SUBIECT: Mentalitatea de invingator se invata, se dobandeste !

Un român a deschis prima pensiune destinată persoanelor cu dizabilităţi. Cum arată şi ce facilităţi are

De 15 ani, Marian Ilie este imobilizat într-un cărucior cu rotile. Cu toate acestea el s-a încăpăţânat să-şi urmeze visele şi să-i ajute pe cei din jurul său. După multe greutăţi a reuşit să construiască prima pensiune agroturistică destinată persoanelor cu dizabilităţi.



Marian Ilie (37 de ani) a primit la mijlocul lunii decembrie 2017 din partea Reprezentanţei Comisiei Europene în România premiul I la Secţiunea „Schuman-ul european în Poiana lui Iocan!” - secţiune dedicată proiectelor din mediul rural, agriculturii şi pescuitului - pentru realizarea primei agropensiuni din România destinate persoanelor cu dizabilităţi.

Construcţia este ridicată în comuna Luncaviţa – Valea Fagilor, judeţul Tulcea, iar idea a plecat de la realitatea cu care Marian s-a confruntat, el suferind în anul 2002 un accident în urma căruia a rămas imobilizat în cărucior. „De multe ori mergeam în pensiuni sau hoteluri şi nu am găsit una măcar care să îndeplinească normele de acces pentru persoanele cu dizabilităţi. Ori nu exista rampă, ori era rampă care urca în cerc, baia avea uşa mai îngustă decât căruciorul, ba patul era mai sus, ba masa nu permitea să intre căruciorul şi nu puteam să o folosesc şi altele. Aşa a apărut ideea mea de a face o pensiune adresată persoanelor cu dizabilităţi”, spune Marian.

Pensiunea este una mică, fără etaj, 3 camere, o bucătărie total echipată, sufragerie, 2 băi total adaptate persoanelor cu dizabilităţi. Nu există nici măcar o treaptă în toată locaţia, astfel este acces neîngrădit peste tot. Proiectul a avut o valoare de 116 mii de euro cu o contribuţie proprie de 15%. Marian Ilie şi-a dorit ca locul să fie unul reprezentativ pentru etniile care trăiesc în Dobrogea, astfel prispa este plină de motive populare dobrogene pictate, iar multe obiecte care fac legătura între cele 18 etnii se regăsesc în încăperi. Vrea astfel să evidenţieze frumuseţe locurilor, diversitatea culturală şi multitudinea tradiţiilor.



„Oaspeţii noştri, care sunt din toată ţara şi din afară, pot participa la activităţile din curte, pot să ia contact cu tradiţiile locale, să viziteze zona Munţilor Măcin cu Rezervaţia Naturală Valea Fagilor şi multe altele”, ne explică Marian.

Sistem anevoios şi birocraţie multă

Pe lângă partea frumoasă a proiectului, Marian Ilie ne descrie şi greutăţile pe care le-a întâmpinat din 2012, când a depus proiectul pentru finanţare, şi până la realizarea lui în 2016. „Sunt implicat în mai multe proiecte cu finanţare europeană şi peste tot este aceeaşi birocraţie. Mi-a fost jenă să spun pe scenă (când a luat premiul Reprezentanţei Comisiei Europene n.n.) că am folosit peste 1 metru cub de hârtii numai pentru acest proiect. Practic chiar am realizat o poiană numai din copacii tăiaţi pentru aceste documente. Toate durează mult şi este un sistem anevoios care-ţi dă planurile peste cap.”

Proiectul constă într-o construcţie unde se îmbină activităţile agricole, în special pomicultura, cu activităţile turistice. Prin acest proiect se adresează în special persoanelor cu dizabilităţi, imobilizate în fotoliul rulant.

Faptul că a fost premiat pentru o agropensiune care poate fi utilizată fără probleme de persoanele cu dizabilităţi este pentru Marian o ciudăţenie. „Nu ar trebui să facem ceva special pentru persoanele defavorizate, ar trebui să facem ceva normal. Nu ar trebui să existe în turism o unitate care să nu aibă aceste facilităţi.

Concluzia trasă de tânărul de 37 de ani este că se merită să faci un proiect cu finanţare europeană deoarece nu există nicio bancă din România care să-ţi dea 85% din investiţie. Dar facilitatea este direct proporţională cu munca pe care o depui pentru realizarea proiectului. „Practic, Uniunea Europeană m-a plătit să implementez proiectul acesta.”

Oaspeţii care i-au călcat pragul până acum sunt în general familii cu copii, persoane cu dificultăţi locomotorii, dar şi persoane în vârstă. „Noi le punem la dispoziţie turiştilor produse proprii sau de la producători locali pe care le pot găti pe parcursul şederii aici. De asemenea, se pot face drumeţii pe traseele din Munţii Măcinului”. Astfel cu 100 de lei pe noapte, cât costă o cameră dublă, turistul beneficiază de toate facilităţile pensiunii: bucătăria, sufrageria, livada, curtea.

Planurile lui Marian nu se opresc aici. „Aş vrea să fac un parc de tiroliană, să-i dau mai multă independenţă acestei unităţi în sensul că aş vrea să montez panouri fotovoltaice, ceea ce ar uşura activitatea”. Şi va face toate acestea ajutat de soţia sa alături de care se ocupă de administrarea pensiunii. „Este o afacere de familie, noi prestăm serviciile, mai mult soţia. În mediul rural se poate trăi din asta dar trebuie create şi păstrare toate condiţiile.”

Un accident care i-a marcat viaţa

În 2002 Marian Ilie studia Teologia, însă un accident i-a schimbat pentru totdeauna viaţa. A sărit în valurile mării şi şi-a fracturat coloana cervicală. Deşi imobilizat în scaun cu rotile, Marian şi-a dat seama că viaţa trebuie să meargă înainte, că poate fi util oamenilor chiar şi în situaţia asta. Aşa a ajuns să se ocupe de proiectele europene pa care primăria Luncaviţa dorea să le implementeze. Treptat, absorbţia fondurilor UE a devenit principala lui ocupaţie, iar rezultatele se văd: peste 20 de proiecte menite să dezvolte comuna au prin viaţă.

Marian este implicat şi în mai multe acţiuni care promovează valorile şi tradiţiile zonei, cultura locală, dar îi ajută şi pe cei care doresc să scrie proiecte pentru atragerea fondurilor europene în diferite domenii.

Viața ca o poezie. Lecția de omenie predată de o tânără cu dizabilități, într-o lume a ignoranței și egoismului

https://lumealibera.ro/
Într-o lume disperată și tot mai fără busolă, presa nu abordează temeinic problemele oamenilor cu nevoi, concentrându-se asupra nevoilor celor care vor și mai mulți bani, și mai multă putere. Cu toate acestea, persoanele cu dizabilități au învățat să-și creeze propria ”imunitate” față de indiferența generală și să lupte singure pentru mai binele lor, dar și al societății.
Am stat de vorbă cu Lavinia Elena Niculicea, o tânără inimoasă, care face parte din echipa Jurnalului Social – publicație editată de Consiliul Național al Dizabilității din România. I-am pus opt întrebări, listate mai jos alături de răspunsurile sale.

Nu veți pierde timpul citind gândurile ei, ba chiar veți avea de câștigat. Iar dacă emoția de răsare din răspunsurile ei nu e suficientă, citiți atunci versurile sale de la final, Laviania fiind mare pasionată de poezie.

Societatatea românească nu este chiar atât de ,,prietenoasă” cu persoanele cu nevoi speciale, cum ne-am dori. O persoană cu dizabilităţi se confruntă cu bariere de atitudine, cu lipsCat de prietenoasă este societatea cu un om la fel de ambițios precum cei sănatoși , dar cu nevoi speciale?
Ce te-a determinat să urmezi Facultatea de Limba și Literatura Română? De ce nu ai optat pentru altă facultate?
Care sunt greutățile de care se lovește un distrofic muscular in România?
Dupâ moartea părinților tăi cum ai găsit puterea să mergi mai departe?
Cât de greu a fost să găsești un job având in vedere faptul că ai o dizabilitate?
Din punctul tâu de vedere, ce crezi că-i lipsește societății românești pentru a deveni la fel de incluzivă precum cele de afarâ?
Ce te-a determinat să practici jurnalismul?
Care este mesajul tău pentru societatea româneascâ?
a accesibilităţii, cu excluxiune socială, cu lipsa unui loc de muncă etc. Eu pot spune că am fost o ,,norocoasă” pentru că, în decursul anilor de liceu și de facultate nu m-am lovit de mentalități obtuze, de discriminare sau marginalizare. Atât profesorii, cât și colegii, m-au tratat normal, m-au sprijinit și m-au înțeles.


De mică am avut o înclinație spre partea umanistă. La școală îmi plăceau literatura, gramatica și limbile străine. Am început să pășesc pe tărâmul literar și am fost fascinată de universul poeziei. De fapt, în perioada copilăriei şi a adolescenţei au avut loc două momente care au anticipat traseul meu literar: tatăl meu obişnuia să mă alinte „Nichita Stănescu”, după numele marelui poet, inconştient sau nu, că eu voi păşi pe tărâmul sublim al literaturii; când eram în clasa a şasea, profesorului meu de biologie îi plăcea să-mi spună „Ana Blandiana”. Fiind pasionat de această poetă, vedea în mine asemănări cu ea. Mărturisesc că, în clasa a XI-a am fost tentată să dau la Psihologie, fiind curioasă să descifrez enigmele minții și sufletului uman. Însă, mi-am dat seama că lumea literelor este parte din mine, că scrisul este dreptul sufletului meu de a respira. Poezia îmi îmbracă sufletul cu o haină ce nu se demodează în timp – speranţa într-o lume mai bună, mai plină de sens. Astfel, am ajuns să urmez Facultatea de Limba și Lieteratura Română (specializarea română-engleză). Am reuşit să public cinci cărți (patru volume de versuri și una de proză+poezii), iar creațiile mele au fost incluse în diferite antologii și reviste literare. Ca recunoaștere a travaliului meu creator, am primit Trofeul Univers Românesc XXI la Concursul Internaţional de Creaţie (2017), Premiul special al juriului în cadrul Festivalului Internaţional ,,Campionatul European de Poezie, 2019 și Premiul III la Concursul Naţional de Poezie ,,Radu Cârneci”, ediţia a 2-a.


Nevoile și problemele unei persoane cu distrofie musculară sunt multe și diverse. În România, sistemul de protecție socială are multe carențe. De exemplu, nu există servicii sociale. Sunt dependentă de asistența celor din jur în activitățile zilnice. Veniturile sunt insuficiente. Pensia de handicap și indemnizația din partea statului nu pot acoperi nici pe jumătate nevoile unei persoane cu dizabilități: o alimentație sănătoasă, dispozitive asistive la domiciliu, un tratament adecvat, plus cheltuielile de întreținere a locuinței și plătirea îngrijitorului.




Moartea părinților a fost asemenea unei lovituri de pugilist. O experiență dureorasă. Însă sunt din fire o persoană încăpățânată, care nu renunță la luptă. Verbul ,,a renunța” nu m-a caracterizat niciodată. ,,O luptă-i viaţa; deci te luptă. Cu dragoste de ea, cu dor”, spune George Coșbuc. Scrisul a avut un rol salvator, asemenea unei terapii. În plus, pasiunea pentru ceea ce fac, dorința de a-i ajuta pe ceilalți reprezintă factori motivaționali.


Destul de greu. Legislația nu încurajează persoanele cu dizabilități să se angajeze. Legea nu permite ca persoana cu dizabilități să cumuleze veniturile obținute cu pensia. Ca să poți să te angajezi trebuie să renunți la pensie. Așadar, statul nu ne susține!


Într-o societate incluzivă, fiecare are locul lui, are dreptul la respect și o viață independentă, indiferent de rasă, handicap sau situație economică. Cred că societății românești îi lipsește implicarea, empatia și dorința de a-i înțelege pe cei care sunt diferiți. Este nevoie nevoie de promovarea educației incluzive în detrimentul celei segregate, de o infrastructură urbană care să fie accesibilă pentru toți. Lipsa rampelor sau cele care nu sunt funcționale în instituții reprezintă reale provocări. E nevoie stringentă de accesibilitate, de dezvoltare sustenabilă și incluzivă. Consider că accesul la transport, la educație, la un loc de muncă, la un tratament de calitate, nu este o favoare, ci un drept al meu! Schimbarea situației dificile a persoanelor cu dizabilități este un proces anevoios. El trebuie să înceapă de la mentalitatea societății în care trăim. Așadar, sistemul din România trebuie să ofere şanse egale şi o viaţă demnă persoanelor cu dizabilităţi, să promoveze şi să respecte drepturile fundamentale ale omului.


Mi-am dorit o meserie care să aibă la bază scrisul – rațiunea mea de a fi. Am primit o oportunitate nesperată din partea doamnei Daniela Tontsch, de a lucra la ziarul Jurnalul Social, în calitate de redactor.
Dorința de a transmite informații valoroase celorlalți m-a determinat să practic jurnalismul. Prin intermediul articolelor pe care le-am scris, am putut să inspir, să contribui la schimbarea mentalităților privind abilitățile persoanelor cu dizabilități, să dăruiesc ceva din mintea și inima mea și să ajut oamenii.



Le-aș spune tuturor să încerce să cunoască mai bine omul de lângă ei, chiar dacă e diferit, să integreze spiritul civic precum un obicei în viața lor și să se încăpățâneze în a practica binele. Societatea are nevoie de oameni implicați, care să-și ofere sprijin unii altora, persoane care să dăruiască din cunoștințele lor și împărtășească valori comune, într-o comunitate fără bariere. Să nu uităm să iubim lucrurile frumoase care ne înalță spiritul, precum poezia:
Lecții virtuale despre supraviețuire



printre cireșii înfloriți circulă liber
un virus anonim,
mă forțează să privesc mai mult în mine

ferestrele sunt închise,
iar inima larg deschisă către mâine,
poate poștașul îmi va aduce vești bune



mă uit pe dosul clipelor
să văd când expiră pandemia
în singurătate îmi coc fericirea
frământând stelele în vasul cel mai scump
știe cineva de unde pot cumpăra drojdie
să pun la dospit visurile pe care le credeam mărunte?



pereții mă strâng de atâta dor de a da mâna cu Natura
doi îngeri păzitori îmi predau lecții virtuale
despre supraviețuire



ating oamenii prin visul transparent
purtând o mască de unică folosință
mi-o dau jos doar când vorbesc cu Dumnezeu

(versuri: Lavinia Elena Niculicea)

Lidia Leahu

"L-aș invita să ia un scaun cu rotile, să-l așez lângă mine și hai să facem o plimbare prin București prin sectorul dânsului, să vedem cum este".

În urmă aproape 17 ani, rugbistul George Baltă s-a accidentat grav pe terenul de joc, în urma căruia a suferit un traumatism vertebro-medular. Rezultatul a fost că și-a pierdut capacitatea locomotorie, astăzi deplasându-se în scaun cu rotile. George nu doar că a depășit orice prognostic medical, dar a devenit unul dintre cei care susține moral și nu numai persoanele cu dizabilități.



RADIO ROMÂNIA ACTUALITĂȚI (14 iulie, ora 9:10) - „Matinal” - Realizatori: Daniela Petrican, Cătălin Cîrnu
Daniela Petrican: Avem un invitat special și în această dimineață. În urmă aproape 17 ani, rugbistul George Baltă s-a accidentat grav pe terenul de joc, în urma căruia a suferit un traumatism vertebro-medular. Rezultatul a fost că și-a pierdut capacitatea locomotorie, astăzi deplasându-se în scaun cu rotile.

pentru foarte tânărul George Baltă, avea doar 19 ani, ar fi putut fi sfârșiul unei vieți din care apucase să guste foarte, foarte puțin. Deși medicii, îmi amintesc de acele momente, îi dăduseră puține speranțe în viață, George nu doar că a depășit orice prognostic medical, dar a devenit unul dintre cei care susține moral și nu numai persoanele cu dizabilități. George Baltă, bine venit alături de noi în studioul ”Matinalului”!
George Baltă: Bună dimineața! Mulțumesc pentru invitație!
Cătălin Cîrnu: Merită să accesați pagina noastră de Facebook, România Actualități, să-l vedeți cât de jovial este și cât de zâmbitor. Te-a prins furtuna pe drum?
George Baltă: S-a oprit fix când am parcat aici, la voi în parcare. Na, norocos.
Daniela Petrican: Ai parcat, ai venit cu mașina, tu ai condus.
George Baltă: Am parcat, da. Conduc din 2016. Am reușit să-mi iau permisul de șofer și tare mândru, pentru că mi-a dat o libertate maximă, o independență la care nu visăm.
Daniela Petrican: Evident o mașina adaptată.
George Baltă: Da, este o mașină normală, doar că i-am pus frâna și accelerația la mână.
Cătălin Cîrnu: Da, din fericire, ne-am mișcat și noi bine, avem locuri de parcare speciale, rezervate pentru persoane...
George Baltă: Chiar două locuri și este minunat că există locurile astea.
Cătălin Cîrnu: Și o rampă și, în fine, mai ales accesibilitate, în condițiile în care, totuși, clădirea Radioului este destul de...
George Baltă: Să știi că sunt multe clădiri noi, construite anul trecut, care nu au ce aveți voi aici și mă bucură treaba asta.
Cătălin Cîrnu: Bun, n-aș vrea să dăm neapărat filmul înapoi. Este important pentru noi toți să ne spui cum ai reușit să treci peste întâmplare. Repet, George Baltă, un caz poate mai puțin mediatizat decât Mihăiță Neșu, fotbalistul care s-a accidentat în Olanda, dar de aceeași anvergură, până la urmă un sprijin pe care îl oferi tuturor celor care au aceleași probleme.
George Baltă: Da, până la Mihăiță eram cel mai mediatizat caz, pentru că se întâmplă foarte rar în sport ca cineva să-şi rupă coloana vertebrală. Dar acum suntem doi și mă bucur că și eu, și Mihăiță reușim să motivăm alte persoane cu dizabilități să arătăm că prin ceea ce ni s-a întâmplat reușim să mergem înainte și să facem lucruri mari.

Cătălin Cîrnu: Da, este extraordinar. Tu ai și serviciu da, merită, merită să te cunoaștem pentru că...
George Baltă: Da, am trei job-uri chiar, pentru că din pensia de la stat nu reușesc să supraviețuiesc.
Cătălin Cîrnu: Cât e, acum e rușinos să cred că...
George Baltă: Nu este nici măcar 100 euro, adică undeva la 500 lei în cap și îţi dar seama că cu banii ăștia n-am cum să supraviețuiesc. Şi am vrut să mă angajez, pentru că există socializarea, eşti în mediu, stai cu colegii și asta mă ajută foarte mult la psihic.
Daniela Petrican: Şi ce anume faci? Care sunt job-urile?
George Baltă: Job-ul principal este că lucrez în telecomunicații, am grijă pentru o companie de telecomunicații să fie semnal în țară, să fie internet, să nu ne mai înjure lumea. Din păcate, acum cu vremea asta posibil să fi căzut prin unele părți.
Cătălin Cîrnu: S-ar putea.
George Baltă: Nu este vina noastră, nu ne mai înjurați. Așa, și mai lucrez, mai încă două contracte de colaborare cu Federația Română de Rugby şi cu o editură pentru care încerc să scriu.
Cătălin Cîrnu: George rămâne rugbyst, chiar dacă are doar calitatea de spectator. De multe ori, recunosc, m-am mutat cu el, nu doar pe stadionul Arcul de Triumf din capitală. Da, mingea de rugby presupun că o ai totuși ca trofeu acasă, nu?
George Baltă: Am vreo 13 baloane de rugby acasă. Sunt nelipsit de la meciuri pentru că, cum îmi place mie să spun, a fost o dragoste la prima atingere, acum, când aveam 10 ani și nu mă pot dezlipi de meciul ăsta, fie că e vremea bună, fie că este vremea rea, eu sunt acolo pe stadion să încurajez băieții și echipele de club.
Cătălin Cîrnu: Da. Ne-am văzut pe frigurile din luna februarie, de exemplu, când juca România în Campionatul European. Colegii te sună, vorbiți, ai păstrat legătura? Știu că George Straton, președintele de atunci al Federației Române de Rugby, a rămas în continuare alături de tine.
George Baltă: Da. Domnul Straton este înger, cum îmi place mie să-i spun. Este omul care, de când am pățit accidentul m-a susținut și în continuare este alături de mine. Da, țin legătura cu o mare parte din colegi cu care am jucat și chiar cu cei... cu adversarii mei. Ne vedem mai rar, pentru că fiecare am ajuns la o vârstă, 37 de ani, și fiecare are o familie, are viața lui.
Cătălin Cîrnu: Mulţi înainte, da!
George Baltă: Mulţumesc!
Cătălin Cîrnu: Ţie ţi s-a întâmplat la un antrenament, nu?
George Baltă: Un meci de pregătire. Știi că la rugby nu există meciuri amicale, există meciuri test, tot ca un meci oficial, un meci de pregătire împotriva echipei naționale, în 2006 și asta a fost.
Daniela Petrican: Dacă vă uitați pe pagina noastră de Facebook România Actualități, cu siguranță îl vedeți George Baltă, plin de viață, cu zâmbetul pe buze. Nu ai spune că este un om care are mari probleme, pentru că dacă stai să te gândește la cum este percepută o astfel persoană cu dizabilități la noi în țară te lovești de foarte multe probleme. După accident, George, cum ți-ai găsit echilibrul?
George Baltă: Nu mi l-am găsit eu, mi l-a găsit fratele meu, pentru că eram un ”no man” până să ajung la pshiolog. Fatele meu și-a dat seama că am o problemă și pur și simplu eu nu mă puteam mișca, nu puteam mișca mâinile să mă deplasez cu scaunul. El m-a luat cu forța și m-a lăsat în fața cabinetului. De acolo am fost preluat de dna. psiholog și totul de atunci s-a schimbat. 12 ședințe și am fost alt om, dar am continuat să fac terapie vreo șase ani de două ori pe an, așa, câte 12 ședințe. Și cred că ăsta a fost motivul. Și al doilea punct foarte important - familia. Familia, care nu mi-a plâns de milă niciodată; ba mai mult, m-au încurajat să să fac tot ce-mi doresc, să mergem înainte...
Daniela Petrican: Și ceea ce ți-a prins foarte bine, cu siguranță...
George Baltă: Da, cu siguranță.
Daniela Petrican: ... dacă ai lângă tine oameni...
George Baltă: Poate sună dur treaba asta, dar eu încurajez pe toată lumea, atunci când ai un accident, o problemă, să te îndepărtezi singur de persoanele care îți plâng de milă, pentru că nu fac decât să te tragă în jos.
Cătălin Cîrnu: Da, George aleargă inclusiv la maratoane speciale, în scaune cu rotile și pentru alte cauze caritabile...
George Baltă: Nu maratoane speciale, sunt maratoane normale, avem și noi o categorie a noastră, a persoanelor cu dizabilități. Ne întrecem cu oameni pe picioare, care nu au nicio problemă, să zic așa. Din 2014 am descoperit alergarea în scaun cu rotile. Am căutat alte sporturi - tenisul, baschetul, ping-pongul - dar s-a nimerit să mă regăsesc în alergare. Asta pentru că rămân cu mine și cu demonii mei din capul meu, cu vocilele care spun că să mă opresc, să nu mai pot. Și este lupta asta să-i dovedesc că pot. Și din 2014 particip la tot ce înseamnă semimaratoane, 21 km, 42... Iar din 2019 fac în fiecare an o cursă de 100 km, toate dedicate unor cauze sociale, fie că sunt copii cu autism, cu cancer sau orice altceva.
Cătălin Cîrnu: Nu te-ai gândit să participi la Paralimpiadă?
George Baltă: Ăsta a fost primul gând, în 2015, când m-am apucat eu serios să fac performanță, dar performanța trebuie susținută, și nu am avut atunci susținere; și am zis că, bă, din punctul meu de vedere, este mai important zâmbetul celui pe care l-am ajutat cu niște bani pe care i-am strâns cu ajutorul comunitățile de alergători, și nu numai, decât o medalie antrenată la gât la un campionat paralimpic.
Cătălin Cîrnu: Da, e un gest incredibil, nu vreau să fac alte comparații, dar o medalie câștigată la Jocurile Paralimpice este recompensată cu aceeași sumă de bani precum la Jocurile Olimpice. E incredibil, George, te gândești alții, și nu la tine...
George Baltă: Da, sunt foarte mulți care spun: bă, dar pentru tine ce faci? Bă, asta e bucuria mea, asta îmi pune mie zâmbetul pe față - bucuria celuilalt. Și, cât o să pot, o să fac treaba asta.
Daniela Petrican: Bun, am înțeles, mergi la maraton, este un lucru bun. Ce alte sporturi mai practică George Baltă?
George Baltă: Nu știu dacă practică alte sporturi. Fac în fiecare zi acasă exerciții de fitness, pentru că vreau să rămân într-o formă, nu vreau să pun kilograme pe mine, dar îmi place să experimentez tot ce înseamnă sporturi de astea mai extreme - salt cu parașuta, zbor cu parapanta, raliuri, tot ce...
Cătălin Cîrnu: E și curajos.
Daniela Petrican: Da, da, da.
George Baltă: Da, nu am fost așa de la început, dar uite că viața mi-a oferit ocazia asta și mă bucur de fiecare clipă. Mă fac să trăiesc, când scp scaunul ăsta de sub mine e o libertate imensă.
Cătălin Cîrnu: Vorbeam de campaniile caritabile în care ești implicat alături de prietenii tăi. Cum este viața în București, în țară, pentru o persoană care se deplasează inclusiv cu scaunul rulant?
George Baltă: În continuare este destul de greu. Chiar dacă este o capitală europeană, nu este atât de accesibilă pe cât pare ea. Dar comparativ cu alte orașe mari din țară, Bucureștiul se mișcă, se mișcă bine. Au început să se miște lucrurile; asta datorită unei mâini de oameni, să zic așa. Suntem foarte puțini care avem curajul de a deschide gura, care nu ne mulțumim cu "lasă, mă, că oricum n-o să facă nimeni nimic". Suntem câțiva care mergem către primării, care facem adrese și ne răspund, de multe ori pozitiv, și schimbă, schimbă câte un trotuar, schimbă câte o stradă, schimbă câte o poartă, câte o rampă la o intrare în instituțiile publice.
Daniela Petrican: Uite, de exemplu, pe litoral, vorbeam ceva mai vreme despre faptul că ai fost la mare. Cum este acolo cu accesul persoanelor cu dizabilități?
George Baltă: Rampele sunt făcute să fie, să apară în hârtie, dar nu sunt făcute nicidecum la unghiul care trebuie. Mie îmi place să spun treaba asta, sau nu îmi place: să fii persoană cu dizabilități în România e un lux și nu oricine își permite treaba asta. Dacă vrei să ai confort, trebuie să te duci de la patru stele în sus, ceea ce te obligă un pic să scoți mai mulți bani din buzunar, dar nu ai ce să faci. Vrei să te bucuri de mare, te duci.
Cătălin Cîrnu: A, nu există o reducere, să spun, sau...
George Baltă: Nu există nicio reducere.
Cătălin Cîrnu: Eu am rămas șocat și aici, recunosc, descoperind, nici nu știu cum să-i zic, o instalație pe o plajă din Grecia, în care erai preluat de pe faleză, din zona trotuarului și purtat până în apă. Era construiă, într-adevăr, de primăria locală, m-am interesat, și era o stațiune mică, mică. La noi la mare, de exemplu, cum e situația?
George Baltă: Dar Grecia are câteva sute de plaje adaptate. Există acel elevator...
Cătălin Cîrnu: Exact.
George Baltă: ... care te preia de la de la trotuar, te duce electric până-n apă. Nu există niciun risc de electrocutare sau ceva; și, la fel, poți să ieși foarte ușor de acolo. În România, de vreo patru ani de zile există o asociație în Constanța care a adus în Constanța, pe trei plaje și sunt parcă în Eforie Nord și Mangalia, au adus trei scaune flotabile, cu niște roți mai late, care pot rula ușor pe nisip, și cu acest scaun te poți băga în apă. Este disponibil tot timpul acolo, la salvamar, te bagă în apă și te scot ei fără nicio problemă. Ar trebui fiecare plajă, fiecare administrator de plajă să aibă un scaun. Nu este scump. Iar fiecare plajă ar trebui să aibă acest scaun, pentru că nu deranjează pe nimeni cu nimic.
Cătălin Cîrnu: Este un accesoriu, da, cum spui, nici foarte scump și atât de util.
George Baltă: Da.
Daniela Petrican: George, știm că există un film despre viața ta, "Mai departe" se numește. În ce stadiu se află?
George Baltă: Mai e puțin și iese din cuptor. Zic eu că aproape gata. Chiar miercuri am avut ședința foto pentru a fi.... Sper ca regizorul să aleagă cea mai bună poză să mi-o arate și mie. Abia aștept. N-am văzut absolut nimic din filmul ăsta și chiar i-am întrebat că o să mi le arate și mie înainte de premiere, a spus că nu, că vrea să fie surpriză, să-mi vadă emoția. Abia aștept să iasă: 27 octombrie premiera în București. Sper din tot sufletul să scoată în evidență ce încerc eu să transmit în fiecare zi: energie, pozitivitate și ambiția asta și optimismul ăsta de a merge mai departe.
Cătălin Cîrnu: Ştii, sunt curios, te sună persoane aflate la fel ca tine, cu probleme, din toate colțurile țării? Aveți o comunitate și de...?
George Baltă: Nu există o comunitate.
Cătălin Cîrnu: Sunt grup de prieteni? Tu ești de găsit. E foarte prezent și pe social-media, evident, dacă intrați pe Facebook sau pe Instagram, am deja o fotografie, îl veți descoperi pe George.
George Baltă: Da, foarte... primesc, cred că zilnimesc primesc câte un mesaj de la persoane cu dizabilități și mă întreabă diferite lucruri: de unde am bicicleta electrică, cum de lucrez /.../ acasă, de unde am aparatul de stat în picioare, pe unde am mai fost la recuperare, prin București sau prin țară, ce ce le recomand, cu ce să înceapă prima dată, că în spital, practic, nu te întreabă nimeni sau nu îţi spune nimeni după ce te-ai rupt, măi, încotro s-o iei. Nu, trebuie să te lovești tu singur, toate astea să le descoperi tu încotro să o iei.
Cătălin Cîrnu: Da, mă gândeam la întâmplările din București, trăite în ultimii 11 ani. Cum se raportează, nu ştiu, cei cu care te întâlnești, pur și simplu bucureșteanul de rând, șoferul de autobuz, de tramvai s-au mai civilizat, s-au mai educat oamenii?
George Baltă: Oamenii s-au mai educat, da. Eu am spus de la început, după ședințele de terapie, că problema nu este la persoanele care întorc capul, se uită după noi, problema este la noi, pentru că avem impresia toți la început că toată lumea are ceva cu noi. Nu, noi avem cu ei. Iar când omul întoarce capăt după noi, poate își pune o întrebare: mă, oare pot să mă duc să-l ajut? Oare se supără dacă mă duc să-l ajut la bordura aia sau să-i pun o întrebare, habar n-am? Și atât timp cât răspunzi unui zâmbet cu zâmbet și unde ai nevoie, chiar nevoie de ajutor, ceri ajutorul, nu o să deranjezi pe nimeni. Oamenii au început să se mai educe, oamenii sar să te ajute, dar la fel, nu există pădure fără uscături și mai sunt și oameni, de exemplu, când, unde este un trotuar neaccesibil și ești obligat s-o iei pe carosabil, mai găsești câte un șofer și te mai înjură sau îți pune: mă, tu nu mori casă, vezi, stai pe acasă şi chestii din astea.
Cătălin Cîrnu: E incredibil, dar tot la civilizație și la educație ajungem. Ai curiozități?
Daniela Petrican: Da. Mă gândeam dacă la un film ai mai fost, în ultima vreme?
George Baltă: Da.
Daniela Petrican: Asta, bine, pe lângă faptul că pregătești filmul despre viața ta.
George Baltă: Da, da. Merg la filme. Marea problemă e cu teatrele, pentru că acolo nu prea găsești accesibilitate. La Teatrul de Comedie este mai accesibil, dar în rest este foarte greu. Avem noroc cu cinematografele că sunt în mall-uri, iar mall-urile sunt prietenoase cu persoanele cu dizabilități și mai rău la sălile unde locuri pentru persoanele cu dizabilități sunt în primul rând și te uiți la fim ca la /.../, adică pleci de acolo cu o luxaţie cervicală, dar nu ne văităm, ne bucurăm şi de chestia asta.
Daniela Petrican: Nu-i spune lui Cătălin despre aşa ceva.
Cătălin Cîrnu: Uite, vezi ce înseamnă, apropo, şi acum asta a aprins beculețul. Am suferit şi eu cu o hernie cervicală, vreo două săptămâni...
Daniela Petrican: Nu vrei să știi, George, nu a existat dimineață, lasă-mă să spun și eu un pic ceva. Nu a existat dimineață în care să nu se plângă de dureri.
Cătălin Cîrnu: E adevărat că rămăsesem într-o poziție de contorsionist după toate întâmplările.
Daniela Petrican: Nu zic că nu îl durea, dar nu.
Cătălin Cîrnu: Dar cât de puternic trebuie să fie George. Vorbeam de campaniile caritabile. Ești implicat? Uite, m-aș lătura fără să am un moment de ezitare. Ai ceva în lucru pentru vara, toamna acestui an?
George Baltă: Acum nu mai avem nimic. Probabil că în toamnă o să mai apară Maratonul București sau alte curse. În perioada asta de căldură nu se mai fac curse de alergare, poate doar montane.
Cătălin Cîrnu: Nu, dar să tragem un semnal de alarmă, apropo de ce spuneai de existența atât de rară a rampelor necesare etc.
George Baltă: Eu aș face o campanie să ieșim toți care avem o problemă sau nu numai sau care cunosc o persoană cu probleme, să ieşim cu câte un baros să ne apucăm să spargem bordurile. Dar nu se poate lucrul ăsta. Așa că nu putem decât atunci când avem contact cu o persoană mai sus pusă decât noi decât noi să atragem atenția asupra acestui aspect, pentru că nu este vorba doar despre persoanele cu dizabilități, este vorba despre bătrâni, este vorba de mame cu copii în cărucior, care au nevoie de un București mai prietenos.
Daniela Petrican: Da, de un București, de toate orașele, până la urmă.

George Baltă: Campanii se pot face, ne putem strânge, putem chema pe domnul primar de la sectorul 2 sau 3...
Daniela Petrican: Totul e ca aceste campanii să aibă și rezolvare acolo.
George Baltă: ... sau care sunt mai deschiși să ia un scaun cu rotile cu mine, să-l așez lângă mine și hai să facem o plimbare prin București prin sectorul dânsului, să vedem cum este. Cred că asta...
Cătălin Cîrnu: Acum, iarăși, poate sunt răutăcios, ei nu prea folosesc nici mijloacele de transport în comun, așa, la modul general, fără să nominalizez. Dar, evident, de la rugby am plecat. Rugby rămâne marea dragoste a lui George Baltă. Avem Coupe du Monde, că tot e ziua națională a Franței, România va participa la Cupa Mondială. Ce crezi că...?
Daniela Petrican: Și George va urmări meciurile, cu siguranță.
Cătălin Cîrnu: Ce crezi că vor face Stejarii?
George Baltă: George speră să urmărească meciul din tribună.
Cătălin Cîrnu: De acolo, nu?
George Baltă: Da, îmi doresc foarte mult să ajung la...
Cătășin Cîrnu: Bordeaux sau la Lille?
George Baltă: La Lille, la meciul României împotriva Scoției. Cu Irlanda i-am văzut în 2015, la Cupa Mondială. Cu Africa nu i-am văzut, dar îmi doresc să văd meciul ăsta cu Scoția neapărat. Eu îmi doresc mult de tot să ajung pe Murrayfield în Scoția, să văd un meci al Scoției acolo acasă. Este ceva deosebit. România o să joace, o să joace fiecare meci și nu contează care. Că îi are pe Tonga în față, Africa sau Scoția, noi asta facem, intrăm pe teren și jucăm 80 de minute.
Cătălin Cîrnu: Da, e adevărat, cu Africa de Sud și cu Irlanda...
George Baltă: Trebuie să fim conștienți că jucăm cu prima clasată mondial, cu Irlanda. Trebuie să fim conștienți.
Cătălin Cîrnu: Cu campioana mondială.
George Baltă: Cu campioana mondială, exact, Africa de Sud, iar Scoția, care este pe super val acum, se mișcă extraordinar de bine, dar asta nu ne oprește să jucăm rugby.
Cătălin Cîrnu: E o bucurie mult prea mare ca să fii prezent la Cupa Mondială, să te gândești până la urmă la rezultate. E important că am ajuns...
George Baltă: Să-ți povestesc un lucru extraordinar. În 2015, când am jucat împotriva Irlandei, aproape 90.000 de oameni în tribună. Singurul eseu marcat de Tonița, tot stadionul s-a ridicat și l-a aplaudat.
Cătălin Cîrnu: Da, Tonița care, dacă nu greșesc, a scris un eseu tot în Franța cu Noua Zeelandă, pe atunci Ciuntu cred că a și debutat în echipa națională și tot, da, Ovidiu Tonița, unul dintre marii rugbiști români. Amintiri, amintiri frumoase! Sper că ne vei împărtăși și nouă poveștile de la Coupe du Monde.
George Baltă: Cu mare drag!
Daniela Petrican: Să ajungi acolo.
George Baltă: Vreau din tot sufletul să ajung. Este mai greu, că nu sunt zboruri directe, mai greu cu transportul până acolo, dar mi-am făcut eu așa o rută și sper din tot sufletul să ajung.
Cătălin Cîrnu: Așa să fie. Uite, mai mult decât atât, Daniela, aș vrea să fiu și eu prezent la meciul acela.
Daniela Petrican: Nu, tu trebuie să rămâi aici, la „Matinal”. George Baltă, mulțumim mult de tot pentru prezența în studio și ești cu adevărat o lecție de viață pentru noi toți!
George Baltă: Mulțumesc și eu pentru invitație!
Daniela Petrican: Să-ți urmăm exemplul și, cum spuneam, cu zâmbetul pe puse tot timpul, să nu ne mai plângem de nimic. Da?
George Baltă: Mi-a plăcut mult o vorbă, când am avut filmările, mi-a spus un domn că atâa timp cât o problemă are rezolvare nu este o problemă și, iar, dacă nu are rezolvare ca nu este o problemă.
Cătălin Cîrnu: Da, uneori suntem prea mici și mă includ și eu la această categorie, această caracteristică. George, mult succes și sper să ne mai revedem, evident!
George Baltă: Cu siguranță, vin cu vești, cu filmul...
Cătălin Cîrnu: După Coupe du Monde și după premiera filmului, ca să avem ce povesti.

Nu-şi poate folosi mâinile şi picioarele, dar a luat licenţa în Drept cu nota 10. Povestea impresionantă a unui tânăr din Deva



Un tânăr din Deva care nu-şi poate folosi mâinile şi picioarele a terminat Facultatea de Drept din Sibiu şi a primit nota 10 la examenul de licenţă, el plănuind acum să-şi continue studiile cu un program de master, potrivit Agerpres. Potrivit Direcţiei de Asistenţă Socială (DAS) Deva, Carol are 23 de ani şi este una dintre cele 800 de persoane cu dizabilităţi aflate în evidenţa instituţiei menţionate. „Vorbeşte fluent două limbi străine şi a fost cel mai bun din clasă la limba română. De două săptămâni, a absolvit Facultatea de Drept din Sibiu. Şi-a luat licenţa cu nota 10, iar acum se gândeşte la master. Numele lui este cel mai lung cuvânt pe care l-a scris vreodată şi fără ajutorul cuiva, n-ar putea merge decât de-a buşilea”, se arată într-un comunicat al DAS Deva, publicat marţi pe pagina oficială a Primăriei Deva.

Povestea lui Carol este una despre ambiţie, sacrificiu şi demnitate, a unui tânăr care nu s-a dat bătut în faţa unui diagnostic. Un om care ne dă tuturor o lecţie despre puterea de-a lupta, când nimeni nu-ţi dă nicio şansă. Medicii le-au spus părinţilor să se pregătească pentru „ce-i mai rău” Carol a venit pe lume mai repede ca alţi copii, iar medicii le-au spus părinţilor să se pregătească pentru „ce-i mai rău”. „Cinci ani, n-am fost înregistrat ca persoană cu dizabilităţi. Părinţii mei au refuzat categoric, sperând să fiu doar un copil care se dezvoltă mai greu”, povesteşte tânărul. Pentru el, surprizele au venit odată cu grădiniţa, când a fost silit să-nfrunte realitatea. „Toţi copiii puteau alerga, iar eu - nu. Atunci am văzut diferenţa. Mai ales când colegii au început să mă evite, iar unii fugeau de-a dreptul, după ce li s-a spus acasă că aş putea fi contagios. N-a fost uşor să înţeleg ce se petrece în jurul meu. Dar cu timpul, m-am obişnuit. Când trăieşti într-o lume care arată altfel decât tine, înveţi să ignori răutăţile”, spune Carol, citat de DAS Deva. Partea bună este că, la grădiniţă, a învăţat să mănânce singur.

„Chiar dacă nu-mi puteam controla mâinile, n-am avut de ales. Educatoarea mi-a spus franc: Ori mănânci singur, ori mori de foame!”, spune el. Carol a învăţat la Colegiul Naţional Decebal din Deva, la clasele cu predare în limba germană maternă şi spune că n-a avut o viaţă diferită de cea a colegilor lui. Şi-a făcut prieteni, a călătorit, a fost la petreceri, şi-a sărbătorit majoratul. Toate acestea, alături de exerciţiile de recuperare pe care le făcea zilnic. În primul an de studiu nimeni nu credea că va ajunge mai departe Apoi a mers la facultate, unde, în primul an de studiu, nimeni nu credea că va ajunge mai departe. „Cei mai mulţi dintre colegi interacţionau pentru prima dată cu o persoană cu dizabilităţi. La fel şi profesorii. Erau surprinşi că răspundeam la seminarii sau că-mi alegeam anumite cursuri opţionale. Până într-o zi, când profesorul de Retorică ne-a propus să susţinem un discurs. M-am oferit eu.

Le-am vorbit colegilor despre persoanele cu dizabilităţi şi despre curajul de a accepta ceea ce nu poţi schimba. Am vorbit despre puterea de a ne respecta şi de a ne iubi aşa cum suntem. La final, toată clasa plângea - inclusiv profesorul”, povesteşte Carol. Tânărul este convins că lumea ar arăta altfel dacă ne-am deschide minţile şi-am învăţa să construim punţi în locul barierelor pe care le ridicăm între noi. De două săptămâni, a absolvit Facultatea de Drept. Şi-a luat licenţa cu nota 10. Pentru că nu poate ţine pixul între degete, i-a fost imposibil să susţină vreun examen scris. „A fost unul dintre motivele pentru care mergeam la şcoală cu mama. Pot învăţa orice, dar nu pot să scriu. Unii profesori au fost de acord să susţin examenele oral. Alţii, nu. Atunci, mă aşezam cu mama în ultima bancă - să-i pot dicta ce învăţasem, iar ea să scrie”, mai spune Carol.

Din pricina bolii, tânărul s-a maturizat înaintea altora. A citit mult, se exprimă corect şi-şi alege cu grijă fiecare cuvânt. Vorbeşte deschis inclusiv despre boala lui: o afectare a nervilor care transmit semnale dinspre creier spre coloana vertebrală şi spre muşchii mâinilor şi picioarelor. Povesteşte şi despre anii în care şi-a împărţit vacanţele între clinici de recuperare şi intervenţii chirurgicale. „Din păcate, corpul meu nu s-a împrietenit cu tratamentele. Dar mi-am propus să continui exerciţiile de recuperare. Vreau să fac tot ce pot ca să mă desprind de părinţi. De 23 de ani, n-am făcut un pas fără ei. La urma urmei, toţi avem dreptul la o viaţă normală - şi eu, şi ei. Le sunt recunoscător că m-au susţinut în fiecare zi - la propriu şi la figurat. Poate că de-asta am şi ales să fac o facultate de Drept. Ca să dau o şansă şi altor copii sau tineri cu dizabilităţi, ai căror părinţi nu-i pot ajuta, să lupte pentru drepturile lor sau - şi mai grav - îi abandonează”, mai spune Carol, neclintit în voinţa de a-şi depăşi limitele.

Citește mai mult la: https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/social/nu-si-poate-folosi-mainile-si-picioarele-dar-a-luat-licenta-in-drept-cu-nota-10-povestea-impresionanta-a-unui-tanar-din-deva-2439731

Informaţiile publicate pe site-ul Digi24.ro pot fi preluate, în conformitate cu legislația aplicabilă, doar în limita a 120 de caractere.