SUBIECT: Politia gramaticala

N E G A Ţ I A
Negația este o operație prin care se înlătură o afirmație. Ea se poate referi la o întreagă propoziție, realizându-se o propoziție negativă, sau la una sau alta dintre părțile de propoziție. Cuvântul „negație” are și accepțiunea de „cuvânt de negație” sau „cuvânt negativ”.
În limba română, cuvântul de negație principal este:
nu
sau
varianta fonetică n- (înaintea cuvintelor cu inițială vocalică), considerat adverb în gramatica tradițională.
Alte cuvinte de negație sunt:
Adverbe: niciodată, nicăieri, nicidecum, deloc, nici
Pronume nehotărâte: nimeni, nimic, niciunul
Adjectiv pronominal nehotărât: niciun
Conjuncții: nici
Pentru negarea verbelor la modurile gerunziu, participiu și supin, se poate folosi prefixul negativ ne-. Exemple: neștiind, nefăcut, de necrezut.[1]
Tipuri de negație
Negațiile se pot clasifica în câteva perechi antinomice:
1. Negația totală este cea referitoare la predicat, singura care transformă o propoziție pozitivă în una negativă. El nu vine.
2. Negația parțială se referă la oricare altă parte de propoziție decât predicatul: Nu el vine.
3. Negația suficientă este cea care nu este condiționată de prezența altor cuvinte negative: N-am auzit. Negația auxiliară (numită și seminegație) apare de obicei alături de o negație suficientă sau o presupune, realizându-se o așa-numită negație dublă sau multiplă: Nu vine nimeni.; N-a venit nimeni niciodată.[2]
4. Negația independentă sau absolută (numită și negație profrază) constituie singură o comunicare:
– Vii?
– Nu.
5. Negația integrată în propoziție: exemplele de mai sus. Negația nu este cea mai frecventă, putând fi de orice fel, în afară de auxiliară.
Conjuncția și adverbul nici poate fi numai negație auxiliară.
Alte cuvinte de negație sunt de obicei auxiliare, dar pot fi suficiente în câteva situații:
în răspunsuri fragmentare la o întrebare:
– Îți place?
– Deloc.
sau
– Cine vine?
– Nimeni.
în propoziții nominale:
Cartea – nicăieri.
în propoziții verbale eliptice de predicat:
El – nimic.
în comparații:
ca nimeni altul, ca niciodată
în construcții coordonate cu un termen opus pozitiv care determină aspectul pozitiv al propoziției:
Vorbește puțin sau deloc.
ca determinante antepuse ale unui adjectiv sau ale unui adverb:
o sarcină deloc ușoară, o teorie de nimeni combătută
Falsa negație
Uneori, folosirea unui cuvânt negativ nu implică negația, în următoarele situații:
Două negații într-o construcție se pot anula una pe alta, dând o afirmație:
Nu se poate să nu ținem seama… = Trebuie să ținem seama…
Negarea unui cuvânt poate însemna afirmarea antonimului său:
muncă deloc ușoară = muncă grea.
O propoziție interogativă propriu-zisă totală poate avea același sens cu negație sau fără:
Vii mâine? = Nu vii mâine?
Negația numită expletivă e prezentă în propoziții negative din punct de vedere formal, dar având sens pozitiv. Astfel de propoziții pot fi:
- propoziții interogative retorice: Cine nu-l cunoaște pe el?
- propoziții enunțiative exclamative: Câte n-am pătimit eu!
- propoziții circumstanțiale de timp de anterioritate introduse prin până și locuțiuni conjuncționale cu până, în care nu este facultativ: Pleacă până (nu) se întunecă!
Negația fără cuvânt negativ
O propoziție pozitivă din punct de vedere formal poate avea sens negativ, în următoarele cazuri:
- propoziții interogative retorice: De asta ne arde nouă acum?
- propoziții enunțiative exclamative ironice: Exact asta îmi trebuia acum!
În speranţa utilităţii intervenţiei mele...vă doresc o zi faină!

ihdsimmeu a scris: Dacă îmi permiteţi să vă corectez ... în propoziţia <Şi tu şi Ioanahope nu vă puteţi abţine să luaţi o pauză...> s-au strecurat două greşeli de gramatică, una având legătură cu subiectul postat mai înainte.
Tocmai de aceea, îmi permit să vi le enunţ pe amândouă:
1. Nu este corect <Şi tu şi Ioanahope> fiind vorba de pronume în nominativ negativ!
Fiind vorba despre o negaţie, în cazul unui subiect gramatical exprimat prin alocuţiune adverbială formată din pronume în nominativ negativ şi pronume personale: Nici el, nici ea nu s-au conformat ... consider drept corectă exprimarea astfel:
<Nici tu, nici Ioanahope...>.
2. Între subiect şi predicat nu se pune virgulă!
Deoarece avem un subiect compus, format dintr-o alocuţiune, acesta poate fi comprimat din forma lungă <Nici tu, nici Ioanahope> sub forma scurtă Voi, propoziţia fiind acum sub această formă: <Voi, nu vă puteţi abţine să luaţi...>
Ceea ce consider greşit, căci în clasa a I-a "Ana are mere." nu se scria cu virgulă.
Aşadar propoziţia dumneavoastră ar fi fost scrisă corect aşa:
Nici tu, nici Ioanahope nu vă puteţi abţine să luaţi o pauză...
O zi faină!

Mi-e lehamite de politica incat as tace de tot .

Sper sa nu va supar, dar raspunsul nu trebuia dat aici ... aici "apare decat cei ce vorbeste gresit romaneste"! Multa sanatate si... Doamne-ajuta!

Un indreptar de scriere si vorbire corecta l-am gasit intr-o forma placuta si lejera pe blogul Diacritica
https://diacritica.wordpress.com/index-ortografic/

Vorba aceea – Trebuie să ne cunoaștem limba!



Prepozitii folosite gresit,

La finalul unui control, un membru al comisiei declara: “Vor fi mai multe amenzi. Unele se referă pe parte igienico-sanitară, altele se referă pe parte de neglijență în serviciu .” Limpede, simplu si corect ar fi fost: “Amenzile privesc situația igienico-sanitară” sau “se referă la situația igienico-sanitară” și “se referă la neglijența în serviciu” sau “privesc neglijența în serviciu”.

În mod obișnuit, prepoziția simplă “după” exprimă relații temporale și relații finale(de scop adică). Iată câteva exemple care vă vor edifica: ”Te vizitează după program și ne vor controla după-amiază” sau “Umblă ahtiat după câștig” și “E nebun după avere”.

Unii vorbitori confundă însă această prepoziție simplă “după” cu prepoziția compusă “de pe”. Ei spun greșit “Iau după dulap o carte” și “Iau găleata după acoperiș”. Alți vorbitori pronunță greșit prepozițiile simple “pe”, “de”, “din”, care devin “pă”, “dă” și “dîn”. Acest fenomen fonetic de trecere a lui “e” la “ă” și a lui “i” la “î” se produce sub influența vorbirii muntenești.

Și nu uitați vorba aceea… m-ai cucerit când am observat că vorbeşti şi scrii corect gramatical!


https://radioconstanta.ro/2014/12/09/audio-vorba-aceea-trebuie-sa-ne-cunoastem-limba-2/


Despre suferințele unor prepoziții

Unele prepoziții sunt folosite neglijent sau greșit. Cineva comunica faptul că, la o reuniune ad-hoc, fuseseră luate în dezbatere “probleme pe fond” și “probleme pe infrastructură”. În cele două sintagme, folosirea prepoziției “pe” în locul prepoziției “de” este nejustificată. Corect vom spune : “probleme de fond” și “proiecte de infrastructură”.

“Vorbim mâine pe telefon” – mă atenționa cineva. I-am răspuns, mai în glumă, mai în serios, ca eu nu știu să vorbesc “pe telefon”, ci doar “la telefon”.

Am auzit câteva persoane folosind locuțiunea prepozițională “din punct de vedere” urmată de substantive nu la genitiv, cum e firesc, ci la acuzativ. Exemplu: “Orașul nostru nu stă bine din punct de vedere învățământ și cultură”. Corect este “din punctul de vedere al învățământului și al culturii”.

Un funcționar public declara de curând la un post de televiziune: “Am colectat venituri în valoare de 14 de miliarde lei”. Expresia “de 14 de miliarde lei” comportă două greșeli: nu se spune “14 de miliarde” ci “14 miliarde”. Nu se spune “14 miliarde lei”, ci “14 miliarde de lei”.

Și nu uitați vorba aceea… m-ai cucerit când am observat că vorbeşti şi scrii corect gramatical!

Pe mine cu asta m-ai cucerit!!!ioanahope a scris: Jos pălăria!
O seară faină!

Dragul nostru Nicusor!

In numele adevarului te rugam sa ridici palaria si scutur-o !

Nu este remarca mea ci am copiat rubrica cu totul.

In mandria noastra recunoastem ca ne-am inspirat.

Noi suntem Mona si Dan si nicidecum Ponta Paste fainoase.

Greşeli frecvente în limba română. Folosim de multe ori expresia „Îmi cer scuze”, fără a sesiza greşeala

Limba română are capcane în care cad mulţi dintre utilizatorii săi nativi. Greşelile de exprimare apar atât în exprimarea orală, cât şi în scris. Adevărul a strâns câteva dintre cele mai frecvente greşeli, după cum puteţi vedea mai jos:

Mulţi români cad în diverse „capcane” ale limbii atât în comunicarea orală, cât şi în cea scrisă. Dezacordurile şi cuvintele folosite greşit sunt cele mai frecvente greşeli de exprimare, scrie sursa citată.

Care sau pe care? Nu de puţine ori, utilizarea pronumelui relativ „care” este incorectă. Spre exemplu, varianta „Fata care am văzut-o avea părul foarte lung” este greşită. Corect este „Fata pe care am văzut-o avea părul foarte lung”.

Al, a, ai sau ale? „Cartea a cărei coperţi...“ este un exemplu de folosire greşită a articolului genitival. Trebuie reţinut că acesta se acordă întotdeauna cu obiectul la care face referire, în acest caz - la coperţi (feminin, plural), ceea ce duce la varianta corectă „Cartea ale cărei coperţi”.

Cărei sau cărui? „Fata al cărui tată” sau „Fata al cărei tată”? Corectă este cea de-a doua variantă, deoarece pronumele relativ în Dativ se acordă cu posesorul.

Îmi cer scuze sau îţi cer scuze? Printre expresiile folosite necorespunzător se află şi „îmi cer scuze”. Dacă ţinem cont de faptul că „a cere” înseamnă „a pretinde”, atunci când „ne cerem scuze” nu facem altceva decât să pretindem interocutorului scuze, adică exact opusul intenţiei noastre.

Varianta „diplomată” ar fi să spunem „vă rog să-mi primiţi scuzele” sau „vă rog să-mi acceptaţi scuzele”. Totuşi, sunt şi lingvişti care nu consideră că expresia iniţială ar avea vreo problemă.

TESTUL ZILEI. „Mi-ar plăcea” sau „mi-ar place”? RĂSPUNSUL CORECT

Preşedintele PSD, dar şi cel al Consiliului Judeţean Gorj, Ion Călinoiu a făcut praf limba română. Totul s-a întâmplat cu ocazia manifestărilor de Ziua Naţională. Călinoiu a vrut să prezinte o micuţă gimnastă, cu performanţe remarcabile pentru vârsta ei. Ce a ieşit, o varză totală.
Pe filmuleţ se vede cu Daiana Dăjulescu se ruşinează atunci când vede prin ce dificultăţi trece Călinoiu.



Gimnasta s-a prezentat de una singură până la urmă în ziua în care îşi serba şi ziua de naştere. Fata de 17 ani, elevă la Colegiul Naţional Tudor Vladimirescu, a fost prezentă la manifestările de 1 Decembrie, alături de tatăl ei. „Practic gimnastică aerobică de performanță și de 1 Decembrie este și ziua mea de naștere. Este o zi importantă, pentru că reprezint România la concursurile internaționale. Am câștigat până acum 60 de medalii, 54 de aur și șase de argint. Am participat la concursuri naționale și Internaționale. Sunt înscrisă la Palatul Copiilor Târgu-Jiu, la doamna Valerica Ciobanu“, a spus Daiana Dăjulescu.

Daniele, esti rautacios !

Tovarasul Calinoiu este eminenta cenusie a pesedistilor gorjeni.
O fi doctor docent in politologie. !!!!!

Precis nu are facultatea de filologie, iar bacul nu are cum sa-l aiba pentru ca a avut ghinionul sa fie sef intr-un judet care nu este dunarean. Daca avea si un bac risca sa dea cu subsemnatul la D.N.A.
Sa fim toleranti si sa apreciem modestia culturala al alesilor nostriii.

Pastila de limbă. Cum folosim corect „maxim” și „maximum”

Tema acestei ediții a Pastile de limbă se leagă de confuzia care se face uneori între două adjective şi tot atâtea adverbe. Adjectivele în chestiune sunt „minim” şi „maxim”, pe când adverbele sunt „minimum” şi „maximum”. Din motive care ţin probabil de grabă sau de neglijenţă, se întâmplă destul de des ca adjectivul să fie folosit în locul adverbului.

Adjectivul „minim” (cu formele „minimă”, „minimi”, „minime”, în funcţie de număr şi gen) este definit după cum urmează: „Care are dimensiunile, durata, intensitatea sau valoarea cea mai mică”; „foarte mic, neînsemnat, minimal sau neglijabil.” Ca în următoarele exemple:

„Pragul minim pentru calificare este de nouăsprezece puncte.”

„Parametrii minimi au fost verificaţi de o comisie de specialitate.”

„Iarna temperatura minimă în acest oraş este de -15 grade Celsius.”

„Am reuşit să facem toate reparaţiile cu cheltuieli minime.”

În ceea ce priveşte adverbul „minimum”, care, spre deosebire de adjectivul variabil „minim”, este invariabil, definiţia lui este următoarea: „În cantitatea, timpul sau spaţiul minim”. Echivalentele adverbului „minimum” sunt „cel puţin”, „pe puţin”, „măcar” sau „barem”. Pe de altă parte, locuţiunea adverbială „la minimum” are sensul de „în cel mai mic grad”. Iată şi cuvenitele exemple:

„Dorin trebuie să împrumute minimum zece mii de euro ca să-şi termine casa”.

„Dacă eşti sportiv de performanţă, trebuie să faci minimum o sută de abdomene pe zi.”

„Prietenii noştri au plecat cu minimum trei ore înaintea noastră la mare.”

În aceste condiţii, un enunţ de genul „Am nevoie de minim trei zile ca să termin de citit cartea” este greşit. Enunţul corect este „Am nevoie de minimum trei zile ca să termin de citit cartea.” La fel, e incorect să spunem „Pot să rămân aici minim patru zile”. Forma corectă a enunţului este „Pot să rămân aici minimum patru zile”, sau, dacă preferaţi, „Pot să rămân aici cel puţin patru zile”.

Lucrurile se prezintă asemănător şi în cazul adjectivului „maxim” (cu formele „maximă”, „maximi”, „maxime”) şi al adverbului „maximum”. Prin „maxim” se înţelege „Care are cea mai mare dimensiune, durată, intensitate etc”. Posibilele lui echivalente - mai bine zis, sinonime parţiale - sunt, tot conform dicţionarului, „foarte mare” sau „maximal”. Şi acum, câteva exemple:

„Salariul maxim din această companie nu poate depăşi cinci mii de lei.”

„Liana a luat nota maximă la teză, deşi nu sunt sigur că a meritat-o.”

„Parametrii maximi au fost calculaţi cu mare atenţie.”

„Valorile termice maxime sunt surprinzătoare pentru această lună a anului.”

La rândul lui, adverbul „maximum”, invariabil, la fel ca adverbul „minimum”, înseamnă „În cantitatea, timpul sau spaţiul maxim cu putinţă”, pe când locuţiunea adverbială „la maximum” are sensul de „în cel mai înalt grad”. Iată şi în acest caz câteva exemple:

„Se vor vinde maximum cincizeci de mii de bilete la concertul de pe stadion.”

„Avem nevoie de maximum douăzeci de angajaţi pentru prelucrarea tuturor datelor.”

„Simona va lipsi de la serviciu maximum trei săptămâni.”

Aşa stând lucrurile, un enunţ de genul „Studenţii vor asista la maxim zece spectacole” este greşit. Enunţul corect este „Studenţii vor asista la maximum zece spectacole”. La fel, e incorect să spunem „Te rog să te întorci peste maxim trei ore”. Forma corectă este „Te rog să te întorci peste maximum trei ore” sau, dacă preferaţi, „Te rog să te întorci peste cel mult trei ore”.

PASTILA DE LIMBĂ. „Perle” de-ale comentatorilor sportivi (I)

Radu Paraschivescu dedică „Pastila de limbă” tuturor celor care se ocupă de comentariul sportiv (fotbalistic, dar nu numai) în România lui 2017.

Radu Paraschivescu:

„Îi rog de pe-acum să mă ierte pentru felul în care caut nod în papura meseriei lor. Dacă totuşi o fac, e din preţuire atât pentru limba română, cât şi pentru ochii şi urechile publicului. Căci fiind clientul nostru, publicul acesta ne e totodată stăpân. Şi chiar dacă, în anumite situaţii, comentariul şi comentatorul se prezintă mai bine decât evenimentul comentat (mai cu seamă când e vorba de fotbalul românesc), există destule cazuri în care prestaţia comentatorilor e, eufemistic spus, perfectibilă.

Trecând la exemple, încep prin a aduce în discuţie o expresie pe care o aud din ce în ce mai des la comentatorii meciurilor de handbal, deopotrivă feminin şi masculin. Nu ştiu cine a rostit-o pentru prima dată, dar chiar dac-aş şti, nu mi-ar veni să-l felicit. Expresia în cauză este „a da o depăşire”, iar prima mea reacţie la auzul ei a fost exact cea pe care o aveam în copilărie, când dădeam peste un cuvânt căruia nu-i cunoşteam sensul: cum adică?

Întreb la fel şi acum: cum adică, „a da o depăşire”? Ce-i aiureala asta? Poţi să dai o mulţime de lucruri – o explicaţie, un pachet, o teză, o farfurie cu pârjoale, un buchet de lalele, un bobârnac – , dar nu o depăşire. Poţi să dai bineţe, poţi să dai ochii peste cap, poţi să dai în primire, poţi să dai seamă, însă depăşiri, oricât te-ai chinui, nu poţi să dai. Depăşirile, dacă mai trebuie spus, se fac, nu se dau. Sigur, se mai şi „efectuează” din când în când, numai că termenul e cam pretenţios.

Oricum însă, îi rog pe comentatorii de handbal de la toate posturile TV ale scumpei noastre patrii să renunţe la expresia asta şi să lase în pace limba română. Asta înseamnă să spună „Carmen Martín a făcut o depăşire în viteză pe semicerc” (variantă corectă) şi să se abţină de la a spune „Carmen Martín a dat o depăşire în viteză pe semicerc” (variantă profund greşită).

Un termen despre care am mai vorbit, subliniindu-i inexistenţa (căci el nu există, deşi unii se încăpăţânează să creadă contrariul), este verbul „a redebuta”. Cu alte cuvinte, „un redebut” este un rebut, adică un eşec al minţii şi al limbii. Câtă vreme „a debuta” înseamnă „a face un lucru pentru prima oară”, ar decurge de aici, mergând pe firul logicii, că „a redebuta” înseamnă „a face din nou un lucru pentru prima oară”. Or, dacă faci din nou lucrul respectiv, el nu mai e făcut pentru prima oară. Hai, că nu-i greu. Un strop de curaj şi un dram de logică rezolvă problema.

În consecinţă, le adresez dragilor noştri comentatori invitaţia şi rugămintea de-a nu mai spune „George Ţucudean redebutează în Liga 1” (variantă greşită şi neghioabă) şi de-a opta pentru enunţurile „George Ţucudean joacă din nou în Liga 1” sau „George Ţucudean se întoarce în Liga 1” (ambele variante corecte). La fel, e greşit să spunem „Aihan Omer redebutează ca antrenor în Liga Naţională” (variantă greşită). Variantele corecte sunt fie „Aihan Omer antrenează din nou în Liga Naţională”, fie „Aihan Omer se întoarce să antreneze în Liga Naţională”.

O expresie care s-a schimbat cu şapte-opt ani în urmă din cauza unei simple prepoziţii este expresia „a ţine DE minge”, pe care o auzim îndeosebi la meciurile de fotbal, interne sau internaţionale, din Liga 1 sau din cupele europene. Ea zgârie timpanele celor pe care încă îi preocupă limba română, aşa cum nu se întâmpla cu expresia din care a provenit, şi anume „a ţine mingea” – o expresie cât se poate de normală şi de corectă. Ca să ţii DE minge, trebuie ca mingea respectivă să aibă toarte, mânere, inele sau hăţuri.

Cum însă obiectul în cauză e de o perfectă sfericitate şi nu are niciunul dintre accesoriile amintite, e de preferat să rămânem la expresia iniţială, care înseamnă păstrarea în posesie a obiectului de joc. Fireşte, e mai mult o recomandare decât un îndemn apăsat. Dacă vor ţine cont de ea, stimabilii noştri comentatori se vor feri să spună de-acum încolo „Oaspeţii nu mai reuşesc să ţină de minge” (variantă greşită, fie şi numai din punctul meu de vedere) şi vor învăţa sau reînvăţa să spună „Oaspeţii nu mai reuşesc să ţină mingea” (variantă corectă). Dar tare mă tem că această ultimă idee e de fapt o speranţă utopică.

Pastila de limbă | Criptonim, „middle name” și alte probleme de identitate a celebrităților

Radu Paraschivescu: Într-o emisiune anterioară, am vorbit despre diverse prenume care pot induce în eroare din punctul de vedere al identităţii, precum şi despre anumite prenume preluate greşit şi transmise ca atare. Şi fiindcă am promis că vom continua discuţia şi vom aborda mai în amănunt şi chestiunea pseudonimelor, vă invit să trecem la fapte.

Înainte de asta însă, să ne întoarcem puţin la prenumele care pot pun probleme de identitate. După ce am văzut că Gigi poate fi un prenume feminin (Gigi Marga), că George poate fi tot un prenume feminin (George Sand) şi că Evelyn poate fi un prenume masculin (Evelyn Waugh), să subliniem şi prezenţa prenumelui „Maria", cu varianta franceză „Marie", în componenţa unor nume masculine. Există o serie de bărbaţi cunoscuţi, chiar celebri, care îl au pe Maria sau pe Marie ca „middle name" sau ca al doilea prenume.

Printre ei se numără actorul şi regizorul austriac Klaus Maria Brandauer, celebru pentru rolul principal din filmul Mefisto, poetul Cassian Maria Spiridon, preşedintele filialei ieşene a Uniunii Scriitorilor din România, compozitorul şi dirijorul german Carl Maria von Weber, întemeietorul operei romantice germane, din a cărui creaţie se distinge Freischütz, politicianul francez de extremă dreaptă Jean-Marie Le Pen, fostul mare portar Jean-Marie Pfaff, semifinalist al Cupei Mondiale din 1986 cu naţionala Belgiei, scriitorul şi iluministul francez François-Marie Arouet, mult mai cunoscut sub numele de Voltaire, de la care ne-au rămas Candide şi Zadig, revoluţionarul francez de la 1789 Jean-Marie Collot d'Herbois, mort de friguri galbene în Guyana Franceză, după ce s-a salvat pe sine şi a scăpat-o şi pe Madame Tussaud de ghilotină, savantul francez André-Marie Ampere, considerat părintele electrodinamicii, scriitorul francez Jean-Marie Gustave Le Clézio, laureat al Premiului Nobel pentru literatură în 2008, şi în sfârşit - ţineţi-vă bine! - Marie-Joseph Paul Yves Roche Gilbert du Motier sau, mai pe scurt, marchizul de Lafayette. A se observa că, la acesta din urmă, „Marie" nu este al doilea prenume, ci primul.

Trecând la pseudonime, să începem prin a da definiţia de dicţionar a termenului. Un pseudonim este, conform dexonline, un „nume creat sau adoptat, sub care cineva îşi ascunde adevărata identitate şi care este folosit mai ales de autorii operelor literare sau de artişti". Sinonimul pseudonimului este „criptonimul", adică „un nume împrumutat, imaginar sau reprezentat prin iniţiale (adică un acronim), cu care un autor îşi semnează o lucrare, o operă de artă etc.”

Probabil că deţinătorul recordului mondial de pseudonime în pictură este japonezul Hokusai, care şi-a început drumul artistic la doar şase ani, pentru a cunoaşte adevărata faimă abia la bătrâneţe, în jurul vârstei de şaptezeci de ani. Printre pseudonimele lui Hokusai se numără Takitaro, Gakyo Rojin Manji (adică „bătrânul nebun după pictură") şi Iitsu.

Un alt pseudonim celebru este cel al pictorului italian Caravaggio, care se numea în realitate Michelangelo Merisi, Caravaggio fiind localitatea din Lombardia unde pictorul a venit pe lume în a doua parte a secolului al şaisprezecelea.

Iată şi alte pseudonime de pictori italieni: Canaletto (adică Giovanni Antonio Canale), Correggio (adică Antonio Allegri), Perugino (adică Pietro di Cristoforo Vannucci), Giorgione (adică Giorgio Barbarelli Zorzo da Castelfranco) sau Pinturicchio (adică Bernardino di Betto Betti).

În ce-i priveşte pe scriitori, recolta de pseudonime e şi mai mare. De exemplu, în spatele pseudonimului George Orwell se ascunde numele Eric Arthur Blair, Mark Twain e de fapt Samuel Longhorne Clemens, Lewis Carroll se numeşte în realitate Charles Lutwidge Dodgson, Dan Kavanagh îl camuflează pe Julian Barnes, iar Anne Rice e pseudonimul scriitoarei cu nume masculin - da, e ciudat, dar asta e realitatea - Howard Allen Frances O'Brien, unde doar „Frances” indică o identitate feminină. Iată şi alte pseudonime scriitoriceşti: Tudor Arghezi (adică Ion D. Theodorescu), Jean Bart (adică Eugeniu P. Botez), Gala Galaction (adică Grigore Pişculescu), George Eliot (adică Mary Ann Evans), Italo Svevo (adică Ettore Schmitz), Tristan Tzara (adică Sami Rosenstock) sau Moliere (adică Jean-Baptiste Poquelin).

În fine, trebuie spus că pseudonimele circulă şi în lumea muzicii, a filmului şi a sportului. De pildă, Bob Dylan e de fapt Robert Allen Zimmerman, Toni Curtis e Bernard Schwartz, Bo Derek e Mary Cathleen Collins, Pelé e Edson Arantes do Nascimento, iar Zico e Artur Antunes Coimbra.

Ce misto ! Primul Maistru al Limbii Romane !