istorie și teorie literară'' (1985), Doinaș spunea că ''scrisul reprezintă în primul rând o etică inflexibilă, apoi o provocare a superiorității din om (fiindcă opera nu admite concesii, ea trebuie 'asumată total și ridicată la nivelul unei perfecte conștiințe de sine') și în cele din urmă o înălțare deasupra vicisitudinilor de moment ale contingentului". El adăuga că ''opera-model e un fel de pariu care stârnește propria noastră valoare latentă", precizează ''Dicționarul scriitorilor români'', vol. 2.


Doinaș afirma că poezia ''nu se poate naște decât dintr-un spațiu filtrat prin cultură, fiind, prin definiție, arta unui fapt de construcție, poetul însuși nefăcând altceva decât să 'traducă' într-un nou limbaj, propriu, ritmul interior al unui text preexistent''.

În apropierea vârstei de 80 de ani, în 2000, a debutat ca prozator, cu volumul ''T de la Trezor''. A murit la 25 mai 2002.

AGERPRES/(Documentare — Marina Bădulescu, editor: Horia Plugaru, editor online: Adrian Dădârlat)
  • Mona si Dan
  • Avatarul lui Mona si Dan
  • Deconectat
  • Platinum Member
  • Posts: 6075
  • Thank you received: 730
  • Karma: 14
" Daca batranetea ar putea si tineretea ar stii ..."
Noi, Mona si Dan ne bucuram de solidaritatea noastra, a tuturor forumistilor. Aveti admiratia noastra !
Fiind aici, simtim prietenia voastra.
Ultima editare: by Mona si Dan.
Administratorul a dezactivat accesul public la scriere.

Cronică literară #45401

110 ani de la nașterea dramaturgului Mihail Sebastian

La 18 octombrie 1907 se năștea la Brăila dramaturgul, prozatorul și eseistul Mihail Sebastian (pseudonimul lui Iosef M. Hechter), fiul lui Mendel Hechter și al Clarei (născută Weintraub), notează ''Dicționarul scriitorilor români'' (Ed. Albatros, 2002). A absolvit liceul în orașul natal (1926) și a terminat Facultatea de Drept a Universității din București (1929). Și-a pregătit doctoratul la Paris (1930-1931).

imageResize-128.jpg


A debutat cu versuri (sub pseudonimul Eraclie Pralea), în revista ''Lumea'' din Iași (1926). Debutul în publicistică a fost în ziarul ''Cuvântul'' (a folosit pseudonimul S.), unde a continuat să semneze articole, între 1927 și 1934. A tradus din Francis Jammes și Marcel Proust, notează ''Dicționar de literatură română'' (Ed. Univers, 1979). A publicat concomitent articole în ''Revista Fundațiilor Regale'' (1936-1940), ''Viața românească'', ''Rampa'' și altele.

În 1941 a devenit profesor la Liceul ''Cultura'', iar în 1945 a fost numit consilier la Ministerul Afacerilor Externe, potrivit ''Dicționarului scriitorilor români'' (Ed. Albatros, 2002).

Ca prozator, a debutat editorial cu volumul ''Fragmente dintr-un carnet găsit'' (1932). A continuat cu ''Femei'' (1933), un roman ce conține patru nuvele unificate printr-un personaj.

În 1934 a publicat romanul-jurnal ''De două mii de ani'' prefațat de Nae Ionescu, care a fost numit de Camil Petrescu un roman al ''experienței'' și al ''autenticității'', se precizează în ''Dicționar de literatură română'' (Ed. Univers, 1979). Autorul însuși dă o apreciere adevărată cărții: '''De două mii de ani''' este și un roman, dar este mai ales altceva, un lucru atât de intim, încât astăzi, la apariția cărții, mă întreb cu spaimă dacă n-am trădat prea multe lucruri dintr-o experiență pe care mă mândream multă vreme s-a ascund sub un surâs''.

Au urmat, apoi, romanele ''Cum am devenit huligan'' (1935), ''Orașul cu salcâmi'' (scris în 1931) și ''Accidentul'' (1940), cel mai bine constituit din punct de vedere arhitectonic, fiind axat, ca și întregul său teatru, pe drama singurătății.

Postum au mai apărut: ''Opere. Teatru'' (București, 1946), ''Ultima oră'' (București, 1954), ''Opere alese'' (I, ed. îngrijită și studiu introductiv de V. Mîndra, București, 1956), ''Opere alese'' (I-II, ed. îngrijită și prefațată de V. Mîndra, București, 1962), ''Întâlniri cu teatrul'' (studiu introductiv și antologie de Cornelia Ștefănescu, București, 1969), ''Eseuri. Cronici. Memorial'' (ed. îngrijită și prefațată de Cornelia Ștefănescu, București, 1972), ''Orașul cu salcâmi. Accidentul'' (București, 1974, ed. nouă, 1976), ''Jocul de-a vacanța. Steaua fără nume'' (postfață de A. Anghelescu, București, 1975).

Mihail Sebastian este cunoscut mai ales prin creația dramatică, piesele sale fiind jucate de nenumărate ori pe scenele teatrelor românești, dar și pe cele din întreaga lume: ''Jocul de-a vacanța'' (1938, premiera în același an, la 17 decembrie, la Teatrul de Comedie din București, în regia lui Sică Alexandrescu), ''Steaua fără nume'' (publicată în 1942 sub numele Victor Mincu, a avut premiera la 1 martie 1944, pe scena teatrului Alhambra, actualul Teatru de Comedie, din București). Postum au fost puse în scenă ''Ultima oră'' (1944, premiera având loc la 25 ianuarie 1946, la Teatrul Național din București) și ''Insula'' (1947, nu a fost terminată având doar două acte, cel de-al treilea a fost scris de actorul Mircea Șeptilici; piesa a avut premiera în 17 septembrie 1947, la Teatrul Municipal, în regia lui Mircea Șeptilici).

Cea mai exactă caracterizare a lui Mihail Sebastian a dat-o Șerban Cioculescu, în 1940: ''Spirit de măsură, de claritate și de nuanță, voiciune intelectuală, gust ales și o tonalitate discretă a tristeții care se ferește de gesturi, de dramatizare''.

În 1995, Editura Humanitas a publicat romanul ''Jurnal 1935-1944'', fiind una dintre cele mai captivante scrieri memorialistice ale literaturii romane moderne, notează www.humanitas.ro. Romanul a fost reeditat în 2002, 2005 și 2016. Totodată, a fost publicat în Franța, SUA, Olanda, Cehia, Germania și Anglia.

Dramaturgul Mihail Sebastian a murit prematur la 29 mai 1945, la numai 38 de ani, în urma unui accident.

AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Marina Bădulescu, editor online: Adrian Dădârlat)

Etichete:
  • Mona si Dan
  • Avatarul lui Mona si Dan
  • Deconectat
  • Platinum Member
  • Posts: 6075
  • Thank you received: 730
  • Karma: 14
" Daca batranetea ar putea si tineretea ar stii ..."
Noi, Mona si Dan ne bucuram de solidaritatea noastra, a tuturor forumistilor. Aveti admiratia noastra !
Fiind aici, simtim prietenia voastra.
Administratorul a dezactivat accesul public la scriere.

Cronică literară #46210

Mircea Cărtărescu a primit premiul internaţional Formentor, în valoare de 50.000 de euro

Scriitorul Mircea Cărtărescu a primit premiul internaţional Formentor pentru literatură pe 2018, pentru întreaga sa carieră, a anunţat juriul care decernează această distincţie, în valoare de 50.000 de euro, reunit luni, la Buenos Aires, Argentina, transmite AFP.

mircea-cartarescu-david-nika.jpg


"În operele sale, pune în evidenţă realitatea cartografierii memoriei, libertatea imaginaţiei şi motivarea dorinţelor" - acesta este argumentul pentru care juriul a decis să ofere premiul Formentor poetului, romancierului, criticului literar şi jurnalistului român în vârstă de 61 de ani.

Ceremonia de înmânare a premiului va avea loc peste câteva luni, după lansarea noii ediţii a "Conversaţiilor literare Formentor".

Juriul a fost format din scriitorii spanioli Andrés Ibañez şi Francisco Ferrer Lerín, autoarea şi traducătoarea franceză Aline Schulman şi argentinianul Alberto Manguel, laureatul premiului Formentor pe 2017. Juriul a fost prezidat de editorul şi jurnalistul spaniol Basilio Baltasar.

Aceasta este pentru prima dată când juriul premiului Formentor se reuneşte în Argentina.

Premiul Formentor este decernat de editura spaniolă Seix Barral.

Mircea Cărtărescu s-a născut pe 1 iunie 1956, la Bucureşti. A urmat cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti şi a debutat ca poet, publicând câteva volume de versuri, marcate de spiritul a ceea ce critica literară a numit "generaţia optzecistă". Treptat, s-a îndepărtat de poezie, dedicându-se aproape exclusiv prozei. Povestirilor din "Nostalgia" le-au urmat un scurt roman ("Travesti", 1994) şi apoi unul în trei volume, "Orbitor" (1996-2007), privit de critică drept un reper al prozei româneşti contemporane. Trei volume de publicistică completează chipul scriitorului cu cel al unui observator lucid al cotidianului românesc.

Cărţile sale au fost premiate de Academia Română, Uniunea Scriitorilor din România şi din Republica Moldova, Asociaţia Scriitorilor Profesonişti din România (ASPRO), Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti, Asociaţia Editorilor din România, precum şi de revistele Cuvântul, Ateneu, Flacără, Tomis şi Ziarul de Iaşi.


Volumele sale au fost nominalizate în Franţa pentru premiile Médicis - Le meilleur livre étranger, Prix Union Latine. Romanul "Nostalgia" a primit în 2005 premiul "Giuseppe Acerbi", Castel Goffredo, Italia. Cărtărescu a fost invitat la târguri de carte prestigioase, precum cele de la Paris, Frankfurt, Leipzig, Goteborg şi Torino.

Mircea Cărtărescu a fost decorat, în 2010, cu Ordinul Artelor şi Literelor în grad de Cavaler, o prestigioasă distincţie acordată de statul francez în domeniul culturii. În 2006, scriitorul a fost decorat de preşedintele României cu Ordinul "Meritul Cultural" în grad de Mare Ofiţer.

În ultimii ani, scriitorul Mircea Cărtărescu s-a numărat printre favoriţii la premiul Nobel pentru literatură, potrivit caselor de pariuri internaţionale.
  • Mona si Dan
  • Avatarul lui Mona si Dan
  • Deconectat
  • Platinum Member
  • Posts: 6075
  • Thank you received: 730
  • Karma: 14
" Daca batranetea ar putea si tineretea ar stii ..."
Noi, Mona si Dan ne bucuram de solidaritatea noastra, a tuturor forumistilor. Aveti admiratia noastra !
Fiind aici, simtim prietenia voastra.
Administratorul a dezactivat accesul public la scriere.

Cronică literară #46305

George Coşbuc

Se împlinesc, astăzi, 100 de ani de la moartea unuia dintre cei mai cunoscuţi poeţi români, prilej pentru a vă oferi un mănunchi de… curiozităţi (esenţiale) despre autorul poeziei El Zorab.

George Coșbuc a fost al optulea copil dintre cei 14 copii ai preotului greco-catolic Sebastian Coşbuc.
În familia lui George Coşbuc au fost 14 generaţii de preoţi. Chiar şi în prezent această „tradiţie” este dusă mai departe, regăsind preoţi care se trag din familia lui Coşbuc în comuna Leşu de exemplu.

A scris nu mai puțin de 160 de poezii pe când era în clasa a IV-A

Slavici a refuzat să publice o poezie de-a lui Coşbuc în „Tribuna” pentru că o considera prea pesimistă. George Coşbuc a trimis „Balada Infernală”, pe când era în clasa a VIII-a.

Era aproape obsedat de Divina Comedie a lui Dante Aligheri. Lucrase ani de zile la traducerea operei. Traducerea lui Coşbuc este considerată şi una dintre cele mai bune. Obsesia poetului mergea atât de departe, încât acesta făcuse propriul plan al infernului inspirat din Dante.

A tradus opere din sanscrită, latină, germană, italiană şi engleză.

Despre debutul său literar George Coşbuc mărturiseşte: “Cea dintâi poezie am publicat-o la vârsta de 15 ani într-o foaie george cosbucpedagogică din Ardeal. N-o mai şi nici nu ştiu ce era, însă îmi amintesc că a fost o poezie de dragoste. Am publicat apoi fel de fel de încercări prin toate foile ardeleneşti.”

În Sibiu, scrie pentru ziarul Tribuna. Ioan Slavici fiind colaborator, afirmă cu entuziasm: “De vreo două săptămâni avem aici pe Coşbuc, un admirabil băiat de vreo 21 de ani, unul dintre cele mai distinse capete.”

În 1889, I. Slavici solicită printr-o scrisoare, sprijinul lui Titu Maiorescu să-l poată trimite la Bucureşti pe George Coşbuc: ” Sunt sigur că e destul să-l vedeţi ca să fiţi de acord cu mine că trebuie să facem tot ce ne stă în putinţă ca talentul acesta să ajungă la deplina lui desfăşurare.”

Dorul de casă a lui George Coşbuc aproape îl îmbolnăvea. Atunci când i se făcea dor de casă nimic nu-l putea reţine. Pleca spre munţi, la Hordoul său.

În 1895 se căsătoreşte cu Elena, sora unui editor. În acelaşi an se naşte unicul său fiu, Alexandru. Acesta va muri la vârsta de 20 de ani, într-un accident de automobil.

După moartea unicului fiu, Alexandru, soţia poetului nu lăsa pe nimeni să modifice absolut nimic din camera acestuia. Nici măcar ultima carte din care citise înainte să moară nu putea fi închisă, rămânând deschisă la ultima pagină lecturată de Alexandru.

Pe 9 mai 1918 poetul se stinge din viață, la Bucureşti.

La scurt timp Liviu Rebreanu nota întru-un articol: “Coşbuc e primul poet pe care-l dă Ardealul literaturii româneşti. Ardelean a rămas toată viaţa. […] A răsărit deodată, fără să-l ştie nimeni, fără să facă ucenicia cafenelelor şi bisericuţelor bucureştene. Şi a biruit împotriva tuturor celor scufundaţi în inimaţii şi neputinţi. A adus lumină, sănătate, voioşie. Scrisul lui Coşbuc trăieşte şi va trăi cât va trăi neamul românesc.”
  • Mona si Dan
  • Avatarul lui Mona si Dan
  • Deconectat
  • Platinum Member
  • Posts: 6075
  • Thank you received: 730
  • Karma: 14
" Daca batranetea ar putea si tineretea ar stii ..."
Noi, Mona si Dan ne bucuram de solidaritatea noastra, a tuturor forumistilor. Aveti admiratia noastra !
Fiind aici, simtim prietenia voastra.
Administratorul a dezactivat accesul public la scriere.

Prin accesarea acestui site, ești de acord cu faptul că folosim cookies .