SUBIECT: Suflete pereche

Ce ai Daniel cu parapsihologia mea?

Da, sufletul meu pereche are forma? De ce nu ar avea?

Stii ca normalul este firescul paranormalului?

Ahhhhhhhhhh, ce frumos este subtilul corpului?



Cu drag,
Sandy

Vad multe persoane importante,adica actori,oameni de afaceri.in orice caz acei care apar des in presa scrisa si vizuala sustinand de o viata anterioara. Insa mi-e teama ca una e sa ai o imaginatie bogata, sa cauti raspunsuri te miri pe unde, si alta e realitatea.
Confundam libertatea de a gandii , cu a expune orice gand.
Parapsihologia exista si ea insa orice teorie, ipoteza trebuie incadrata in niste parametri altfel vorbim doar de imaginatie si atat. Asta nu ai cum s-o cenzurezi .
Riscul e sa nu mai facem diferenta intre real si vis....

Cand va intalniti sufletul pereche, veti observa o serie de coincidente, sincronicitati, tot felul de situatii speciale care va aduc unul langa celalalt din ce in ce mai mult. Fata de intalnirea karmica, sentimentul care va inunda in apropierea sufletului pereche este pur pozitiv, de liniste, relaxare, si libertate, puteti fi voi insiva. Deci, daca simtiti atractie si iubire fata de persoana respectiva dar si un anumit blocaj, de parca nu v-ati putea exprima in mod liber ceea ce simtiti, atunci acea intalnire nu este cu sufletul pereche, ci este o intalnire karmica.

https://www.esoterism.ro/ro/intkarmica.php

Traiesc,am gasit sufletul pereche.Suntem hotarati sa ne casatorim.
Spun doar atat, n-am crezut sa am acest noroc.
Eram convins ca mie, pentru mine acest fapt imi este interzis,un vis de nerealizat.
Acum totul judec...pana acum si de acum incolo.
N-am crezut sa avem acest imens noroc.
Doresc ca toata lumea sa fie fericita. Viata merita traita !
Aproape ca mi-e teama sa vorbesc despre acest sentinent minunat.

ciresaru a scris:Doamne ajuta... asa cum scriai aici se pare ca ai scapat de singuratate

Nu-mi ramane decat sa te felicit... in primul rand pentru optimismul de care ai dat dovada, cat si pentru tenacitatea si perseverenta de a iesi din "comunitatea" in care destinul te-a "detasat" o mare perioada de timp. In planul secund, merita apreciere si respect doamna care ti-a "fermecat inima"... esti un model pentru multi altii care se simt inca inhibati de acest complex al infirmitatii, de autoizolare si comunicare non-verbala pe care nu o simt sau nu vor sa o afiseze... din pacate

Jos palaria, pentru ca ai deja o varsta si firea ta rebela, intelectul, nu au "clacat" in fata greutatilor vietii... pentru ca aici, in povestea voastra, DIVINUL si-a facut simtita prezenta. Sper sa crezi iar daca te indoiesti, contrazice-ma cu argumente!

PS: Poate nu ne tii la curent cu desfasurarea evenimentelor

Nu te contrazic in chestiunea DIVINITATII pentru ca este un subiect foarte, foarte delicat.Am mai spus-o ,cred eu, credinta este chiar o chestiune foarte intima.
O percepem, o simtim fiecare diferit. Chiar nu-mi place sa comentez pe subiectul acesta pentru ca de fapt ar trebuii sa comentez felul meu de a intelege lumea in genere. E mult prea complicat. Spun doar atat. Principial este bine ca fiecare avem gandurile noastre si ne straduim sa intelegem pe cel de langa noi.
Si Slava DOMNULUI ca este asa.
Cat despre P.S. ,nu-l inteleg si pace.
Nu-mi place sa vorbesc despre intimitatea mea. Asa ,in genere se poate discuta, dar a face raport ca eu fac asa si asa mi se pare o nebunie curata.
Cred ca am mai scris aceasta conceptie a mea.
Pe acest forum suntem colegi, parteneri, prieteni chiar, insa scrisul ramane,si nu vreau sa-mi fie jena ca odata am scris cine stie ce nerozie.
PLEDEZ PENTRU AUTOCENZURA !
P.S. Am o mare rugaminte ! Cele si/sau cei care eventual vor sa comunice cu mine ,va spun deschis, VOI REFUZA orice invitatie pe messenger, pe ID-u.Una a fost dorinta si cautarile mele pana sa gasesc si sa aleg pentru sufletul meu, iar acum odata rezolvata aceasta chestiune personala ,sunt fericit si voi comunica cu restul doar in public.Imi cer scuze dar NU VREAU SA MAI SURPRIND SAU SA SUPAR PE NIMENI.
Aici pe forum voi scrie in continuare si voi raspunde fiecaruia in parte cu buna credinta si in limita bunului simt.Pledez pentru prietenie ,comunicare si subliniez eu RESPECT RECIPROC.
Daca as reusii sa am un ID-u comun al familiei mele ,atunci recunosc fericirea mea ar fii si mai deplina...o satisfactie totala.
Pana atunci mai am de asteptat si sunt convis ca va sosi si acea vreme.

Daca exista rau exista si bine , aceasta e legea de functionare a naturii umane , asa ca fiecare isi are complementarul sau undeva

Multa sanatate si fericire alaturi de persoana care iti este alaturi.E mare lucru sa nu fii singur. Sa auzim de bine.

Singuratatea este o ,, boala ,, autodobandita .

daniel a scris:
E greu sa dai o definitie...parerea mea, am sa incerc sa`ti raspund la aceste trei intrebari boss, pe cat de bine si de sincer pot.
1.Da, exista, clar ca exista.
2."daca vrei cu ADEVARAT, poti"
3.Daca simti in adancul sufletului tau ca asta vrei cu adevarat, si asta te implinieste si te face fericit...de ce nu?!Avem o singura viata...sa ne`o traim cat mai frumos

Nici te miri cate suflete pereche ai putea avea in viata . Intalnesti oameni despre care spui : Wow , ce mult ne asemanam ! Cate similitudini in comportament , cu cata usurinta ne completam s.a.m.d.
DAR ..si aici apare un " dar " , genialitatea consta in a fi capabili de a vedea perechea sufletului nostru in cel pe care l-am ales de sot/sotie . Atunci cand te enerveaza la culme si spui cu voce tare :" tampitule/a nu te mai pot vedea " , in astefel de momente sa spui una si sa simti alta . Sa simti ca defapt fara acest ( tampit/a) nu ai putea trai , ca fara naivitatea faptelor lui/ei ar fi monoton , ar fi gol si pustiu in jurul tau daca el/ea nu ar fi .

daca ar fi sa ne luam dupa o vorba care spune : " Dulce ca fructul din gradina altuia " , am da dovada de incapacitatea de a recunoaste dulceata fructului din propria gradina , prin urmare acesta ar fi din nou o dovada in plus a tenacitatii noastre de a ne amäri viata .

Vorba unui forumist de aici ( imi cer scz. nu mai stiu cine a scris ) spunea : Viata e oricum relativ scurta , atentie cum o traiti !

Da , este foarte adevarat !

Am mai putea spune ca ; Nu valoarea vietii justifica dragostea pe care i-o purtam ; dimpotriva , dragostea pe care i-o purtam confera valoare vietii .

daniel a scris:
Frumos subiect Daniel !
Eu cred in suflete pereche, fiecare in viata avem un suflet pereche. Parerea mea este ca noi suntem o jumatate care atunci cand ne gasim sufletul pereche, ABEA ATUNCI alaturi de jumatate ne intregim si formam un intreg. Nimeni nu ar trebui sa ramana singur. Exista bineinteles si cazuri nefericite cand dam cu piciorul si nu ne recunoastem sufletul pereche cand avem ocazia, din diferite motive si ii dam cu piciorul pierzand ocazia unica sa ne intregim intregul.
Dar sa raspund si la intrebarile topicului:

1. Exista posibilitatea de a-ti intalni sufletul pereche in viata cu trup?
1. Categoric DA !!! Eu mi-am gasit sufletul meu pereche. In adancul meu inima imi spune ca iubita mea este aleasa!

2. Ce pot sa faca "ortodox" 2 fiinte care simt ca sunt suflete pereche si nu pot fii impreuna pentru ca sunt implicati rational in alte relatii (casatorii) ?
2. Nu am avut parte de o asa experienta.

3. E o idee buna sa renunti la tot pentru sufletul tau pereche chiar daca viata ta lumeasca se complica foarte mult?
3. Depinde de la o situatie la alta si depide de la om la om. Nu stiu daca este bine sau nu, dar cand iubesti cu adevarat nu mai tii contul la nimic si esti in stare de orice pentru sufletul pereche.

Uitati ce am gasit azi pe net. Sper sa va placa!

Cea mai FRUMOASA poveste de dragoste. Ce sacrificii face acest barbat pentru sotia lui

Citeste: https://www.kudika.ro/articol/Virale/36478/video-nu-ai-cum-sa-ramai-indiferent-la-acest-clip-poveste-de-dragoste-cu-un-final-neasteptat.html#ixzz3IgXU9Gig



SA FITI IUBITI/IUBITE !!!

Sufletul pereche ... e musai o pereche ? (adică 2)
Poate sufletul meu e mai mare, mai larg şi îi trebuie vreo 2-3-4 perechi de-alungul vieţii sau concomitent.
Odată oprit la cineva care se potriveste ţie-ţi poţi spune că ţi-ai gasit poate unul din "sufletele pereche" ... gîndim monogam ?

Poti găsi / avea prieteni "de suflet" mai mulţi DAR partener / iubit(-a) "de suflet" doar unul(-a) ?

Social INVINCIBILII! Uimitoarea poveste de dragoste dintre Adriana şi Dacian Makzin



Suntem tentaţi de cele mai multe ori să tratăm cu prejudecăţi persoanele cu dizabilităţi, îi considerăm oameni condamnaţi la o viaţă lipsită de sens şi nefericită.

Ştiri de Cluj a prezentat zilele trecute (Vezi emisiunea) destinul unui luptător, a unui om care deşi ”ţintuit” în scaun rulant, a demonstrat că poate să facă performanţă în sport.

Dacian Makszin, multiplu campion naţional la tenis de masă, a purtat cu mandrie steagul Romaniei la Jocurile Paralimpice de la Londra.

În acest weekend a reprezentat din nou cu cinste Clujul, câştigând locul 1 la tenis de masă simplu şi la dublu într-un campionat rezervat persoanelor cu dizabilităţi.

În spatele unui campion însă stă de cele mai multe ori un om puternic.

Adriana Makzin, soţia lui Dacian, ”este forţa motrică” din spatele fericirii şi a succesului lui Dacian.

Ea a ales să ”deconspire” pentru cititorii Ştiri de Cluj, uimitoarea poveste de dragoste care o leagă de Dacian.

Cei doi, s-au cunoscut pe internet, s-au îndrăgostit la prima întalnire, au făcut facultatea împreună, s-au căsătorit, aşteaptă un copil şi…. povestea continuă.

Citeşte mai jos povestea de dragoste a celor doi, relatată de Adriana Makzin….

“Povestea noastră a început pe internet ..şi continuă în realitate”

“Am auzit atatea poveşti care au început pe internet dar care nu au funcţionat, nu este însă şi cazul poveştii noastre.

Numele meu, este Adriana Makszin, m-am născut în Bucureşti, în anul 1986, cu displazie congenitală femur bilaterală, fiind al doilea şi ultimul copil din familia mea.

Mereu în copilăria şi adolescenţa mea m-am întrebat (cu egoism poate) de ce a trebuit sa fiu eu cea care trebuia să se nască cu o dizabilitate, de ce nu a fost sora mea... dar mai tarziu mi-am dat seama că totul se întâmplă cu un scop şi că povestea ne este scrisă încă înainte să venim pe lume de Creatorul nostru.

Am ales să nu arăt niciodată parinţilor mei suferinţa din sufletul meu la jignirile sau întrebările celor din jur, am vrut ca niciodată mama sa nu vadă că eu, copilul ei, sufăr şi aşa am devenit o persoană puternică.

În anul 2007 l-am cunoscut pe Dacian, cel care acum îmi este sot, un soţ excepţional aş putea spune, pe care îl iubesc şi care mă iubeşte.

În vremea aceea terminasem liceul si aveam un loc de munca pe care doream să îl schimb.

Intrând pe mai multe site-uri de joburi am dat de site-ul bestjobs, care mergea în parteneriat cu un alt site de socializare.

Am intrat acolo din curiozitate să cunosc şi eu alte persoane şi mi s-a părut foarte interesant profilul lui Dacian.

Nu am ştiut de la început că şi el are o dizabilitate (mai exact că este în fotoliu rulant), ci am văzut pur si simplu o fotografie în care părea o persoană sănătoasă din punct de vedere fizic.

I-am scris un mesaj în care am lăsat toate datele mele de contact, şi binenţeles că, la scurt timp, m-a contactat chiar telefonic pentru a se asigura că nu este o glumă.

Am continuat să vorbim şi atunci mi-a făcut cunoscut, parcă cu inima stransă, că şi el are o dizabilitate şi ca dacă vreau să mai continui să vorbim.

Atunci i-am făcut cunoscut faptul că pentru mine cel mai mult contează sufletul celuilalt, nu fizicul, şi am decis să merg la Cluj în vizită să ne cunoaştem .

Parca l-aş fi cunoscut dintotdeauna, acesta a fost sentimentul pe care l-am avut atunci cand l-am întalnit prima dată, fapt pentru care am si decis la scurt timp să urmez o facultate in Cluj.

După 9 luni mi-am început o nouă viaţă într-un alt oraş, Cluj-Napoca, un oraş mai mic dar pe care eu intotdeauna l-am considerat mai linistit.

Am urmat Facultatea de Teologie în Cluj, timp în care am lucrat pentru a mă putea descurca mai bine.

La sfarşitul anului 2008, în seara de Revelion, chiar în curtea bisericii, Dacian m-a cerut în căsătorie, iar în anul 2009 am decis să facem nunta unde am avut alături de noi multe persoane dragi, mai puţin familia lui (care l-a abandonat din copilarie), dar acesta a fost şi momentul în care parinţii mei au devenit si parinţii soţului meu.

Văzand ce greu ne este fără o maşină, am decis amandoi să facem şcoala de şoferi şi la câteva luni după nuntă am reuşit amandoi să obţinem permisul de conducere şi să avem şi o maşină care să ne fie de mare ajutor zilnic.

La început ne-a fost destul de greu, deoarece am stat în chirie şi aveam condiţiile pe care le au multe familii la început de drum, dar lucrul acesta a fost şi benefic pentru noi pentru a putea fi mulţumitori în fiecare zi pentru ceea ce avem.

Ce avem acum? Avem cam tot ce am fi putut să ne dorim din punct de vedere material şi chiar familial.

Anul trecut, în luna, mai am reuşit să ne mutăm în apartamentul pe care l-am luat prin creditul Prima Casă, soţul meu a reuşit performanţa să ajungă la Jocurile Paralimpice de la Londra şi acum urmează să vină pe lume bebeluşul pe care am sperat sa îl avem într-o buna zi.

Amândoi considerăm că totul îşi are un rost in lume şi asta ni s-a dovedit şi prin minunea aceasta trimisă la momentul potrivit, care are un nume, fetiţa din burtica mea, o cheamă Renata.

Recunosc că teama cea mai mare pe care am avut-o din momentul în care am aflat că voi avea un copil a fost aceea ca nu voi gasi un medic bun care să ştie să se raporteze la mine, la cazul meu.

Dar din nou pot spune că Dumnezeu a făcut o minune şi a trimis înaintea mea cel mai potrivit medic, pe profesorul Stamatian.

Încă de la inceput a urmărit sarcina cu rigurozitate şi atenţie pentru a se asigura ca bebeluşul este bine şi o face în continuare pană acesta va veni pe lume.

Ce mă impresionează cel mai mult la dumnealui este faptul că nu a fost de acord să platesc consultaţiile, deşi sunt supravegheată la cabinetul său particular.

Putem spune ca suntem impliniţi şi fericiti în ciuda dizabilitaţilor noastre, şi a greutăţilor care intervin zi de zi.

Am învăţat să trecem împreună prin bucurii şi prin necazuri, să ne încurajăm şi să ne ajutăm unul pe celălalt, iar odată cu venirea pe lume a primului nostru copil, ştim că începe o nouă etapă frumoasă a vieţii noastre”.

Nicoleta și Petrișor Soilică, adevărate exemple de voință! „Ne completăm foarte bine, ce nu poate face ea, fac eu!”



Viața nu le-a fost vreodată ușoară, dar au învățat să își depășească condiția și să își poarte dizabilitățile cu seninătate, au învățat că în ciuda oricărei greutăți, darul cel mai de preț este viața! Nicoleta Stoica-Soilică este unul dintre gorjenii care luptă pentru drepturile persoanelor cu dizabilități, cunoscut opiniei publice grație proiectelor pe care le-a derulat de-a lungul anilor. Tânăra spune că viața sa s-a schimbat de când și-a cunoscut jumătatea, pe Petrișor Soilică, soțul său. Ambii suferă de boli grave, sunt persoane cu dizabilități, dar acest lucru i-a întărit și i-a făcut să prețuiască și mai mult orice clipă petrecută împreună!

Târgujianca Nicoleta Soilică are 35 de ani, suferă de tetrapareză spastică și spune că dizabilitatea de care suferă a ajutat-o mereu să pună preț pe lucrurile cu adevărat importante. „Diagnosticul meu a făcut din mine un om puternic, hotărât și mai ales încărcat cu o supradoză de vise!”, spune tânăra. Nu este genul de om care să se dea bătut, mai ales că a învățat de copilă ce înseamnă a lupta pentru tine și cu prejudecățile celor din jur. La naștere, medicii i-au spus mamei sale că Nicoleta va trăi câteva luni, dar Dumnezeu a avut alte planuri cu micuța fetiță. Astăzi, tânăra conduce un ONG care luptă pentru drepturile persoanelor cu dizabilități și se implică activ în viața gorjenilor cu probleme de sănătate. „Dacă pe mine m-ar dărâma dizabilitatea mea, aș refuza miracolul pe care Dumnezeu vrea să îl facă pentru mine. Trăiesc! Când eram mică, doctorii i-au spus mamei mele că voi trăi șase luni! De-a lungul anilor, am văzut lucruri care m-au marcat și am zis mereu: Doamne, dă-mi orice, dar lasă-mi judecata intactă și Dumnezeu a fost atât de bun cu mine! Am acumulat o doză de înțelepciune și sunt hotărâtă să țin ritmul cu provocările. Abia la 20 de ani, organismul meu s-a echilibrat și m-am întors la școală. Mereu i-am cerut lui Dumnezeu să îmi arate calea! Îmi doresc să am șansa să ating cât mai multe destine, să fac bine, să ajut!”, a declarat Nicoleta Soilică.

Și-a întâlnit jumătatea și s-au căsătorit

La începutul lui 2015, pe o rețea de socializare, Nicoleta „l-a cunoscut” pe Petrișor, un tânăr cu dizabilități din Focșani. S-au plăcut și și-au dat seama că au multe în comun. Petreceau ore discutând și dezbătând probleme care îi interesau. După o lună de zile în care au comunicat doa online, Nicoleta și Petrișor s-au întâlnit față în față la București. A mai trecut o lună de zile, și au luat decizia de a fi într-o relație. „Un an de zile am vorbit online, a fost o relație la distanță, care a funcționat. Petrișor își dorea să socializeze, să petreacă timp cu oameni pozitivi. Începusem să îl plac mult. (...) după un an am decis să ne mutăm împreună și a fost decizia corectă. Ne-am căsătorit după doi ani de zile de relație și suntem foarte fericiți!”, a spus, pentru Pagina Olteniei, Nicoleta Soilică. Petrișor își privește soția zâmbind și recunoaște că aceasta i-a schimbat viața la 180 de grade! „Până să o cunosc pe Nicoleta eram dezamăgit, decepționat, trist. Ea mi-a schimbat viața la 180 de grade! Complet! Îmi doream foarte mult să îmi găsesc jumătatea și parcă nu îmi venea să cred că visul meu devenise realitate. Ne-am căsătorit în 2017. Ne completăm reciproc, ne ajutăm, ce nu poate face ea, fac eu și invers! De exemplu, eu dau cu mătura sau car plasele la cumpărături, căci eu am parapareză spastică”, a afirmat Petrișor Solilică.

„Ne dorim o viață frumoasă împreună”

Pentru a își face viața mai ușoară, cei doi tineri au investit în utilarea bucătăriei apartamentului în care locuiesc: au foarte multe electrocasnice menite să îi ajute: „Avem foarte multe obiecte în bucătărie care ne ajută să facem mai ușor mâncare, diverși roboți, electrocasnice. Acum mai avem de investit în baie, ca să o facem așa cum trebuie pentru a o putea folosi mai ușor. Ne-am adaptatcasa ca să ne putem descurca singuri mai ușor. Locuim singuri de multă vreme. Alimentele neperisabile le comandăm online, cam o dată pe lună. Tot ce nu putem noi căra de la magazin. Gătim împreună, ne petrecem cam tot timpul împreună. Ne-ar plăcea să ne găsim locuri de muncă, însă este dificil la noi în oraș. Nu ne pierdem speranța”, a spus Nicoleta Soilică. Cei doi își doresc să fie sănătoși și să petreacă împreună cât mai multe momente frumoase împreună: „Ne dorim să trăim viața cât mai frumos și să încercăm să lăsăm să lăsăm o urmă pozitivă în tot ceea ce facem“, spune Nicoleta.

Asociației „High Hopes“, un alt vis devenit realitate

Nicoleta este președintele Asociației „High Hopes“, prin care încearcă să ajute persoanele cu dizabilități. A desfășurat de-a lungul anilor mai multe proiecte menite să schimbe în bine viața persoanelor cu diabilități și are multe altele în plan pentru viitor. Cei doi tineri sunt un adevărat exemplu pentru cei din jur, mai ales că ambii își doresc să redea semenilor cu dizabilități sentimentul de libertate și încredere în forțele proprii. „Militez pentru drepturile persoanelor cu dizabilități, accesibilitate, siguranță, independență și îmbunătățirea calității vieții, participare activă în societate, egalitatea șanselor, acces la educație și integrare profesională. Pasiunea mea este să ajut oamenii când au nevoie. Petrișor mă sprijină în toate activitățile asociației. Am mers împreună la evenimente, la acțiuni, am fost speakeri la un eveniment la Oradea și București”, a spus Nicoleta Soilică. Asociația High Hopes a organizat și va mai organiz evenimente și campanii sociale cu scopul de a facilita incluziunea socială în școală, deoarece atât Nicoleta, cât și Petrișor consideră că locul persoanelor cu nevoi speciale este în societate, alături de toți ceilalți. „Considerăm că persoana cu dizabilități are aceleași aspirații, vise, dorințe ca și ceilalți, doar că are o altă condiție de sănătate!”, spun tinerii.