SUBIECT: Când dizabiliitatea nu stă în calea pasiunii pentru sport

Nevăzător în România. Povestea tânărului care urcă munții pe întuneric

Am petrecut o zi cu Silviu pentru a înțelege cum arată viața unui nevăzător în România. Crezul său se poate dovedi folositor nu numai pentru cei care nu văd, ci pentru mulți dintre noi în momente critice: „Mie nu îmi place să atrag milă: vai, săracul? De ce săracul? Eu sunt o persoană normală, sunt independent, pot să fac foarte multe lucruri”. Iată faptele:



50.000 de români nu pot vedea acest text și numai o parte dintre ei l-ar putea citi cu ajutorul limbajului Braille sau al tehnologiei
victime ale beznei din mintea autorităților, cei mai mulți nevăzători din România își trăiesc viața sub paravanul protector al propriei locuințe și familii. Lumea din exterior e cea pe care o aud la televizor, pe telefon, sau cel mult, la chioșcul de la parterul blocului
puțini sunt cei care se încumetă să pășească în lumea plină de capcane din exterior și să confrunte prejudecățile și intoleranța societății românești
Silviu Roșu (26 de ani) este unul dintre curajoși. Locuiește singur în chirie, face naveta 50 de kilometri pentru a preda limba română, ia masa în oraș, face plimbări zilnice, călătorește în străinătate, ba chiar urcă munți.

Ultimul crâmpei de culoare pe care Silviu l-a zărit a fost în clasa a III-a. Anul era 2004 iar băiatul, care s-a născut cu glaucom congenital, și-a dat seama la școală că nu mai vede deloc. „Fără să îmi dau seama, intram în pereți”, își aduce aminte Silviu Roșu, acum un tânăr în vârstă de 26 de ani.

Silviu s-a născut în Ruginoasa, la 62 de kilometri de Iași, într-o familie cu trei copii. Primele litere în limbajul Braille le-a învățat la liceul pentru nevăzători din Târgu Frumos.

Când a împlinit 19 ani, Silviu și-a șocat părinții cu planurile sale de viitor. „Mamă, vreau să fac facultatea la Cluj!”, i-a spus el, plin de entuziasm, în 2013. Iar Clujul avea să fie noua casă a lui Silviu. Acolo și-a obținut licența, masterul, dar și primii săi bani ca angajat al unei bănci.

În Cluj-Napoca, Silviu a învățat ce înseamnă să te descurci de unul singur. A locuit la cămin, cu o chirie suportată pe jumătate de statul român. Acasă venea mai rar, de cele mai multe ori cu trenul – un mijloc de transport deloc prietenos pentru un nevăzător, în România.

În septembrie 2020, Silviu s-a mutat la Iași după o perioadă petrecută și în București. În toamna anului trecut a obținut un post la liceul din Târgu Frumos, unde predă elevilor Limba și literatura română. De două săptămâni, de când s-a reluat școala în fizic, face naveta până la Târgu Frumos cu microbuzul. Aproape o oră la dus, alta la întoarcere. Alături de el, călătorește Basil, un labrador negru în vârstă de 6 ani, dresat să fie ghid pentru nevăzători.

Orașul, prin ochii unui nevăzător

M-am întâlnit cu Silviu în fața blocului din zona Gării din Iași unde locuiește cu chirie. Am plecat toți trei prin oraș pentru a afla cum simte un nevăzător o astfel de călătorie.

Înainte de a străbate trotuarele înalte și movilele de zăpadă din Iași, ne-am așezat la o cafea. „Nu aveți voie cu câinele” a fost prima propoziție pe care Silviu a auzit-o de la una dintre angajatele de la McDonalds. Femeia nu a insistat și, după ce s-a consultat cu managerul, a permis accesul în local lui Silviu și Basil. „Încă suntem la acel nivel la care oamenii nu pot vedea normală prezența unui câine ghid într-un mijloc de transport sau într-un local”, mi-a spus Silviu, în timp ce câinele său atragea priviri de la clienții din restaurant.

„Săptămâna trecută, la o firmă din autogară, s-a întâmplat să nu mă ia pentru că aveam câine. Cei din instituții publice de multe ori mă privesc cu reticență, am avut probleme și la primărie, și la dispensar. Când locuiam în București mi s-a întâmplat la un restaurant de la Otopeni să nu mă lase să intru să mănânc pentru că eram cu câinele.”

Silviu recunoaște că nu întotdeauna are parte de astfel de reacții și crede că modul în care societatea se raportează la nevăzători se poate schimba doar prin implicarea acestora. „Cum să schimbi lucrurile, cum să faci ceva pentru o categorie de persoane, dacă acele persoane nu ies pe stradă? S-au schimbat niște lucruri în anumite locații prin care am mers și am insistat. Adică am fost material de lucru, ca să zic așa”, spune tânărul.

„Nu vă supărați, e verde?”
Următoarea destinație după McDonalds e supermarketul la care Silviu spune că îi face plăcere să meargă. Nu doar pentru că sora sa locuiește în apropiere, ci și pentru că angajații de acolo îl lasă să intre alături de Basil, ba chiar îl ajută la cumpărături.

1,3 kilometri sunt între localul unde ne-am băut cafelele și magazinul Lidl de pe strada Niciman, iar Silviu propune să-i parcurgem pe jos.

Sistemul de semaforizare din Iași a fost schimbat acum câțiva ani. Toată afacerea a costat 70 de milioane de lei, bani europeni, scopul de pe hârtie fiind implementarea unui „sistem inteligent al traficului” în oraș.

Silviu Roșu e nevoit să întrebe alte persoane când se face verde la semafoare pentru că acestea nu au semnalizare acustică
Silviu Roșu e nevoit să întrebe alte persoane când se face verde la semafoare pentru că acestea nu au semnalizare acustică

Niciunul dintre semafoarele la care am stat cu Silviu, în drumul nostru până la Lidl, nu a fost suficient de „inteligent” pentru a-l informa pe nevăzător când e verde. „Nu vă supărați, e verde?”, a fost până la urmă asigurarea pe care tânărul a trebuit s-o primească înainte de fiecare traversare.

„Nici nu știi când e intermitent, trebuie să asculți cu mare atenție mașinile pentru că ești într-un pericol. Eu și Basil formăm o echipă, mă ajut și de GPS pe telefon, câinele nu o să mă pună în pericol. Eu dacă îi dau comanda și greșesc și vine o mașină din stânga, el nu va pleca niciodată, pentru că el a văzut mașina.”

E greu să ții pasul cu Silviu și cu Basil atunci când cei doi au în față un trotuar fără stâlpi, denivelări sau mormane de zăpadă. Tânărul recunoaște că este obișnuit să meargă foarte repede, în timp ce câinele ghid îl ajută să ocolească capcanele orașului.

În Lidl, Silviu este primit cu câinele, iar o angajată uscățivă îl preia și îl ajută la cumpărături. Dacă pentru lucrătorii supermarketului scena nu e una nouă, pentru cei mai mulți dintre clienți prezența unui câine printre rafturile de ulei sau făină îi face să arunce câte o privire suspicioasă.


Drumul spre muncă
Programul de lucru al lui Silviu începe la ora 15.00, iar pentru a ajunge în timp util în autogară trebuie să luam un tramvai. Refugiul de tramvai e pe mijlocul străzii și, după ce s-a orientat greșit de câteva ori, tânărul mă roagă să îi spun unde este trecerea de pietoni și când se face semaforul verde.

Pentru nevăzători, scările rulante ale tramvaielor din Iași nu sunt la fel de neprietenoase cum sunt pentru cei cu handicap locomotor, dar chiar și așa Silviu are nevoie de ajutor pentru a le urca. I-l oferă un bărbat de vârsta a treia.





17 februarie, 2021
Ionuț Benea

Și oamenii cu dizabilități își doresc să schieze!



Campania ”Și oamenii cu dizabilități își doresc să schieze” continuă pe pârtia Feleacu, din județul Cluj.
Duminică, 30 ianuarie, între orele 12 și 17, reprezentanții asociației Caiac SMile vor fi prezenți pe pârtie, pregătiți să-i inițieze în acest sport pe oamenii speciali care li se vor alătura.
Aceștia vor avea la dispoziție patru monoschiuri, dispozitive special create pentru persoanele cu dizabilități locomotorii, cu ajutorul cărora se vor bucura de coborâri line pe pârtie.
Asociațiile persoanelor cu dizabilități din regiune sunt invitate să îi încurajeze pe beneficiarii lor să participe la activitățile special concepute pentru ei pe pârtia Feleacu.

NU este nevoie de înscriere sau programare pentru încercarea monoschiurilor!



Foto: arhivă Radio Cluj