SUBIECT: Motivatie si succes

Fara motivatie nu exista inspiratie, fara inspiratie nu exista viziune, fara viziune nu exista teluri!

Legat de motivatie ce pot sa spun... decat ca poate fi unul dintre cele mai mari daruri pe care un om il poate avea Ce ma motiveaza pe mine? Dorinta de a fi mai bun, de a face ceva si a nu ramane "static"... iar daca acel "ceva" imi place, nu conteaza cat am de castigat, important e sa iasa bine

Este adevarat ca fiecare esec ne face sa fim mai putin optimisti si scade increderea in noi, tindem si incercam sa atingem scopuri mai accesibile, dar atunci, de fapt, nu castigam ci pierdem optimist, pentru ca nu am atins ceea ce ne-am propus, ci ne-am multumit cu ce am putut avea... de aici stresul masiv, nelinistea si suferinta. Uf...

Spune-mi intr-un comentariu mai jos ce te motiveaza pe tine?

Este o vorba populara " Cu porcii iti faci casa de sticla dar tot ei ti-o strica."

Asta seamana cu o vorba de-a lui Oscar Wilde " Femeile te indeamna spre cele mai marete idealuri si tot ele te impiedica sa le realizezi"

Eu recunosc ca n-am prea fost in stare sa ma mobilizez singur. De obicei ma mana de la spate seful care s-a prins ca daca-mi dadea ceva de facut ma mobilizam si uitam de casa si masa numai sa fac.
Ma mai mobilizeaza nevoia.

Cel mai greu in viata mi-a fost sa invatat sa-mi recunosc greselile. Apoi totul a decurs lin sau cu hopuri. Niciun esec nu m-a facut sa renunt la idealul meu, dimpotriva m-a inversunat. Mi-am format un principiu de viata care spune:"Tot raul spre bine", asa spune si evreul, daca pentru el s-a potrivit, pentru mine e regula.

Neil Pasricha: Cei 3 A pentru o viata minunata

Blogul lui Neil Pasricha, 1000 Awesome Things (1000 de lucruri minunate), aminteste de placerile simple ale vietii, cafele pe gratis si asternuturi curate. In acest discurs din inima de la TEDxToronto, el dezvaluie 3 secrete (toate incepand cu A) pentru o viata cu adevarat minunata.

https://www.ted.com/talks/lang/rum/neil_pasricha_the_3_a_s_of_awesome.html

Buna tuturor!

Motivatiile mi se par esentiale, pentru a avea succes.
Pot spune, ca ar trebui sa le gasim in noi.
Nimic nu ne poate inalta, decat noi insine.
Putem primi si din partea prietenilor incurajari.

Cu drag,
Sandy

Te crezi mai deştept decât eşti? Bravo ţie, s-ar putea să ai succes în viaţă

Oamenii sunt adesea exagerat de încrezători în ceea ce priveşte calităţile proprii: se consideră mai talentaţi, mai agreabili în societate şi mai competenţi la locul de muncă decât sunt în realitate. Ce anume face ca acest fenomen să fie atât de răspândit, deşi nu e lipsit de pericole?
Părerea prea bună despre propria persoană este un aspect foarte frecvent observat în societatea occidentală. Un studiu a arătat că 94% dintre profesorii universitari consideră că prestaţia lor profesională e peste medie - un lucru care, din punct de vedere statistic, e aproape imposibil.

O încredere exagerată în calităţile personale poate avea efecte negative asupra performanţelor şi asupra procesului de decizie. Şi totuşi, în ciuda acestor pericole, care ar fi trebuit să elimine treptat, în cursul evoluţiei, indivizii cu asemenea porniri, supra-aprecierea propriei persoane este un fenomen foarte, foarte des întâlnit. Cum se explică persistenţa lui?

Un studiu pe această temă a fost întreprins de prof. Cameron Anderson şi Don Moore,de la Universitatea California - Berkeley (SUA), Jessica A. Kennedy de la Universitatea Pennsylvania (SUA) şi Sebastien Brion de la Universitatea din Navarra (Spania), rezultatele urmând a fi publicate în Journal of Personality and Social Psychology.

Conform opiniei lor, o mare încredere în sine (chiar nejustificată) îi ajută pe oameni să acceadă la un statut social superior. Cei care cred că sunt mai buni decât alţii, chiar dacă nu sunt, au şanse mai mari de a ajunge mai sus pe scara socială, iar tentaţia succesului stimulează încrederea în propriile calităţi.

Statututul social implică respectul, prestigiul şi influenţa de care se bucură un individ în rândul grupului din care face parte. În cadrul colectivelor de muncă, de exemplu, cei foarte încrezători în propriile forţe tind să fie mai admiraţi, mai ascultaţi şi să aibă mai multă putere de a influenţa discuţiile şi deciziile grupului.

Porf. Anderson afirmă că acest lucru explică faptul că supra-aprecierea propriei persoane e atât de frecventă, în ciuda riscurilor ei. Şi tot acest lucru explică, în cadrul colectivelor, faptul că adesea persoane incompetente, dar foarte sigure de ele, sunt promovate, în defavoarea colegilor cu adevărat competenţi, dar mai modeşti.

Studiul arată că, deşi încrederea în sine poate fi asociată cu existenţa unor calităţi reale la acea persoană, de multe ori ea nu este totuşi un semn bun şi trebuie privită cu circumspecţie, deaorece poate ascunde lipsa de competenţă reală.

Autorii studiului au imaginat 6 experimente pentru a afla de ce devin oamenii exagerat de auto-apreciativi şi în ce fel acest aspect influenţează urcarea pe scara socială.

De exemplu, într-unul dintre aceste experimente, cercetătorii au rugat 242 de studenţi să se uite pe o listă ce cuprindea nume ale unor personalităţi istorice, evenimente istorice, titluri ale unor cărţi şi poezii, şi să le bifeze pe cele care le sunt cunoscute. Numai că, alături de nume reale precum Robespierre sau Pygmalion, cercetătorii au inclus, fără ştirea studenţilor, nişte nume pe de-a-ntregul inventate, care nu corespundeau niciunei personalităţi ori opere literare reale.

Studenţii care au bifat cele mai multe nume inventate au fost consideraţi drept cei mai încrezători în ei înşişi, deoarece alegerile lor arătau că ei se închipuiau mai culţi decât erau de fapt.

Ulterior, la sfârşitul semestrului, un chestionar a arătat că exact aceştii indivizi cu o părere exagerat de bună despre ei înşişi aveau cel mai înalt statut social în cadrul grupului, erau cei mai îndrăgiţi, iar ceilalţi nu-i vedeau drept excesiv de încrezători, ci doar drept nişte persoane grozave.

Un alt experiment a arătat că aceste persoane nu se manifestau în mod enervant, nu pretindeau că se pricep perfect la ceva, ci doar vorbeau mai des, vorbeau pe un ton încrezător, ofereau mai multe informaţii şi răspunsuri şi se comportau calm şi relaxat în timp ce lucrau împreună cu membrii grupului. Chiar dacă nu erau mai competenţi decât alţii, luau parte mai mult la activităţile grupului şi păreau să se simtă confortabil în mijlocul colegilor lor de muncă.

În fine, alte experimente au arătat că ceea ce îi face pe oameni să fie supra-încrezători în propriile calităţi este dorinţa de a ajunge la un statut social mai înalt.

Două grupuri de studenţi au citit câte o povestire - una anostă, despre cineva care îşi pierduse cheile şi apoi le găsise, şi o alta despre o persoană care obţinea o slujbă nouă în cadrul unei companii de prestigiu, slujba urmând să-i asigure o promovare, o primă şi o cale rapidă spre un post în conducerea companiei. Fiecărui participant i s-a cerut să îşi imagineze că el este protagonistul provestirii, iar ulterior au fost rugaţi să îşi evalueze singuri intensitatea dorinţei de a accede la un statut social înalt şi să completeze un chestionar în care să îşi evalueze singuri calităţi precum gândirea critică, inteligenţa şi capacitatea de muncă în echipă.

Cei care citiseră povestirea despre slujba importantă au manifestat o dorinţă de a ajunge "în vârf" mult mai intensă şi tot ei şi-au dat singuri note mult mai bune, considerându-şi competenţele drept mult mai mari, în comparaţie cu cei care citiseră povestirea despre cheile pierdute.

Prof. Anderson afirmă că e dificil să combatem această tendinţă naturală spre auto-aprecierea exagerată, dar speră ca studiul său şi al colegilor săi să fie util, îndemnându-i pe oameni să caute indicii obiective ale competenţelor şi meritelor reale ale unei persoane, în loc de a supraestima calităţile altora pe baza exageratei încrederi în sine a acestora.
Descopera.ro cu preluare din: medicalxpress.com
Multa sanatate si... Doamne-ajuta!

Cu cât eşti mai prost, cu atât te crezi mai deştept




Psihologii au demonstrat că oamenii nu sunt foarte buni cunoscători ai propriilor abilităţi. De la simţul umorului până la cunoştinţele gramaticale, oamenii sunt cei mai proşti evaluatori ai capacităţilor lor. Psihologii susţin că suntem mai orbi la propriile eşecuri decât ne dăm seama. Acest lucru poate explica de ce ne trebuie o doză sănătoasă de umilinţă şi modestie în evaluarea propriei persoane, notează BBC.

Infractorul naiv: sucul de lămâie ne face invizibili în faţa camerelor de luat vederi

În 1999, Justin Kruger şi David Dunning de la Universitatea Cornell din New York, SUA, au testat oameni care nu aveau experienţă şi nici cunoştinţe despre un anume subiect şi dacă erau conştienţi sau nu de lipsa abilităţilor în domeniul respectiv. Ideea a venit chiar de la cazul citat în deschiderea studiului lor. Un spărgător de bănci din Pittsburg, numit McArthur Wheeler, a fost arestat în 1995, la puţin timp după ce jefuise două bănci la lumina zilei fără să poarte mască sau orice alt fel de deghizare. Atunci când poliţia i-a arătat imaginile cu el luate de pe camera de supraveghere, McArthur a protestat spunând că nu se poate: „Dar m-am dat cu suc!“. Infractorul credea că dacă îşi freacă faţa cu suc de lămâie, va fi invizibil în faţa camerelor de supraveghere. Kruger şi Dunning erau interesaţi şi de alte metode de testare. Au solicitat unor comedianţi profesionişti să noteze 30 de glume. Apoi, 65 de studenţi au fost rugaţi să dea note şi ei aceloraşi glume. Profesioniştii au fost rugaţi şi să descrie cât de bine cred ei că s-au descurcat în comparaţie cu ceilalţi. Profesioniştii s-au considerat mult deasupra omului obişnuit în evaluarea bancurilor. De fapt, rezultatele studiului au fost mai interesante de atât: cei care s-au crezut excepţionali, au avut rezultate obişnuite, iar cei care s-au dovedit cei mai buni în evaluarea glumelor, se considerau obişnuiţi, expunându-şi părerea cu destulă nesiguranţă. Cei mai proşti evaluatori ai glumelor au fost şi cei mai proşti evaluatori ai propriilor abilităţi de a judeca glumele.

Gramatica şi gândirea logică

Descoperirile celor doi nu s-au limitat doar la partea umoristică a situaţiei. Cercetătorii au repetat experimentul, înlocuind bancurile cu gramatica şi gândirea logică. Aceste discipline au răspunsuri standard şi, de fiecare dată, autorii studiului au descoperit acelaşi model: cei care se descurcau cel mai prost la teste, erau şi cei mai proşti evaluatori ai propriilor abilităţi. În toate studiile, rezultatele cele mai proaste erau asociate cu oameni care se supraevaluau. Concluzia celor doi a fost destul de nefericită: cei mai incompetenţi suferă de o dublă problemă. Nu numai că sunt incompetenţi, dar nici nu se pot evalua în mod corespunzător.

Incompetenţa în viaţa reală

Alte studii au demonstrat că acest efect, cel al incompetenţei şi supraevaluării este prezent şi în viaţa reală, nu doar în testele abstracte realizate în laborator. De exemplu, vânătorii care ştiu cele mai puţine lucruri despre armele de foc, nu ştiu mai nimic despre propria lor lipsă de cunoştinţe, iar doctorii cu cele mai proaste abilităţi de comunicare cu pacienţii, nu-şi recunosc defectul, considerându-se chiar mai presus decât colegii lor cu adevărate capacităţi empatice. Aşa că, înainte de a ne simţi îngâmfaţi cu privire la o abilitate proprie, trebuie să ţinem minte un singur lucru: oricât de improbabil ni se pare, e posibil să fim ignoranţi la propria ignoranţă, conchide BBC.

https://adevarul.ro/

Citeşte şi:

Cele mai noi recomandări pentru un creier sănătos

Un european din trei suferă de afecţiuni neurologice şi psihiatrice, adică de insomnie, anxietate şi depresie, ba chiar şi de tulburări asociate morţii celulelor cerebrale. Testele de inteligenţă, dar şi zilele întregi de tăcere asigură longevitatea „maşinăriei de control“.

Oare oamenii de ştiinţă ne pot citi gândurile?

Dispozitive pentru descifrarea misterelor gândirii, posibile în viitorul apropiat Oare putem să citim gândurile? Oamenii de ştiinţă sunt convinşi că ne aflăm tot mai aproape de momentul acesta. Deocamdată, cercetătorii au reuşit să-şi dea seama din activitatea cerebrală dacă ne gândim sau nu la numere.

Creierul singuraticilor, diferit de cel al prietenoşilor

Socializarea este o caracteristică a firii umane, dar nivelul de sociabilitate depinde atât de moştenirea de la părinţi, cât şi de structura creierului.

VISION - Motivational Video



Activati subtirarea in romana

A.P.A. ,Asociatia Psihologilor Americani au realizat un studiu si l-au publicat.

S-au ales doua grupe de elevi de clasa a V a . I-au luat sub observatie mai multi ani , astfel;

Elevilor din prima grupa li se spuneau de catre profesorii lor ca ei sunt inteligenti, destepti si ca au un potential mult mai bun decat ceilalti.
Insa nu le predau ceva in plus sau sa li se dea altceva decat exact ca celei de-a doua grupa.

Asadar, celor din grupa a doua li se predau exact aceiasi materie, in acelasi conditii, insa acestor elevi nu li se mai spuneau ca sunt destepti si ca ar avea un potential. Pur si simplu li se preda materia si cu asta basta.

S-a constatat dupa cativa ani ca elevii din prima grupa intr-adevar erau mai destepti decat cei din cealalta grupa.
Si aceasta pentru simplu motiv ca li s-au insuflat incredere in fortele propii si au fost incurajati sa invete.Atat, nimic in plus.

Mentalitatea Invingatorului se educa prin incurajare.

Cuvintele care ne impiedica sa reusim in viata

Filozoful si poetul chinez Lao Zi, considerat parintele taoismului, ajungea in urma cu 2.500 de ani la concluzia ca vorbele pe care le rostim devin actiuni si ne contureaza destinul. Ideea a fost enuntata sub diverse forme de o multime de filozofi, in decursul timpului, certificand teoria conform careia ceea ce le spunem altora, dar mai ales noua insine, joaca un rol decisiv in atingerea cu succes a obiectivelor pe care ni le propunem in viata.

Oratorul motivational Darlene Price, autor al cartii „Bine spus! Prezentari si conversatii care ne ajuta sa obtinem rezultate“, este de parere ca indiferent de ceea ce intelegem prin succes, cuvintele ajuta la transpunerea viziunii in realitate.

„Exista cuvinte si fraze care ne pot afecta negativ imaginea pe care o avem despre propria persoana, ne strica reputatia si ne pun in pericol sansele de reusita in viata. Pentru a optimiza posibilitatile de succes, eliminati aceste cuvinte si expresii din vocabular, nu le mai pomeniti in fata altora si nu le mai repetati in sinea voastra. Cuvintele sunt puternice si trebuie sa le alegem cu mult mai multa grija decat o facem de obicei. Cuvintele reprezinta, cu adevarat, cel mai puternic drog folosit de omenire“, spune Price.

Oratorul motivational a identificat expresiile pe care ar trebui sa nu le mai gandim sau sa le rostim pentru a reusi in viata:

„Nu am de ales“ sau „Nu am avut de ales“

Oamenii care au succes in viata vad mereu optiunile pe care le au la dispozitie, indiferent de circumstante. Cand spunem sau gandim ca nu avem de ales ne situam automat pe pozitia victimei. Devenim mai slabi decat ceea ce se intampla in jurul nostru si o astfel de atitudine elibereaza individul de orice fel de responsabilitate. „Am de ales“, „Iata ce optiuni am“, „Hai sa ne imaginam toate posibilitatile“, acestea sunt cuvintele care ne ajuta sa exersam puterea de a alege.

„Ar fi trebuit“ sau „As fi putut“

Exprimarile de acest gen implica existenta unui regret, a unui sentiment de vina sau incercarea de a da vina pe altcineva. Agatarea de trecut si regretarea deciziilor pe care le-am luat nu fac decat sa ne saboteze actiunile viitoare. Esecul trebuie privit ca o lectie din care trebuie sa invatam cum sa ne descurcam mai bine pe viitor. De asemenea, nimeni nu se simte confortabil daca sugeram ca vina pentru esecul nostru ii apartine. De exemplu, in loc sa-i spunem unui coleg de serviciu „ar fi trebuit sa facem ca mine“, incercati o abordare care sa exprime dorinta de a colabora, de tipul „te rog sa ma ajuti sa inteleg de ce…“, „data viitoare poate avem in vedere o alta abordare... “

„Nu pot face asta“, „Este imposibil“

Aceste cuvinte actioneaza ca o bariera pe care ne-o punem singuri in cale: denota pesimism, o atitudine defensiva, tematoare si neconstructiva. Obstacolele nu trebuie sa ne opreasca din drum, ci trebuie abordate ca provocari ce trebuie depasite. Poate ca ne vor incetini din drum, dar este esential sa nu cedam fara sa incercam totul pentru a le narui. „Cum as putea sa-i dau de capat?“, „Sunt convins ca exista o cale de a…“, In loc sa…, hai sa incercam…“, iata alternativele pe care le aveti la dispozitie.

„Nu este problema mea“, „Nu este treaba mea“, „Nu sunt platit destul ca sa fac asta“

Oamenii care reusesc in viata iau parte si la succesul altor persoane, ajuta oamenii care au nevoie si stiu sa se bucure de rezultatele pe care le obtin acestia. „Astazi, cineva sta la umbra pentru ca cineva a plantat un copac in urma cu mult timp“, ii place omului de afaceri Warren Buffett sa spuna. Atunci cand un om iti cere sa-l ajuti cu ceva, inseamna ca acel lucru conteaza pentru el. De aceea, munca in echipa ajuta la dezvoltarea individuala, in viitor. Asa ca atunci cand seful ne roaga sa facem ceva, chiar daca nu intra in atributiile noastre, incercati sa-i aratati ca acceptati ceea ce va cere, chiar daca mai aveti si alte sarcini de indeplinit. „Va ajut cu placere, dar spuneti-mi cat de urgent este ca sa stiu de ce anume aveti nevoie mai repede“, este un raspuns care arata ca va implicati si ca prioritizati sarcinile.

„Nu este corect“, „Nu este drept“

Nedreptatile se intampla la tot pasul, in toata lumea. De exemplu, un coleg primeste o marire de salariu, chiar daca simtiti ca nu i s-ar fi cuvenit. Fiti proactiv, luati atitudine, gasiti solutiile, argumentele si persoanele care pot intoarce lucrurile in favoarea dumneavoastra. Vaicareala nu rezolva nimic, demotiveaza.

„Am o slujba de doi bani“, „Imi urasc locul de munca“, „Este un incapabil“

Negativitatea, insultele si judecarea celor din jur nu va face decat sa adanceasca insatisfactia pe care o avem fata de o situatie. Daca aveti o problema, trebuie sa o rezolvati cu tact, fara sa va implicati emotional mai mult decat este cazul, folosind argumente logice. Cei care isi pierd cumpatul ajung sa-si faca un rau si atunci cand au dreptate. Jignirile, tipetele sau malitiozitatea sunt tot atatea dovezi de imaturitate.

Autor: Oana Baltoc

SURSA

Cand ne gandim la motivatie si succes este bine sa ne intrebam daca sumem o persoana internalista sau extranalista .

Sa explic ce inseamna aceasta constienta personala.

Internalistul isi asuma actiunile sale, bune sau rele, are motivatia sa si stie ce are de facut.

Extranalistul nu are dezvoltata motivatia, iar atunci cand greseste sau esueaza da vina pe ceilalti. Chiar si la reusita infoca norocul, sansa.

Spune ca nu are noroc, nu a fost ajutat, alti au gresit.

Este nevoie de o autoanaliza. Din ce categorie facem parte ?

Si chiar daca ajungem la concluzia ca suntem extranalisti se poate ,prin vointa sa ne asumam sa devenim internalisti.

De fiecare din noi depinde acesasta abordare si atitudine.

MIRACOLUL IN-CREDERII




Increderea este sacra si este singurul antidot pentru frica existentiala. Increderea nu ne poate fi data. E nevoie s-o gasim singuri, in interiorul nostru, in pofida fricii. Increderea nu este un dar, ci, intotdeauna o alegere. Depinde exclusiv de constienta noastra. Increderea in noi insine naste incredere in Realitate. Increderea in Realitate naste incredere in propria noastra experienta de a fi. Increderea in experienta umana aduce cu sine Increderea in imensa Creatie care ne inconjoara. Increderea topeste zidurile dualitatii, ale alienarii, vindeca relatiile noastre si trecutul nostru, felul in care ne privim pe noi insine si pe ceilalti. Increderea este magie in actiune si atributul Maestrului Interior. Dar cum gasim Increderea atunci cand contextul vietii noastre pare advers? Adevarata grafie a acestui cuvant ar trebui sa fie IN-CREDERE!

Am ales imaginea unui surfer pentru a ilustra acest articol, pentru ca arta de a trai a Maestrului Interior seamana cu arta surfingului. Nu este despre ”a ne lupta cu valurile vietii”, ci dimpotriva, de a aluneca, de a dansa impreuna cu ele, cu gratia si dezinvoltura pe care doar Increderea ni le poate da.
A existat un moment, in marea poveste a sufletelor noastre, cand am facut alegerea de a explora dimensiunea densa a Creatiei, un moment in care stiam ca scufundarea in materie ne va face sa uitam identitatea noastra celesta. A fost momentul in care ne-am asumat pierderea, pentru un timp nedeterminat, a Increderii.

Increderea este un atribut al Divinului din noi insine si are legatura cu identitatea pe care ne-o asumam. Atunci cand identitatea noastra este larga, integrala, ne-trunchiata, Increderea noastra in noi insine este deplina, caci tot ceea ce exista este parte din noi si percepem acest lucru. Avem constienta faptului ca Realitatea curge din fiecare dintre noi, ca suntem surse ale propriei noastre experiente. Starea de Incredere decurge din Constienta a ceea ce suntem.

Coborarea in densitatea experientei umane, in corpuri din carne si sange, cum ar spune Nichita, conduce la amnezia spirituala a Fiintei. Ne trezim in plina identificare cu aspectele dense ale creatiei, in plina experienta a separarii de esenta noastra. Constienta inseamna perceptie. Pierzand perceptia larga, patrunzatoare, cuprinzatoare a Fiintei, constienta a ceea ce suntem dispare. Simturile umane, palide replici ale Simtirii, care este unul dintre atributele Fiintei, sunt limitate. Ne reconstruim identitatea, adica ceea ce credem ca suntem, in functie de ceea ce mai putem percepe. Constienta noastra, devenita limitata, reduce drastic aceasta identitate. Odata cu pierderea constientei, pierdem Increderea in noi insine, increderea in Realitate.

Aceasta este ”caderea in pacat”, ”izgonirea din rai”, ”pacatul primordial”. Uitam ca a fost, candva, alegerea noastra. Experienta umana, a carei durere inerenta vine din aceasta pierdere a identitatii, a constientei, a perceptiei integrale, devine o experienta a neincrederii. Ruptura fata de vechea, larga si luminoasa noastra identitate este intr-atat de mare, incat ajungem sa credem ca acea parte inefabila din noi insine, Sufletul nostru, nu mai face parte din noi, ajungem sa credem ca este undeva departe, in alta lume, indepartata, intangibila. Ne instrainam atat de mult de adevarata noastra natura, incat ajungem sa o desemnam prin cuvantul ”dumnezeu”.

Odata inceputa aceasta experienta a umanitatii incarnate, nu mai exista cale de intoarcere. Va trebui sa parcurgem intregul drum care presupune recuperarea treptata a Constientei, a perceptiei, recuperarea adevaratei noastre identitati. Intreaga cautare spirituala a umanitatii incarnate este de fapt drumul intoarcerii la aceasta Constienta. Nu exista scurtaturi sau trucuri. Trebuie sa parcurgem toate etapele interioare ale transformarii identitatii pana cand, intr-o buna zi, incepem sa ne reamintim. Aceasta reamintire a adevaratei noastre identitati este o experienta, nu o idee. Unii o numesc ”iluminare”. Este un termen in voga, care presupune ca suntem in intuneric si redobandim accesul la lumina. Totusi, adevarul este putin diferit si contine descoperirea, prin experienta, ca lumina si intunericul sunt aspecte ale unei singure realitati.


Patru aspecte ale IN-CREDERII: in noi insine, in experienta noastra ca fiinta umana, in realitatea pe care o exploram si, in cele din urma, in marea Creatie care ne inconjoara. In marele Intreg. Cum am putea sa avem incredere in Viata, fara incredere in noi insine? Cum ar putea surferul sa aiba incredere in marele Ocean, fara sa aiba incredere in Sine?

Fiinta integrala, constienta, manifesta Incredere. In interiorul experientei de a fi uman, traind limitarea simturilor si identificarea totala cu experienta corpului si mintii, Increderea se transforma in Credinta. ”Crede si nu cerceta”. Trebuie sa credem lucruri pe care nu le mai putem experimenta personal. Trebuie sa credem relatarile despre experienta spirituala a altora. Credem in dumnezeu, desi nu putem experimenta divinul din noi insine, credem in cartile sfinte, in reprezentari, in maestri, in orice care ne-ar putea ajuta sa privim prin valurile groase ale amneziei spirituale. Dar Increderea nu este acelasi lucru cu credinta.

Increderea este intotdeauna despre noi insine, despre interiorul nostru. Credinta este intotdeauna in ceva exterior noua. Punctul de aplicare al actului magic al increderii este total diferit.Toate sistemele religioase ale lumii practica o dubla abordare. Una, destinata celor multi, este bazata pe credinta, pe dogma, pe text scris, pe a crede in ceva ce nu poti experimenta personal. Cealalta abordare este proprie celor care traiesc in mod direct experienta mistica. Este intemeiata pe traire, pe Constienta largita, pe incredere in sine si in propria experienta a divinului.

Traim timpuri in care cele doua tipuri de traire converg intr-un singur suvoi. Din ce in ce mai multi oameni au acces la trairea directa a experientei mistice. ”Mistic” este doar un cuvant al dualitatii, caci presupune expansiunea starii liniare a constiintei si explorarea prin traire a unor dimensiuni mai rarefiate si mai largi ale constiintei, dar care se exclud una pe cealalta, ca si cum nu ar face parte din acelasi continuum al experientei umane. In aceste timpuri de transformare interioara a umanitatii, experienta de constiinta ne reveleaza ca dimensiunea liniara si cea ”mistica” a realitatii sunt aspecte ale unui singur intreg.

Consecintele acestei descoperiri sunt incalculabile. Ele pot fi exprimate prin sintagma ”Noua Constiinta a Umanitatii”. Aceasta noua constiinta presupune un grad de Constienta reunificatoare, in care dimensiunea umana si cea inefabila a realitatii sunt una. Acest nou fel de a privi realitatea si pe noi insine este expresia unei noi identitati a fiintei umane, o identitate in care are loc tot ceea ce am crezut vreodata ca suntem, dar si tot ceea ce am crezut ca este strain de noi, dimensiuni de care ne-am crezut separati.

Este mult mai mult decat o recuperare a identitatii noastre divine. Nu vom deveni niciodata exact ceea ce am fost inainte de a porni in lunga calatorie a incarnarii, ci mult mai mult decat atat, caci intreaga experienta umana ne-a transformat. In ultima instanta, aceasta experienta, de a fi in corpuri umane, a condus la transformarea completa a realitatii dense. Constienta subtila a ”ingerului” a transformat realitatea densa a materiei intr-un spatiu cu atribute noi.


Increderea nu presupune absenta fricii, ci transcenderea ei. Frica in fata unei realitati care pare straina si adversa este normala. Ceea ce ne deosebeste in fata fricii este atitudinea interioara fata de ea. Odata cu dobandirea constientei, identitatea pe care ne-o asumam se schimba. In aceeasi masura cu ea, se schimba gradul de incredere.

Gradul nostru de Constienta determina natura identitatii pe care ne-o asumam. Cine credem ca suntem? In interiorul nostru cuprindem intreaga noastra experienta umana. Toate rolurile pe care le-am jucat vreodata, toata gandirea, structurata in modele repetitive, toate emotiile pe care le-am trait vreodata, toate au configurat nenumarate identitati care traiesc in noi insine. Le scoatem la iveala in diferite imprejurari. Aceste personaje interioare, toate, raspund la intrebarea ”cine sunt eu?”, printr-o experienta. Fiecare dintre aceste personaje interioare are propriul sau grad de Constienta, felul sau de a percepe realitatea, modurile sale de gandire si propriile sale moduri de a raspunde emotional in fata experientei. Ele sunt configurate in structuri de personalitate unitare. Ego. Este raspunsul complex la aceasta intrebare.

In evolutia noastra interioara insa, pe masura ce exploram vastele teritorii ale propriei constiinte, intrebarea devine incetul cu incetul din ”cine sunt?”, mai degraba ”ce sunt?”. Pe masura ce recuperam, incetul cu incetul, prin experienta, identitatea mai larga a „ingerului”, intreaga experienta a realitatii se transforma. Exista un moment in care, cautarea spirituala, a lui dumnezeu, incepe sa capete aerul unei cautari ”de sine”. In acest moment, nevoia de ”a crede” in ceva, incepe sa fie inlocuita cu Increderea.
IN-CREDERE! A crede in Sine. Limba romana pastreaza in constructia acestui cuvant, incrustat, miracolul. Caci a avea incredere este, cu adevarat un miracol.

Nimeni nu ne poate da increderea. Trebuie sa ne-o luam singuri. A avea incredere este unul dintre modurile in care noi modulam energiile interioare care curg din interior pentru a alimenta realitatea consensuala. Felul in care noi modulam energia interioara depinde exclusiv de noi insine. Felul in care ne raportam la oricare dintre obiectele atentiei noastre este responsabilitatea noastra.

Asezati-va linistiti pe o banca in parc. Conectati-va cu respiratia voastra, faceti-o constienta, atenta, o capodopera. Priviti oamenii, copacii, pasarile, copiii, respirandu-i inauntru, ca si cum i-ati adulmeca. Simtiti realitatea, asa cum este, sub forma senzatiilor care se nasc in interiorul corpului. Apoi alegeti in interiorul vostru o atitudine fata de aceasta realitate. De pilda, configurati realitatea interioara a lui NU. Creati o opozitie intre voi insiva si realitate si mentineti-o un timp oarecare. Cum se simte acest NU, in corp? Apoi, dimpotriva, configurati o pozitionare a lui DA. Cumva, spuneti DA realitatii inconjuratoare. Cum se simte aceasta in corp? Care sunt senzatiile predominante? Ati configurat pozitionari interioare diferite, asupra aceleiasi realitati. Cu alte cuvinte, ati modulat realitatea interioara asa cum ati dorit. A fost alegerea voastra.

Increderea este, intotdeauna, o alegere pe care o putem face noi insine si nu depinde de nimic altceva decat de noi. A alege sa am incredere in mine insumi are consecinte imense in ceea ce priveste felul in care voi experimenta realitatea. Calea Maestrului Interior este o cale a asumarii complete a realitatii si a experientei acesteia si presupune gasirea Increderii.
Increderea in noi insine are drept consecinta imediata modificarea perspectivei asupra experientei noastre de viata. Am incredere in mine, am incredere in experienta mea, am incredere in ceilalti. Am incredere in intreaga Realitate. Aceasta ar putea fi definitia miracolului, caci in existenta liniara, dominata de minte si de strategiile sale, domneste neincrederea.

Paradigma Noii Constiinte este una a Increderii, dupa cum paradigma dualitatii, a separarii si a alienarii, este dominata de neincredere si de consecinta ei fireasca, frica.


Experienta extinsa a realitatii conduce in cele din urma la o concluzie inevitabila: tot ceea ce ma inconjoara este oglindirea, cu perfectiune, a fiecarui gest interior. Acesta este momentul asumarii centrului propriei vieti. Este clipa in care nimeni si nimic inafara mea nu mai este responsabil pentru starile mele. Dintr-o data, valul este o parte din mine. Viata devine o arta a creatiei constiente de realitate, de experienta al carei unic scop este creatia in sine.

Cea mai mare parte a dimensiunii liniare a realitatii este dominata de frica si neincredere si are legatura cu identitatile partiale pe care ni le asumam. Tot ceea ce ramane pe dinafara acestor identitati devine strain, indepartat, separat de noi insine. Cum pot avea incredere in ceva strain de mine insumi? Uitam ca aceste granite ale identitatii sunt arbitrare si ca noi insine alegem de fapt pana unde se intinde identitatea noastra. Cea mai obisnuita forma de identitate, osificata prin consens, este identitatea corporala. Credem ca identitatea noastra se termina la granita corpului nostru. Atat de puternica este aceasta conditionare izvorata din experienta, incat ignoram complet chiar si descoperirile stiintifice ale ultimei sute de ani, ale fizicii cuantice, care confirma stravechi idei mistice. Corpul este un nor vibratoriu de atomi aflati in miscare si nu are consistenta. Asta nu ne impiedica sa-l tratam in continuare ca pe un corp solid facand din el o identitate.

In acelasi mod ne identificam cu rolurile noastre nenumarate, cu emotiile noastre, cu sistemele noastre de gandire. Credem ne reprezinta numarul de carti pe care le-am citit si opiniile noastre, trecutul nostru si tara noastra, dar toate acestea, la o explorare mai atenta, sunt identitati inca si mai iluzorii decat spatiul vibratoriu pe care il numim corp.

Numim simturi capacitatea de a percepe realitati si fenomene pe care le consideram ”exterioare”, ignorand cu desavarsire faptul ca aceleasi fenomene, pentru o fiinta mai ”larga”, ar putea fi vazute ca fiind interioare. Ce separa interiorul de exterior, daca nu o identitate pe care ne-o asumam mai mult sau mai putin constient? Tot ceea ce numim ”cale spirituala” are drept scop transcenderea diferitelor identitati pe care ni le-am asumat si pe care le-am transformat in identitati permanente.

Nimic nu pare mai inspaimantator pentru mintea noastra, decat transparenta identitatii. Dar asta doar pentru ca nu ne putem imagina ce am fi fara ele. Tot ce consideram ca nu face parte din noi, ne sperie.

Aici intervine experienta expansiunii de constiinta si a relativizarii identitatilor pe care ni le asumam. Fiecare noua experienta de expansiune a constiintei consolideaza aceasta noua paradigma a carei esenta este urmatoarea: noi suntem aceia care aleg, mai mult sau mai putin constient, perspectiva din care privim realitatea prin intermediul uneia sau alteia dintre identitatile pe care ni le asumam la un moment dat. E un lucru usor de observat. Atunci cand sunt trist, intreaga realitate pare impregnata cu tristete. Ba mai mult decat atat, sunt activate toate experientele mele in care am simtit tristete si sunt tentat sa structurez toate perceptiile mele sub acest semn. In acelasi mod, toate starile de articulare interioara a fiintei mele, care par sa aiba o existenta independenta de noi, sunt propriile noastre creatii. Nu suntem sclavii starilor noastre, ci creatorii lor.

Credem de cele mai multe ori ca ceilalti, sau ”viata” insasi poarta responsabilitatea starilor pe care le experimentam, refuzand sa ne asumam statutul de creatori ai acestora. In lipsa exercitiului de creatie constienta a starilor interioare, realitatea va parea mereu straina, dusmanoasa si rece. Primul pas deci, in trairea unei noi paradigme, este exercitiul numit IN-CREDERE.

Este o tema uriasa de explorare si exersare a unei noi perceptii. Rostul acestor randuri este exclusiv de a creiona o realitate pe care o puteti percepe mental. Ea va ramane un exercitiu mental pana cand veti alege sa o experimentati voi insiva. Nimic nu inlocuieste trairea directa.

IN-CREDEREA este tema acestei perioade in Calatoria Inimii. Toti aceia dintre voi care veti participa la calatoriile de constiinta ale acestei veri, veti explora impreuna cu noi aceasta tema fundamentala. Intr-un fel sau altul, este tema intregii Umanitati in aceste vremuri de transformare profunda. Realitatea asa cum o experimentam tinde sa fie provocatoare in ceea ce priveste increderea. Cum as putea sa am incredere in realitate, in ceilalti, in experienta mea umana, cand nu pot avea incredere in mine insumi?
Una peste alta, a avea IN-CREDERE in noi insine, in experienta noastra si in intreaga Creatie, este un act de magie interioara care transforma totul si care este in puterea oricui alege acest lucru. Nu aveti nevoie de nici un sistem, de nici un maestru, de nici un guru, de nici o tehnica speciala pentru a accesa IN-CREDEREA. Totul e in mainile voastre.

Autor- Horia Francisc-Țurcanu

SURSA

„Supervârstnic”. Cum să îți păstrezi mintea ascuțită și la bătrânețe

„Supervârstnicii” sunt acei oameni în vârstă care și-au păstrat mintea la fel de ascuțită ca în tinerețe, care și după ce au depășit 65 de ani continuă să citească, să își pună întrebări, să aibă activitate fizică și chiar să muncească. Cum reușesc acești oameni să își păstreze ascuțimea minții la bătrânețe în timp ce sănătatea mintală a altora se deteriorează? Cu ce sunt ei diferiți? Un studiu realizat la Spitalul din Massachussetts pe 17 „supervârstnici” a arătat că ceea ce au în comun aceste persoane este că au făcut și fac un continuare un efort psihic sau fizic intens ceea ce le-a păstrat țesuturile din creier în aceeași stare ca în tinerețe, relatează The New York Times.

Termenul de „supervârstnici” a fost inventat de neurologul Marsel Mesulam pentru a descrie acele persoane de peste 65 de ani care nu își pierd memoria și nici capacitatea de atenție odată cu înaintarea în vârstă ci dimpotrivă ambele pot fi comparate cu cele al unei persoane active de 25 de ani.

Oamenii de știință din Massachusetts au scanat creierele a 17 „supervârstinici” cu ajutorul unui RMN și au apoi le-au comparat cu creierele unor persoane din aceeași categorie de vârstă care au îmbătrânit normal, adică resimt efectele înaintării în vârstă asupra sănătății lor mintale.

Cu ce sunt diferiți „supervârstnicii”

Cercetătorii au observat un lucru care pe unii i-ar putea surprinde. Unele persoane ar fi tentate să spună că regiunea din creier care este asociată cu gândirea era mai activă în cazul „supervârstnicilor” însă nu a fost așa. Oamenii de știință au observat că regiunea din creier cunoscută ca fiind cea „emoțională”, era mai subțire în cazul persoanelor care au îmbătrânit normal, adică se atrofiase din cauza vârstei. În cazul „supervârstinicilor” însă acest lucru nu s-a întâmplat, creierul lor semăna cu cel al tinerilor adulți, aparent neatins de trecerea timpului.

Pentru a înțelege acest lucru, trebuie mai întâi să înțelegem că gândirea și emoțiile nu se formează în părți total diferite ale creierului.

Știința modernă a demontat mitul potrivit căruia regiunile care țin de cognitiv și de emoțional sunt distincte în creier. Această distincție a fost făcută în 1940 de doctorul Paul MacLean. El a gândit un model al creierului împărțit pe trei niveluri: un nivel antic, moștenit de la reptile, care ar conține circuitele necesare supraviețuirii, cel din mijloc, „sistemul limbic”, unde se află circuitele care determină emoțiile, și care a fost moștenit de la mamifere, și cel mai înalt nivel, care conținea circuitele în care se formează gândirea rațională, și care este specifică omului. Acest model este popular în mass media, în mediul de afaceri și chiar în anumite zone științifice, însă experții în evoluția creierii au demontat această teorie cu zeci de ani în urmă.

Creierul uman nu a evoluat ca o rocă sedimentară, cu straturi tot mai sofisticate care s-au adăugat în timp. Mai degrabă, potrivit neurocercetătorului Georg Striedter, creierele evoluează la fel cum o fac companiile: pe măsură ce se extind se reorganizează.

Zonele din creier pe care MacLean le-a considerat emoționale, precum sistemul limbic, sunt acum cunoscute ca un fel de cartiere generale de unde pornește comunicarea în tot creierul. Sunt importante pentru multe alte funcții în afară de emoții, precum limbajul, stresul, reglarea organelor interne și chiar coordonarea celor cinci simțuri pentru o experiență completă și coerentă.

Cercetarea aceasta a demonstrat că aceste zone ale creierului joacă un rol cheie în menținerea sănătății creierului chiar și la bătrânețe. Cu cât sunt mai groase aceste regiuni ale creierului, adică cu cât țesutul cerebral este mai intact, cu atât este mai bun rezultatul obținut de o persoană la teste de memorie și atenție, precum memorarea unei liste de substantive și amintirea lor peste 20 de minute.
Efortul intens combate „atrofierea” creierului

Desigur, marea întrebare este: cum să devii un „supervârstnic”? Ce activități cresc șansele de a-ți păstra mintea ascuțită la bătrânețe? Încă se fac cercetări pentru a răspunde la această întrebare însă deocamdată oamenii de știință spun că cel mai important aspect este să lucrezi din greu la ceva.

Oamenii de știință au observat că activitatea din aceste zone ale creierului crește atunci când oamenii au sarcini dificile de rezolvat, fie că este vorba despre activitatea fizică sau psihică. Aceste regiuni ale creierului pot rămâne sănătoase atunci când persoana în cauză face sport în mod regulat și face efort psihic epuizant.

Drumul spre menținerea sănătății creierului și la o vârstă înaintată este dificil, deoarece aceste regiuni ale creierului au o proprietate curioasă: atunci când crește activitatea în zonă, începi să te simți rău, adică obosit și frustrat. E ca atunci când rezolvi o problemă foarte dificilă la matematică sau ți-ai împins peste limită corpul într-o activitate fizică. Munca grea te face să te simți rău pe moment. „Supervârstnicii” excelează la a depăși starea de discomfort temporară provocată de efotul intens. Studiile arată că rezultatul efortului intens este un creier mai tânăr cu o memorie bună și o mai bună atenție.

Asta înseamnă că jocurile precum Sudoku nu sunt suficiente. Trebuie să faci atât de mult efort încât să te doară, și apoi și mai mult. Dacă oamenii ocolesc în mod constant activitățile psihice și fizice care îi fac să se simtă rău, creierul va fi afectat pe termen lung. Țesutul cerebral se subțiază dacă nu este folosit. Printre activitățile care stimulează creierului sunt învățarea unei limbi străine, urmarea unui curs sau lecții pentru cântarea la un instrument.

Indreapta-te spre Nordul tau

Iubirea unei mame care nu renunță: „Când am născut-o pe Mădălina, în urmă cu 27 de ani, medicii mi-au spus s-o las acolo și să merg acasă”



Povestit de mama ei, Cristiana Marin

Când am născut-o pe Mădălina, în urmă cu 27 de ani, medicii mi-au spus s-o las acolo și să merg acasă. Eu am și un băiat mai mare și chipurile n-avea rost să-l sacrific din cauză că născusem un copil cu sindromul Down. M-am enervat și am plecat din spital la cerere. E îngerul meu, e crucea mea. O aveam și pe mama mea ca sprijin, care acum nu mai e, poate dacă nu era dânsa aș fi fost și eu ca alte mame care văd altfel lucrurile.

Mădă citea destul de bine acum 12 ani, dar uita silabe și psihopedagogul mi-a spus că ea-și dorește să meargă mai departe, dar nu poate, așa că am spus să-i descoperim alte abilități. Am întrebat ce altceva poate face când ai un retard mental? După ce Mădă s-a îndrăgostit de dans prima oară și a început să participe la competițiile Special Olympics, am fost invitați tot de ei în 2011 la un concurs de înot, la Hunedoara. Dar noi nu știam să înotăm. Intrase Mădă în apă la mare, dar în bazin nu avusesem posibilitatea.

Unde să găsim noi un bazin s-o băgăm în apă, să vedem măcar cum e? La Floreasca, apa era de trei metri. Celor care intrau în bazin li se puneau centură și aripioare. Cei care stăteau pe margine să se obișnuiască în apă nu aveau nimic.

Când a intrat în bazin, Mădă s-a apucat de piciorul unui băiețel ca să-l depășească, iar el s-a apucat de gâtul ei și a băgat-o la fund. Am zis că-mi iau adio de la înot pentru ea. Noi, când se întâmplă ceva, ne strângem tare în brațe până simțim că frica și emoțiile au dispărut și așa am făcut și acum, cu lacrimi în ochi amândouă. Mă gândeam să plecăm, dar după ce s-a liniștit și s-a desprins din brațele mele, mi-a zis că vrea să intre-n apă. Am susținut-o și am făcut tot posibilul să plătesc, am găsit bazinul de la Lia Manoliu care e mai aproape de casă.

La Hunedoara a fost greu, am zis că n-o să poată, ea era și mai plinuță, n-o să poată să înoate. I s-a dat jos centura, nu știu cum am ieșit din tribună și am sărit. Dar ea a zis că înoată fără centură.

Apoi a fost chemată la toate sporturile. Nu la judo sau box pentru că Mădă e puternică și nu-și poate controla mișcările. Așa percepe ea, să trântească. Dacă te ia în brațe, simți că-ți îndreaptă spatele, dar ea îți arată afecțiunea. Face sport de la 14 ani și nu mi-a zis niciodată „nu mai pot”, are un organism sănătos și rar la sindromul Down. Acum a început să se exprime și prin cuvinte, nu se mai închide în ea și asta tot datorită Special Olympics, pentru că la toate participările m-au îndrumat s-o las liberă, să nu forțez. Totul pornea de la ea, mă întreba seara „unde mergem mâine?”.

Deja participam la competiții de înot și cei de la Special Olympics voiau s-o ia în SUA la Mondiale. Îmi doream să-și pună munca în valoare, dar ca să ajungi în SUA la o competiție internațională trebuie să înțelegi că înotul nu e joacă. Acolo sunt reguli, o pot descalifica și decât să-mi vină decepționată, mai bine nu. Am zis „Doamne, arată-mi un semn care să pornească de la ea, să înțeleagă că nu merge la plimbare, că trebuie să facă ce i se spune”. Am spus s-o ia mai întâi în țară la o competiție, pentru că una e să fie aici și să vin s-o iau, una e în afară. A stat cinci zile la schi, suficient cât să văd că se poate descurca singură, a fost ascultătoare. Ăsta e semnul, dacă ea-și dorește, spun „da”.

Așa a participat Mădălina la Jocurile Mondiale de Vară Special Olympics de la Los Angeles, în 2015. I s-a îndeplinit un vis și munca ei de ani de zile s-a pus în valoare. La 25 de ani, Mădă a venit cu medalia de argint la 25 metri spate, iar faptul că a ascultat și nu au fost probleme, pentru mine și Special Olympics este ceva măreț.

Am avut emoții mari, ca orice părinte. E ceva ce eu i-am descoperit și i-a plăcut. Înotul. A venit o domnișoară să facă un clip cu Mădă la bazin și una e să stai pe margine, s-o vezi cum nu iese la suprafață și una e să vezi ce face în apă. Când am urmărit clipul, am zis că nu e ea. Să te joci în apă, să jonglezi, să se vadă pe fața ta că nu ai niciun pic de frică, ca și cum ai fi în aer. Atunci am zis că într-adevăr a avut înotul în sânge, dar eu nu-l descoperisem și mulțumesc lui Dumnezeu că într-un final am făcut-o.

Trebuie să susții copilul mereu, să-i dezvolți abilitatea. Dacă într-adevăr vezi că nu poate, te oprești, dar tot timpul trebuie să descoperi la el, nu trebuie să întrebi de ce nu face ca celălalt. Sunt diferiți, chiar dacă seamănă, ca și noi. Nu toți ajungem doctori sau sportivi. Au nevoie doar de încurajare mai mare. Atât. De ce s-o oblig să citească, dacă ea nu poate? Poate-și dorește, dar nu poate. De când face înot, nu mi-a mai răcit. Eu mai ziceam că plouă, unde să mergem pe vremea asta? Ea intra în bazinul descoperit de la Lia, spunea că este un pic rece, dar se obișnuia. Vecinii îmi spuneau că-s nebună, dar ea a devenit imună. Prin Mădă am devenit și noi bătăioși. Mereu s-a ridicat și a mers mai departe.

Mădălina Marin și-a descoperit pasiunea pentru înot cu ajutorul programelor Fundației Special Olympics din România, pe care Fundația Vodafone România le susține financiar.