SUBIECT: Urocultura cu antibiograma urinei

O analiza pentru urocultura si antibiograma se efectueaza atunci cand pacientul prezinta simptome ce indica posibilitatea unei infectii ale tractului urinar, cum ar fi dureri si arderi la urinare sau urinare frecventa.

Urocultura este o metoda de lucru utilizata in laboratoarele de microbiologie clinica pentru analiza probelor de urina, constand din cultivarea si identificarea agentilor patogeni care produc infectii ale tractului urinar.

Metoda se practica ori de cate ori medicul clinician suspecteaza infectii ale cailor urinare, de la rinichi si pana la uretra. Acest gen de infectii sunt foarte frecvente si evolueaza deseori asimptomatic, iar la copiii sub 2 ani cu o simptomatologie nespecifica.

Infectiile de tract urinar (ITU) sunt afectiuni inflamatorii produse de diferite microorganisme care ajung la nivelul aparatului urinar, unde se multiplica si determina in timp modificari in functionarea normala a rinichilor si a cailor urinare.

Inca din 1956 E. H. Kass a stabilit ca este semnificativ pentru ITU pragul de 105 UFC pentru bacilii Gram negativi/mL urina; pentru genul Staphylococcus pragul este 5×104 UFC/mL, iar pentru Candida albicans 104 UFC/mL1;2.

Prelevarea probei de urina

• Se poate efectua la nivelul oricarei unitati sanitare sau chiar la domiciliul pacientului, cu respectarea instructiunilor de recoltare. In acest scop, se face in prealabil o toaleta a organelor genitale exterioare cu apa si sapun si stergerea cu un tampon de vata imbibat cu apa sterilizata prin fierbere.
• Prelevarea se efectueaza din jetul mijlociu direct intr-un recipient steril (pahare din plastic sterilizate, cu capac, de unica folosinta). Volumul necesar unei examinari uzuale este de 10 15 ml.
• In situatii speciale, urina se poate recolta direct din vezica prin punctie suprapubiana.
• Prelucrarea probei trebuie facuta inainte de inceperea tratamentului cu antibiotice si in cazul in care este necesara urmarirea eficientei lui, recoltarea se repeta dupa 48-96 ore. Scaderea numarului de germeni sau disparitia lor constitue un indiciu mai pretios decIt simptomatologia subiectiva. Aspectul urinii, apreciat in momentul recoltarii sau imediat dupa aceasta, nu poate oferi indicatii certe asupra continutului in germeni. Astfel o urina clara poate contine un numar semnificativ de germeni, in timp ce constatarea unei turbiditati nu inseamna intotdeauna infectie. Turbiditatea poate fi cauzata si de precipitarea elementelor in solutie ( fosfati, urati, carbonati), fenomen care apare mai ales la rece.

Transportul trebuie sa fie asigurat in curs de o ora de la prelevare. Urina fiind un excelent mediu de cultura sunt suficienti cativa germeni, spre exemplu din flora prezenta in uretra anterioara, pentru a se obtine in scurt timp o contaminare masiva. In situatia in care aceasta conditie nu poate fi respectata, urina poate fi pastrata la 2-8 grade cateva ore.

Urocultura in sensul uzual al termenului inseamna determinarea cantitativa a numarului de germeni pe mililitru din proba de examinat,cu precizarea taxonomiei lor. Pentru realizarea uroculturii cantitative sunt disponibile trei metode:

• metoda dilutiilor in placi;
• metoda ansei calibrate;
• metoda uricult.

Urocultura cantitativa prin metoda ansei calibrate este procedeul care asigura obtinerea de rezultate fidele si poate fi utilizata la nivelul oricarui laborator clinic.

Calculul si interpretarea rezultatelor

• Numarul UFC/ml este dat de numarul UFC de pe placa de geloza-sange x 100.
• Semnificatia clinico-patogenica a numarului de germeni (UFC) se stabileste dupa urmatoarele criterii valabile in afara oricarui tratament cu antibiotice sau cu dezinfectante urinare:

- peste 100.000 UFC/ml = bacteriurie semnificativa pentru o infectie urinara.
- 10.000 - 100.000 UFC/ml = bacteriurie cu suspiciune de infectie urinara. Urocultura trebuie repetata.
- 1.000 - 10.000 UFC/ml = bacteriurie fiziologica, clinic nesemnificativa
- sub 1.000 UFC/ml = contaminare, in special atunci cand sunt prezenti germeni variati, provenind frecvent din uretra anterioara.

Orice numar de germeni observati intr-o proba de urina recoltata prin punctie vezicala este clinic semnificativa.

Germenii intalniti cel mai frecvent in bacteriurii sunt cei din familia Enterobacteriaceae (Escherichia, Proteus, Klebsiella, Enterobacter, Citrobacter, Providencia). Dar mai pot fi izolati din infectiile urinare si germeni din alte grupe: Staphylococcus, Enterococcus, Pseudomonas, Acinetobacter, Alcaligenes, Acromobacter, Haemophilus.

In situatii speciale se face numai urocultura calitativa, pentru identificarea urmatorilor germeni: Neisseria, Salmonella, Leptospira Mycobacterium.

Daca o cultura prezinta o crestere a mai multor tipuri de bacterii, poate fi ca rezultat al contaminarii. Acest lucru este cel mai probabil daca printre organismele prezente intalnim Lactobacillus si bacterii vaginale nonpatologice. Daca simptomele persista, medicul poate cere repetarea analizei pe o mostra colectata cu o mai mare atentie.

Prezenta unei cantitati semnificative dintr-un singur tip de bacterie indica, in mod normal, o infectie. Orice infectie poate fi destul de grava si se poate raspandi in alte zone ale corpului daca nu se trateaza.

Probele de urina recoltate prin nefrostoma si punctie suprapubiana sunt considerate in mod normal sterile si rezultatul este comunicat clinicianului indiferent de numarul de UFC/mL.

In cazul in care medicul/pacientul solicita simultan cu urocultura si examenul biochimic al urinei medicul de laborator poate efectua comentarii suplimentare pentru clarificarea rezultatelor obtinute.

Un diagnostic microbiologic corect necesita informatii clinice despre pacient, acestea putand fi oferite de catre medical curant prin intermediul fisei de microbiologie, care trebuie atent si corect completata cu datele pacientului (varsta, sex, sarcina, tratament cu antibiotice, patologie urinara asociata).

Antibiograma

Antibiograma este o metoda care stabileste pe o cultura bacteriana de laborator sensibilitatea sau rezistenta unei bacterii fata de un antibiotic, care este preconizat de a fi folosit in tratamenul bolii, cauzate de bacterie. Eficienta unui tratament cu antibiotice este conditionata in primul rand de sensibilitatea agentului patogen fata de antibioticul respectiv, fapt apreciat in vitro prin "antibiograma".

O cantitate de substanta antimicrobiana este depusa pe suprafata unui mediu de cultura agarizat, preinsamantat cu bacteria testata.

Concomitent se produc doua fenomene: difuzarea substantei antimicrobiene si cresterea bacteriei.
In zonele in care substanta antimicrobiana realizeaza concentratii mai mari decat concentratia minima inhibitoare, bacteria nu creste.

Metoda este indicata pentru laboratoarele care testeaza un numar relativ mic de tulpini bacteriene cu crestere rapida la 35-37°C, fara diferente semnificative, de la tulpina la tulpina, a ratei de crestere (Enterobacteriaceae, Pseudomonas, Staphylococcus, Enterococcus).

Scop, optiune, orientare, monitorizare

• Scopul terapiei antimicrobiene ramane acela de a distruge sau cel putin de a stanjeni multiplicarea unui agent patogen intr-un organism care, la un moment dat, nu poate realiza el insusi aceasta sau o face insuficient.

• Optiunea, orientarea si controlul terapiei antimicrobiene sunt decizii bazate pe triada formata de: subtilitatea rationamentului clinic; cunoasterea farmacologiei substantelor antimicrobiene; rezultatul testelor de laborator;

• Pentru necesitatile terapeutice curente definim o tulpina microbiana in raport cu un medicament antimicrobian ca:

- sensibila: in situatia in care concentratia minima inhibitoare (CMI) este de minimum 2-4 ori mai mica decat nivelul medicamentului in ser sau alte umori, in conditiile administrarii unor doze mici sau repetate, normale. In aceste conditii, efectul terapeutic este posibil.
- rezistenta: daca CMI este mai mare decat nivelul medicamentului in ser sau alte umori. In acest caz medicamentul este toxic pentru pacient inainte de a fi toxic pentru germenul respectiv.
- intermediara, sau moderat sensibila: daca CMI este apropiata de nivelul medicamentului din sange sau alte umori. in acest ultim caz, efectul terapeutic este intermediar sau imprevizibil, cu exceptia situatiilor in care se pot administra doze foarte mari si medicamentul se concentreaza in focarul de infectie, sau poate fi administrat local.

• Dintre multiplele metode, procedee si variante de antibiograme existente, pentru Laboratorul Clinic se recomanda metoda difuzimetrica. Aceasta este mai usor de executat, mai economica si asigura o reproductibilitate de aproximativ 90% daca se respecta strict toate conditiile de lucru.

Metoda difuzimetrica

Metoda are la baza proprietatea substantelor antimicrobiene de a difuza intr-un mediu de cultura solid pe care se insamanteaza cultura bacteriana de testat.

Se recomanda utilizarea mediului Mueller-Hinton original, fara glucoza, pentru unele bacterii fiind necesari suplimentarea cu sange de oaie sau ser. Este obligatoriu ca microbul de testat sa fie in cultura pura, cu o concentratie apropiata de 0,5 pe scala MacFarland. Antibioticele pentru antibiograma se gasesc sub forma de microcomprimate cu diametru de 6 mm, ce contin o cantitate prestabilita de antibiotic.

Tehnica: mediul topit si racit la 50 °C se toarna in placi Petri intr-o grosime de 4 mm; se utilizeaza dupa solidificare. Se realizeaza o suspensie de germeni cu o concentratie apropiata de 0,5 pe scala MacFarland apoi se insamanteaza placa utilizand un tampon steril inmuiat in suspensia bacteriana, sters prin presare de peretele interior al tubului si apoi trecut pe toata suprafata mediului din placa Petri. Cu o pensa sau cu un dispozitiv mecanic se depun microcomprimatele respectand distanta de 30 mm dintre ele si 15 mm fata de marginea placii. Se incubeaza la 35–37 °C pentru 18–24 ore.

Interpretarea se face in functie de diametrul zonei de inhibitie masurat cu rigla, incluzand si diametrul microcomprimatului. Valorile citite (in mm) se compara cu tablele de interpretare, tulpina bacteriana apreciindu-se ca sensibila, intermediara sau rezistenta la antibioticul respectiv.