SUBIECT: Revista presei noastre

Daca citesti articolul o sa vezi,Adi!

Ce are mintea, daca e sanatoasa, cu picioarele?



CAMPANIE EVZ. La 12 ani, Constantin Trifu a aflat ca, din cauza unei boli severe, nu va mai putea juca fotbal niciodata.

Continuare pe Evenimentul zilei

Editor de revista, cu viata stransa in pumn



Aurel Burcea, paralizat de la gat in jos de 24 de ani, a depasit perioadele in care se considera "bun de nimic" si a creat o comunitate unita prin intermediul revistei "Impreuna", publicatie lunara care ajunge gratuit la 2.800 de persoane cu handicap. Povestea omului care scrie acum cu dosul degetului mic si reuseste sa “tina” o revista de aproape sapte ani o puteti citi mai jos.

Era 5 septembrie 1986, balci in comuna si apa ramasese calda la strand. Era el pe marginea bazinului pe care il credea adanc, alaturi de el statea un baiat din Rosiori pe care nu il vazuse si avea sa nu il mai vada niciodata. Pustiul i-a spus "Ce faci, nu sari?". Apoi, in acelasi cadru scurt, el sarind in apa cu capul in jos si un fior instalat la baza gatului.

Continuarea pe Evenimentul zilei

Tot respectul pentru acest suflet mare ,AUREL BURCEA !
Eu ma straduiesc de mult si pledez pentru un forum pe net al revistei Impreuna.
M-am inscris pe www.handhope.MyForum.ro
Va invit si pe voi,macar din solidaritate pentru acest om.

Un student din Iaşi, beneficiarul unei burse Google



Andrei George Petraru (foto mijloc), student la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi, este beneficiarul unei burse acordate în premieră de Google studenţilor cu dizabilităţi, informează Google, într-un post publicat pe blogul său.

Bursele au fost acordate de Google pentru anul academic 2010-2011, beneficiarii lor urmând să fie invitaţi, în luna iunie, la Googleplex, în Zurich.

În afară de Andrei George Petraru, burse de la Google au mai primit: Conrad Hochberg (Universitatea Tehnică din Munchen - Germania), Dave Todd (Universitatea Ulster, Irlanda de Nord), Fabio De Dominicis (Universitatea Naples Federico II, Italia), Igor Gonopolshi (Universitatea Ben Gurion, Israel), Jordi Sanchez-Riera (INRIA Grenoble Rhône-Alpes, Franţa) şi Wanda Diaz-Merced (Universitatea Glasgow, Scoţia).

Google a acordat anul acesta pentru prima dată burse pentru studenţii cu dizabilităţi. Aceste burse recunosc contribuţiile ştiinţifice ale studenţilor respectivi, care urmează o pregătire universitară în domeniul computerelor la universităţi din Uniunea Europeană, Elveţia sau Israel.

SURSA: Mediafax

Tineri cu dizabilitati se muta in casa noua

Opt persoane cu dizabilitati motorii si intelectuale vor incepe, in aceasta vara, o viata noua, intr-o casa care se ridica la Clinceni, in judetul Ilfov. Marea provocare va fi sa se descurce singuri si sa devina independenti, explica directorul fundatiei Motivation, Cristi Ispas.



Dintre cei opt, trei sunt angajati ai Fundatiei Motivation, care deruleaza programe pentru persoanele cu dizabilitati, de la cursuri vocationale si integrarea pe piata muncii, pana la dezinstitutionalizarea tinerilor cu handicap sever. De asemenea, dintre cei opt, patru au dizabilitati motorii, iar patru intelectuale. „Ideea este ca ei sa se ajute unii pe altii”, spune Ispas, care a batut palma cu alte doua fundatii pentru acest proiect.

Continuarea pe EvZZilei

Femeia din carut care nu intinde mana

Pe langa zecile de mii de cazuri de profitori ai sistemului, exista si oameni care isi infrunta soarta. Mihaela Mihaescu nu poate merge, dar munceste voluntar ca sa ajute alte persoane cu handicap. Pana sa ajunga la pensia de 400 de lei, bucuresteanca a cusut huse pentru televizoare si pijamale pentru copii. Acum editeaza carti, tine contabilitatea Asociatiei „Ihtis” si scrie articole. Gratis.
Soarta a tintuit-o pe Mihaela Mihaescu intr-un carucior inca de la nastere, acum 42 de ani. A refuzat insa sa fie povara familiei si a cautat de mica sa munceasca orice, numai sa aduca si ea un venit.



Cand a nascut-o pe Mihaela, mama acesteia, Eugenia Mihaescu, a avut ghinionul sa nu aiba alaturi nici un medic din maternitatea din Dorohoi, judetul Botosani.

Toti erau plecati la Iasi, la nunta unui coleg de-al lor. Bebelusul s-a nascut asfixiat si, pana sa vina medicii, in lipsa oxigenarii creierului, organismul fusese deja afectat. Dupa o vreme, parintii Mihaelei au vazut ca micuta nu-si poate apropia picioarele, apoi ca sta cu ele numai intinse, pe urma ca nu poate merge.

Diagnosticul doctorilor: sindrom extrapiramidal. Astazi, ea se deplaseaza doar cu ajutorul caruciorului si-si foloseste limitat mainile, care se misca spasmodic. Din cauza gesturilor necontrolate, nu poate manca ciorba cu lingura. Nu poate vorbi ca toti ceilalti. Scoate cu greu cuvintele, lungind vocalele, ca si cum vocea i-ar fi distorsionata de un aparat.

Facea calcule „din ochi"

Cu aceste handicapuri, Mihaela a fost inscrisa la o scoala normala, 108 din Bucuresti. Parintii aveau de gand sa cheme o invatatoare acasa, dar Maria Toma, cea care a luat-o atunci in clasa ei, i-a pacalit. „Doamna invatatoare Toma ne-a spus ca s-o aducem pe Mihaela in prima zi de scoala, sa isi ia cartile si sa vada si ea atmosfera din clasa, fetita noastra s-a dus si i-a placut atat de mult, incat a decis sa mearga in fiecare zi. Timp de opt ani, ca ploua, tuna sau era zapada, eu sau sotul meu am dus-o mereu pe Mihaela la scoala", povesteste Eugenia Mihaescu.

Fata a invatat cu drag la toate obiectele, insa n-a facut desen, educatie fizica si muzica. Cu scrisul a avut mereu o problema. Singura reusita a fost sa mazgaleasca niste litere si cifre inegale, pe plansa unui bloc de desen. Asa si-a facut temele si a dat extemporale si teze.

„I-a placut foarte mult matematica. A invatat sa faca toate calculele din ochi, scria pe coala doar rezultatele intermediare si punea solutia la final: x = 5", isi aminteste mama Mihaelei. Invata si rezolva atat de usor, incat ceilalti colegi apelau la ea deseori ca sa-si faca temele.

Nu a vrut pila la liceu

Insa imposibilitatea de a scrie cursiv o lucrare a blocat-o la admiterea in liceu. Profesorul ei de matematica, Gheorghe Georgescu, s-a oferit sa intervina la un liceu pentru ca eleva sa sa poata da admitere oral, insa Mihaela a refuzat. „N-a acceptat niciodata favoruri, ca cineva sa intervina pentru ea din cauza ca ea e un caz special", explica Eugenia Mihaescu.

Asa ca Mihaela a ramas fara liceu, desi avea medii foarte mari. S-a inscris la o scoala profesionala din Iasi, unde, desi era buna la calcule, nu au primit-o la clasa de economie si au dat-o la cea de croitorie. Dupa scoala de trei ani, Mihaela s-a angajat la o cooperativa mestesugareasca care i-a dat de lucru acasa. Cosea la masina huse pentru televizoarele de la „Electronica".

„Primeamun leu pe husa si munceam 10 minute la una. Uneori aveam 100 de bucati pe luna, alteori 200, in functie de cate imi ramaneau si mie dupa ce le repartizau celor care dadeau cadouri", ne spune Mihaela.

Pensie de 400 de lei

Dupa Revolutie, cooperativa s-a desfiintat si cei trei Mihaescu si-au facut o asociatie familiala, ca sa o prinda si pe Mihaela intr-o activitate. „Michi, cum o alintam noi, nu suporta sa stea in fotoliu si sa nu faca nimic. Plangea in continuu", povesteste mama fetei.

Asa ca s-au apucat de facut pijamale pentru copii. Mihaela le facea tighele si le calca. Munceau toata saptamana, iar vineri dupa-amiaza, cand Eugenia venea de la serviciu, gasea geanta cu pijamale calcate si impaturite frumos pentru ca a doua zi cele doua femei plecau la Piata Sudului ca sa le vanda.

Pana in 1992, cand familia Mihaescu a aflat ca exista o lege care le da voie invalizilor care au muncit sa primeasca o pensie. A fost prima oara cand Mihaela a „profitat" de starea ei. Pentru cei cinci ani de munca la cooperativa, fata a fost pensionata cu gradul I.

A primit o pensie care astazi este de 400 de lei, la care se adauga si salariul de insotitor al mamei de 590 de lei. Si cum legea le interzicea sa mai aiba vreun alt venit, au desfiintat asociatia familiala si afacerea cu pijamale.

Ii invata si pe ceilalti sa fie liberi

Numai ca pensia nu ii rezolva fetei din carucior foamea de lucru. Intai i-a meditat pe copiii fostilor ei colegi de scoala generala, apoi a facut cursuri de calculator, de contabilitate si de informatica. Acestea au ajutat-o in ocupatia ei de azi, cea de voluntar la Asociatia „Ihtis". Aici scrie articole, editeaza carti, tine contabilitatea organizatiei, scrie pe blog, se ocupa de promovare. Scrie la calculator din carut, cu tastatura sprijinita intr-o anumita pozitie, cam o pagina intr-o ora.

In tot ce face, Mihaela are un unic scop: sa le invete si pe celelalte persoane cu dizabilitati din asociatie sa se descurce singuri: „Tinerii ca mine trebuie sa invete sa fie adevarate resurse, nu beneficiari. Adica sa fie liberi, sa faca ce le permit capacitatile lor. Sa nu accepte ajutor si cocoloseala".

A luat premiu cu IHTIS

Mihaela Mihaescu a primit anul acesta, in numele Asociatiei IHTIS, premiul special acordat de Fundatia ERSTE in cadrul Galei Societatii Civile pentru proiectul "Impreuna, intregi », ca semn al recunoasterii eforturilor lor de a asigura egalitate de sanse persoanelor cu dizabilitati. Membrii IHTIS au gandit proiectul ca o reactie la adresa celor care ii considera « buni de nimic » pe cei din carucioare.

Sursa: Adevarul

Danut Mirica, antrenorul de baschet pasionat de rap



Capitanul echipei judetene a persoanelor cu dizabilitati si-a lansat primul album in urma cu aproape doi ani. Danut joaca baschet in fotoliu rulant de aproape patru ani. Pasiunea pentru acest sport si calitatile sale l-au recomandat pentru postul de antrenor si capitan al echipei de baschet.

El marturiseste ca nu ar renunta pentru nimic in lume la meciurile de baschet alaturi de colegii sai, pe care ii considera o a doua familie. Tanarul este pasionat de muzica hip hop si de curentul „underground“. Isi compune singur versurile si a reusit chiar sa-si lanseze albumul „Am fost plecat“, in urma cu doi ani.

Pasiunea lui pentru muzica s-a concretizat inca din anul 2002, cand a compus doua piese, sub pseudonimul „Da Cruzz“. Danut reuseste sa imbine pasiunea pentru muzica cu antrenamentele de baschet si i-ar placea sa demonstreze ca nimic nu este imposibil, in ciuda handicapului pe care il are. In urma cu trei ani a suferit un accident de masina care l-a imobilizat in fotoliul rulant. Mergea spre locul unde trebuia sa sustina un concert, insa a ajuns pe o targa, la Urgenta.



„Arunc la cos si din scaun“

Danut nu a lasat handicapul sa-i stea in fata pasiunii pentru sport. „Imi placea sa joc baschet si inainte de accident. Daca aveam timp ieseam cu prietenii la cateva aruncari“, povesteste tanarul. „Dupa accident mi-am dat seama ca pot sa arunc la cos si din acest scaun si ca reusesc sa o fac destul de bine“, a spus Danut.

Familia din echipa

Pe parcursul antrenamentelor, a realizat ca cei din echipa i-au devenit prieteni. „Am vazut cum ne formam ca o familie, in care fiecare membru il intelege pe celalalt“, spune Danut emotionat. In plus, tanarul spera sa convinga cat mai multi constanteni sa faca miscare. „Vrem sa dovedim tuturor ca putem sa ne descurcam in orice situatie, chiar daca viata nu ne-a oferit sansa de care se bucura majoritatea, sa mearga in picioare“.

La Povestiri adevarate 1

Cel mai mare fan

Muzica pe care Danut a compus-o este apreciata de cei care l-au ascultat. Astfel, tanarul artist a reusit sa-si faca repede fani, iar cel mai infocat dintre ei are doar 14 ani. „Numele lui de scena este RegiB si a crescut cu piesele mele“, spune tanarul. Danut povesteste ca intr-o zi s-a hotarat sa-i compuna baiatului cateva versuri. „Am fost placut impresionat cand l-am auzit cantand“, spune Danut mandru. El si-a amenajat un mic studio chiar in camera sa, unde reuseste sa transforme versurile in piese adevarate.

Si-ar fi dorit ca primul sau album sa fi fost mai bine promovat. „Din pacate, handicapul meu m-a impiedicat sa «alerg» pentru ca albumul meu sa fie cunoscut publicului“, marturiseste artistul. Cu toate acestea, a continuat sa scrie versuri. A reusit sa compuna trei piese noi, iar din vara si-a propus sa inceapa lucrul la un al doilea album. Danut promite sa continue si antrenamentele cu echipa de baschet in fotoliu rulant. „Sunt sigur ca efortul pe care il depunem la fiecare antrenament ne va ajuta sa fim cei mai buni“, da asigurari capitanul si antrenorul echipei.

La Povestiri adevarate 2

Un roman cu dizabilitati, campion mondial la Kaiac Canoe



Sportivul Iulian Serban a castigat, vineri, finala probei de kaiac simplu, pentru persoane cu dizabilitati, la Campionatul Mondial de Kaiac-Canoe, de la Poznan (Polonia).Campion european absolut al probei de 200 metri, Iulian Serban si-a trecut in cont si titlul mondial, dupa o cursa pe care a dominat-o categoric, la fel ca in seriile de calificare.

Pe locul secund s-a clasat francezul Martin Farineux, iar medalia de bronz a revenit italianului Andrea Testa. La start s-au aflat noua sportivi. Iulian Serban si-a indeplinit visul de a participa la CM, dar mai ales de a castiga medalia de aur si de a-i fi intonat imnul Romaniei.

Adus la varsta de 10 ani la CSS 6 Bucuresti, de antrenorul Mercuri Ivanov, avea sa fie convocat mai tarziu pentru lotul national de juniori de Ilie Banaduc. S-a impus de 13 ori la campionatele nationale, iar in 2001 a concurat, impreuna cu Mircea Jianu, in proba de kaiac dublu 500 metri la CM de juniori din Brazilia, unde au ocupat locul 7. Peste doi ani a participat la CE din Croatia, la simplu, incheind al saselea. Prima medalie, un bronz, a luat-o in acelasi an, la regata de la Piesztany-Slovacia, cu kaiacul de 4-500. A urmat o perioada in care a avut probleme cu umarul si cu piciorul, ce a culminat in ziua de 13 mai 2007 cu accidentul suferit in gara Busteni. “Era sa pierd trenul, din cauza unei persoane careia-i dadusem telefonul mobil. Am reusit sa-l recuperez abia cand trenul s-a pus in miscare. Am alergat dupa el si am alunecat cu piciorul drept sub rotile unui vagon.

Mi-am salvat viata, dar am ramas fara picior. Nu am renuntat la sport si, dupa ce mi-am pus o proteza, am continuat sa ma pregatesc la clubul Steaua, cu Sidor Lifere. In februarie anul acesta am fost anuntat de antrenorul Florin Scoica sa ma prezint la lotul national, iar in iulie am participat la Europenele de la Trasona, unde am devenit campion, inaintea unor kaiacisti din Spania si Austria. Au urmat Mondialele de la Poznan, la care au fost inscrisi 33 de concurenti. Am trecut de serii, iar in finala am repetat performanta de la intrecerile continentale, de data asta la capatul unei dispute cu reprezentantii Frantei si Italiei.

Cupa Steaua si Campionatele Nationale de la Snagov, organizate in perioada 5-9 septembrie, vor fi ultimele competitii din acest an, pe care vreau sa le inchei cu bine”. La fireasca intrebare legata de viitoarele participari internationale, raspunsul a venit prompt: “Voi merge anul viitor la Europene si Mondiale, cu dorinta de a fi din nou cel mai bun, dar gandul meu zboara de pe acum la prezenta pe podiumul Jocurilor Paralimpice de la Londra. Daca va fi pe cea mai inalta treapta, cu atat mai bine”, a conchis sportivul de 24 de ani. Nu inainte de a ne marturisi ca a prins dragoste pentru kaiac de la mama lui, care a practicat acest sport, pasiune preluata si de fratele mai mic.

Muzica l-a ajutat sa traiasca si sa-si faca sperante de viitor



Muzica l-a ajutat pe un tanar tintuit in scaunul cu rotile sa-si uite durerea si sa iubeasca viata. Dupa ce si-a intemeiat o familie, Robert Gavrilescu si-a facut planuri de viitor. Odata absolvite studiile liceale, va urma Conservatorul pentru a deveni profesor de muzica. Chiar daca in prezent castiga bani frumosi din muzica, frecventeaza si canta la Clubul Persoanelor cu Handicap de cate ori este solicitat. Robert spune ca nu va refuza niciun copil cu handicap care ii va cere sa-l initieze in tainele muzicii.

Robert Gavrilescu in varsta de 35 ani, din comuna Telesti, canta la nunti desi este tintuit in scaunul cu rotile. La varsta de 2 ani, in urma vaccinului contra poliomielitei, a capatat sechele care il impiedica sa se deplaseze pe tot parcursul vietii. Dupa ce a absolvit o scoala de confectii incaltaminte, Robert a simtit ca trebuie sa faca ceva pentru a-si ocupa timpul. Astfel, s-a apucat de cantat. Odata descoperita, pasiunea pentru muzica l-a ajutat pe tanar sa iubeasca viata si sa-si faca sperante de viitor. “M-am enervat rau de tot pe viata si am simtit ca trebuie sa fac ceva. Cu timpul mi-am cumparat propriile instrumente muzicale si impreuna cu o solista vocala cant la nunti si la diferite evenimente. Pe perioada sezonului estival, de mai bine de 3 ani, cantam in Statiunea Sacelu. In ultima perioada muzica a devenit o afacere care m-a ajutat sa duc un trai decent. Fara muzica nu puteam trai. Alocatia de handicap de 300 de lei pe luna este insuficienta este a acoperi toate nevoile mele si ale familiei”, a declarat Robert Gavrilescu.

Tanarul este casatorit si are un baietel de 10 ani. Pe langa bani si cuvinte de lauda, muzica l-a facut pe Robert sa viseze si sa-si faca planuri de viitor. “M-am inscris la un liceu seral pentru a-mi absolvi studiile. Dupa ce voi lua bacalaureatul, voi urma Conservatorul. Imi doresc sa ajung profesor de muzica si sa-i invat pe copii sa-si depaseasca problemele cantand”, a mai precizat tanarul.

Preda ore de muzica

Fara a fi luat vreodata lectii de la vreun profesor, Robert ii invata tainele muzicii pe copiii cunoscutilor. O parte a timpului liber si-l petrece, cantand la Clubul Persoanelor cu Handicap din Targu Jiu. “Predau ore la orga in particular si ma bucur foarte mult atunci cand copiii avanseaza. Daca voi fi solicitat le voi preda cu placere, gratuit, si copiilor cu handicap”, a declarat Robert Gavrilescu.
Un filmulet despre viata sa a fost selectionat la un Festival de Film din Slovenia si postat pe un site al unei televiziuni din Republica Moldova, unde sunt foarte multe materiale despre oamenii care au reusit in viata.

Pino Andras Oprea - Jurnalul unui invingator

PERSEVERENTA. Un tanar din Ploiesti, imobilizat la pat de sapte ani, a publicat doua volume dintr-un jurnal prin intermediul caruia spera sa ii ajute si pe altii sa isi pastreze optimismul.


Scriitor imobilizat, vand cartile:
"JURNALUL DISTROFICULUI SI INGERUL SUFLETULUI MEU" costa 20 ron.
"JURNALUL DISTROFICULUI SI OCEANUL IUBIRII" costa 20 ron.
"JURNALUL DISTROFICULUI CU PARFUM DE IUBIRE" Vol.1 "MIRACOLUL"; 2 "DIAMANTUL"; 3 "ÎNGERUL"; 4 "COMOARA" costă 30 ron/buc.
"TANGOUL FERICIRII" costă 20 ron.
"DRAGOSTE CRISTALINĂ" costă 20 ron.
"GHIDUL IUBIRII" costă 20 ron.


Pino Andras Oprea se incapataneaza sa isi castige singur existenta. A trimis pana acum peste 4.000 de e-mailuri catre firme, asociatii, fundatii si parlamentari pentru a-si promova cartea „Jurnalul distroficului“. Barbatul are 200 de kilograme si sufera de parapareza flasca. Pentru ca isi poate folosi foarte putin mainile, s-a apucat sa scrie carti. Pino Oprea a explicat ca scrisul a devenit un hobby al sau dupa ce a vazut filmul „Piciorul meu stang“, realizat dupa un caz real.
„Daca acel om a reusit in viata cu un picior, m-am gandit ca si eu pot cu doua maini“, isi aminteste ploiesteanul cum a inceput sa scrie. Scriitorul a publicat deja doua carti de memorii si mai are doua volume in pregatire. „Numai eu o vand, mi-e foarte greu sa gasesc editura si tipografie“, spune el. Oprea spera ca, din banii stransi din vanzarea cartilor, sa isi poata asigura conditii mai bune de trai. Experienta cu prima carte i-a aratat ca „oamenii nu sunt asa de receptivi“, insa nu s-a descurajat. „M-ar interesa ca toata omenirea sa afle povestea mea, mie mi se pare interesanta“, a spus Oprea. Multe e-mailuri de promovare a celor doua volume au ramas fara raspuns, iar multe colete cu carti au ramas neridicate de la posta si i s-au intors la expeditor. „Au fost si oameni care au dat bani in avans pentru carte“, motiv care l-a incurajat pe scriitor. Puteti comanda a doua carte a lui Pino Oprea la adresa Această adresă de email este protejată contra spambots. Trebuie să activați JavaScript pentru a o vedea.. Cartea costa 20 de lei.

S-a indragostit de vocea lui

Pino Oprea a participat la o emisiune radio, iar Violeta s-a indragostit de vocea lui si a decis sa ii fie alaturi si la bine si la rau, astfel ca l-a cerut in casatorie in direct. Acum patru ani, in 17 ianuarie cei doi s-au casatorit. „Nu e usor sa-ti formezi o familie, sa ai doua carti publicate si sa vrei sa mai publici inca doua - si asta la diferenta foarte mica de timp - toate acestea dintr-un pat si cu un venit de 259 de lei“, a spus scriitorul. „Dumnezeu ma tine, iar iubirea sotiei mele imi da putere sa trec peste greutatiile vietii“, a adaugat Oprea.

Boala fara tratament

IMOBILIZAT. „Medicii nu stiau ce sa imi spuna la inceput“, a precizat Oprea, care a adaugat ca primele simptome au fost dureri la genunchi, insa problema era de la coloana vertebrala. „Din ‘99 nu am mai iesit din casa decat pentru comisia medicala“, a spus scriitorul. „Ma bucur ca exist si ca pot sa imi misc degetele“, a spus Pino Oprea. Boala de care sufera barbatul se agraveaza permanent si nu are tratament. Medicii l-au declarat inoperabil. „Stiu ca se poate face ceva in China, dar boala mea este foarte avansata“, a marturisit Pino Oprea. Ploiesteanul spune ca s-a imbolnavit dupa ce a nimerit in mijlocul bataii de la mineriada din 1990. „In tinerete nu am avut nicio problema de sanatate in afara racelilor si nu am fost niciodata la spital“, a adaugat scriitorul.

„Nu face absolut deloc caz de tragedia lui!“

MODESTIE. Oana Manolescu, deputat din partea minoritatii albaneze, este unul dintre cititorii care au comandat deja a doua carte a lui Pino Oprea. „Cartea este usor de citit“, a precizat Manolescu, care a adaugat ca „eu la randul meu sunt scriitoare si m-a impresionat cazul lui“. Cititoarea a explicat ca scriitura ploiesteanului reflecta „o mare modestie in ceea ce priveste boala lui“, iar scriitorul „este un suflet extraordinar de intelegator cu necazurile celorlalti“, care „merita sa fie scos in evidenta“.

Mai multe informatii pe: https://www.pino-scriitorul.blogspot.com/

Un invingator in scaun cu rotile



Iulian Crăciun, 32 de ani, este ţintuit într-un căruţ, dar dă statului, prin firma sa, de cinci ori mai mulţi bani pe taxe şi impozite decât primeşte ca asistat social. Tânărul cu severe probleme locomotorii şi-a făcut propria firmă de IT şi lucrează în prezent pentru o companie de „vânători de capete“.

Articolul complet in Adevarul

L-am vazut ieri la B1TV ,la emisiunea Nasu ,a lui Radu Moraru. M-a impresionat.
Daca se pricepe cineva sa posteze fragmente cu aceasta emisiune...

Cum a murit speranta, cum traieste Andreea


Nu e o poveste despre speranta implinita printr-un miracol medical. Nu e nici o poveste despre resemnare. E o poveste, pur si simplu, despre viata adevarata. Viata Andreei Chelaru, gimnasta care in 1999 a cazut in cap la o aterizare dupa o saritura Tsukahara. Si a ramas paralizata. In 2008 a mers in China, pentru o operatie salvatoare cu celule stem. La doi ani distanta, iluziile de a-si misca degetele i s-au risipit, dar a ramas vointa de a trai decent si cu zimbetul pe buze. Aceasta e povestea ei spusa de Roxana Fleseru si Andrei Nourescu.

Andreea Chelaru are 25 de ani si 11 de cind traieste intr-un scaun cu rotile. Fosta gimnasta nu uraste insa sportul care i-a adus necazul

Viata merge inainte pentru Andreea, care citeste, se uita la filme, stie engleza si franceza si adora fotografia

Rares alearga pe o ulita din Zarnesti. Alearga cit poate de repede. Vrea sa-l intreaca pe partenerul sau de joaca, Radu. Doi pici haiosi, imbracati colorat, cu multa energie de risipit.

Dar aceasta nu este povestea lui Rares si a lui Radu. Este povestea fetei care ii priveste din caruciorul cu rotile, cea care-i suprevegheaza atent. Ea este Andreea Chelaru. Au trecut 11 ani, patru operatii si trei Olimpiade vazute la televizor de cind ateriza direct pe spate pe salteaua de la sarituri. Avea 14 ani si o multime de visuri. Isi aduce aminte perfect acea zi. "11 ani sint multi. A fost greu, dar in viata trebuie sa treci peste toate", adauga insa Andreea, cu o intelepciune care eclipseaza impulsul de a compatimi.

Franchete franceza
Avea 14 ani cind i s-a pus diagnosticul de traumatism medular la vertebrele C5-C6. "La inceput nici nu mi-am dat seama ce s-a intimplat. Eram mica si credeam ca o sa ma fac bine", explica fata. Abia in 2002, i s-a spus in fata, in Franta, ca n-o sa mai poate merge niciodata. "Acolo oamenii iti spun totul", completeaza si mama Andreei. "In primii ani nu voiam sa ies pe strada in carut, mi-era rusine", subliniaza ea.

De cind a aflat ca n-o sa mai poata merge, a auzit aceeasi intrebare de mii de ori. "Urasti gimnastica?" Dar ea nu e ranchiunoasa. Povesteste si acum cu lumina in ochii albastri-cenusii despre prima zi cind a ajuns intr-o sala de gimnastica. "La sapte ani stiu ca am luat o nota proasta la scoala si i-am zis mamei ca o sa ma duc la gimnastica pentru ca nu vreau sa mai aud de scoala". Poate acea nota proasta i-a pecetluit destinul Andreei. "Gimnastica e un sport care te nimiceste fizic", spune ea. E o afirmatie contondenta ce vine intr-o zi de toamna insorita.

- Unde-i Rares? intreaba Andreea. Rares e fratele mai mic. Are cinci ani si nu sta locului niciodata.
Acum s-a dus pe malul unei piriu. "Asa eram si eu. Nu stateam nici o secunda. Acolo faceam eu baie, dar acum nu se mai poate. Oamenii arunca gunoaie!".
- Erai energica?
- Foarte!!!

Acum are 25 de ani. Isi petrece ziua in scaunul cu rotile sau in pat. Calvarul Andreei, asa cum ii spune si ea, a inceput atunci cind a pus miinile pe calul de la sarituri in sala de la Onesti. A batut energic, urma sa execute o Tsukahara, dar s-a razgindit in aer. Trupul i s-a contorsionat ciudat si a aterizat pe ceafa. A urmat o operatie la Iasi, apoi una la Bucuresti pentru a indrepta ceva. Dar nu s-a intimplat nimic.

Lant de probleme
In 2002, Andreei i-a fost scos un rinichi. Persoanele in scaun cu rotile fac des infectii urinare. De aceea e nevoita sa ia antibiotice in fiecare luna.

Apoi, in 2008, a mers la Beijing, la clinica Xishan, pentru a face o operatie cu celule-stem. "Nu speram nimic, dar omul e dator sa incerce! Lucrul pe care mi-l doream era sa pot sa-mi misc degetele", marturiseste ea. La doi ani de la interventia care a durat sase ore, nimic nu s-a schimbat. Nu i s-au explicat prea multe despre procedura. A semnat insa niste documente si asta a fost tot.

Viata merge inainte. Andreea e un om normal. Cu zile proaste si zile bune. A terminat liceul si e in anul trei la facultatea de Management. Doar ca nu-si poate misca miinile si picioarele.
- Bea suc?, o intreaba Andreea pe mama sa. E vorba despre Rares, care se da in leaganul din spatele blocului si bea serios dintr-o sticla cu lichid colorat. "A avut pneumonie si de-abia si-a revenit", spune Andreea. Desi il striga pe Rares, pustiul nu vrea sa vina.
- Rares, hai la Dea!
"Trebuie sa-l mituiesc ca sa vina la mine", adauga ea. Ii place la Zarnesti, dar i-ar fi placut mai mult sa poata locui in Franta. In 2002, a stat acolo 8 luni. "Daca mi-as fi putut folosi miinile as fi putut ramine, dar conditia a fost sa ma descurc singura. Acolo lumea te respecta, pe cind aici, in România, nu e asa", spune fata.

Mama, mereu mama

"Am fost in vara la mare si atunci cind intram in magazine, lumea se uita ciudat la noi, parca venisem la cersit. Abia daca ma ajutau sa intind scarile pentru a o urca pe Andreea", completeaza mama. Cel mai mare sprijin al fetei. Si ca si cum nu era de ajuns, Adriana Chelaru a suferit un infarct in urma cu ceva timp. "Imi este greu, dar ce sa fac?", spune ea, indreptindu-si privirea spre cele doua perechi de ochi albastri-cenusii.

Rares scoate bicicleta din garaj si incepe sa goneasca. Una dintre placerile lui. Andreea sta la soare si-l priveste. "E bine cind e frumos afara. Pot sa stau si eu la aer", spune ea. Uraste frigul, desi s-a nascut la munte. In schimb, ii place sa se uite la filme, ii plac franceza si engleza, ii place sa citeasca, dar marea sa pasiunea este fotografia. Ar vrea sa fotografieze tot: si peisaje, si oameni. A facut citeva poze, dar e complicat pentru ea. E foarte greu sa tina aparatul si apoi sa declanseze. "Pasiunea mea nu este posibila, din pacate, sint limitata", spune ea fara nici o umbra de tristete pe fata.

In final, "Zimbiti, va rog!". Asta incearca sa faca si Andreea. De 11 ani.

Andreea Chelaru: "Nu mai sper nimic"

Transplantul de celule stem efectuat in China a fost ultima incercare in materie de operatii pe care si-a ingaduit-o Andreea

Acum doi ani, incercam sa-i fac o poza Andreei in salonul din Beijing, in timp ce se chinuia sa scrie cu doua mâini. Am reusit din a patra incercare, tremuratul miinilor neputind fi controlat in fata unei fete care impresioneaza cu atitudinea ei de a-si infrunta soarta. Am redescoperit-o pe aceeasi Andreea, la fel de optimista si senina. Am rugat-o sa vorbeasca, dupa doi ani de la operatie, despre cum s-a schimbat viata ei. "Cu nimic", raspunde franc si discutia curge apoi ca si cum ar vorbi despre un film. Pina spre final, cind a trebuit sa o intreb si ceea ce n-as fi vrut... Cum sa intrebi o fata aflata in carucior daca s-a gindit sa se sinucida?

- Andreea, nici o schimbare, de la acea operatie?
- Nu, nimic...

- Medicii ce-au spus?
- Ca este o operatie reusita... Ca sa am rabdare, sa fac recuperare, sa astept...

- Si astepti?
- Ce sa astept? Maduva nu se regenereaza, sint un om realist, ce Dumnezeu...

- Dar cind ai plecat spre Beijing, ai sperat, Andreea...
- Da, dar nu mare lucru. Ma gindeam totusi ca la un miracol, ca poate o sa pot sa-mi misc macar miinile, sa pot scrie...

- Regreti operatia?
- Nu, de ce? Nu regret nimic, nici gimnastica, nici operatia... E viata mea, o traiesc asa.

- Nu poti sa scrii, nu-i asa?
- Nuu, m-am mai chinuit, tinind pixul cu doua miini, dar e infernal de greu. Scriu la calculator, aveam un dispozitiv care ma ajuta mult, dar mi s-a rupt si ala.

- In Bucuresti mai vii?
- Am fost vara trecuta, la refacere. Am stat la hotel trei saptamini. Dar nu se mai putea. Nici nu am fost cazata la parter. Cu ce sa cobor si sa urc? Mama e o mina de om, inchipuie-ti cum era sa ma care pe scari de citeva ori pe zi, nu pot s-o chinui chiar asa.

- Speri sa mai poti merge, Andreea?
- Ti-am zis, nu! Sper sa pot munci, sa fac ceva, sa-mi câstig o piine, sa nu mai fiu o povara. Contabilitate, orice, ceva ce se poate face de acasa, la calculator.

- Din ce traiesti?
- Eu am o pensie de invalid de 290 de lei, iar mama are o pensie de 450 de lei. Vrei sa stii ce cheltuieli are un om in carucior?

- Fratele tau are cinci ani, intelege tragedia ta?
- M-a intrebat odata de ce nu alerg cu el... Si din cind in cind ma mai intreaba cind ma fac bine...

- Andreea, la Beijing ai fost colega de salon cu antrenorul Toma Pradatu. El mi-a povestit atunci ca a avut un moment cind n-a rezistat si a vrut sa se sinucida, si-a taiat venele. Tu ai simtit vreodata asa ceva, ca cedezi?
- Nuu, eu lupt si mi-am asumat starea asta. Mama imi da forta necesara, cind o vad cit e de luptatoare. Si fratele meu, Rares, prin pofta lui de viata.

- L-ai lasa pe Rares sa faca gimnastica de performanta?
- Nu, orice alt sport, dar nu gimnastica artistica. Aerobica, da.

- Mai exista vreo metoda care sa-ti dea sperante?
- Exista o operatie care implica implantarea de cipuri, dar nu risc asa ceva. Nu exista miracole.

"Am ezitat in timpul unei sarituri si am cazut in cap. Am simtit ceva, ca si cum m-as fi curentat, si am ramas nemiscata, dar constienta..."
Andreea Chelaru

"Antrenorul nu era linga ea. Nu poti lasa un copil de 14 ani sa faca Tsukahara si sa te uiti la el de la 20 de metri"

Adriana Chelaru, mama Andreei
via

Flavian Craciun si Ciprian Anton – singurii jucatori romani de tenis in scaun cu rotile



Putina lume stie ca in Romania exista si…tenis in scaunul cu rotile. In tara exista 2 jucatori cu handicap locomotor, dar care au planuri mari si ambitii nebanuite. TeReSport.ro a stat de vorba cu Flavian Craciun si Ciprian Anton, cei care au acceptat sa vorbeasca in exclusivitate despre cariera lor.

Handicapul le-a schimbat viata

Cei doi jucatori de tenis stiu cum este si viata pe… picioare. Flavian Craciun (foto stanga) are 22 de ani si este din comuna Bujoru, judetul Teleorman. Handicapul sau a aparut in urma cu 4 ani, din cauza unei operatii de scolioza gresit tratata de medici. Ciprian Anton (foto dreapta) este din Sfantu Gheorghe, judetul Covasna, si are 30 de ani. Acum 7 ani a cazut de pe un acoperis in timp ce lucra la constructia unei case, alegandu-se cu acest handicap.

Cei doi au luat viata de la capat dupa tragicele intamplari, dar nu au dezarmat. Au invatat incet incet ca se poate trai si intr-un scaun cu rotile, iar acum acest lucru nu mai este privit de ei ca un handicap. Au prieteni, au viata sociala, fac sport, au relatii cu fete de varsta lor. Ciprian si-a cumparat de curand si masina, a luat permisul de conducere si are planuri de viitor, la fel ca si colegul sau mai tanar.

Viata a mers si merge inainte...

Continuarea articolului AICI

Handicapul, dincolo de bariere



Atitudinea fata de o persoana cu dizabilitati nu trebuie sa difere de comunicarea cu ceilalti oameni, spun specialistii. "Oamenii au tendinta de a cadea in rolul de salvator", arata psihoterapeutul Lucian Negoita.

Cand vorbiti cu o persoana cu handicap, purtati-va firesc, exact asa cum ati dori sa se poarte altii cu voi, ne sfatuiesc specialistii. Problemele tin si de persoanele cu dizabilitati, crede psihoterapeutul Lucian Negoita.

"Noi inca avem increderea scazuta. In plus, unii au acceptat greu sau deloc handicapul", explica acesta, dând exemplul personal. In 1991, la 18 ani, si-a rupt gatul intr-un accident si de atunci foloseste scaunul rulant pentru a se deplasa. Chiar daca la inceput a negat ceea ce i se intampla, Negoita a gasit raspunsul in psihologie, devenind psiholog in 2004 si psihoterapeut in 2007.

Continuarea in EVZ

Iulian Crăciun, tânărul care oferă şanse de integrare socială pentru categorii defavorizate
1/3/2011

Când vorbim de categorii defavorizate avem în vedere persoanele cu dizabilități, tinerii care părăsesc instituțiile de plasament, şomerii, persoanele de etnie rromă. Reuşita obținerii unui loc de muncă ce poate asigura un standard decent de viață este întodeauna codiționată de completarea studiilor. De asemeni necesitatea acumularii de cunoştințe noi într-un domeniu necesar când deja am obținut un loc de muncă ține de aceeaşi reuşită care ne poate ridica acolo unde ne dorim pe scara bunăstării materiale. Soluția împlinirii profesionale ne-o oferă Iulian Crăciun, tânarul de 33 de ani, cu siguranță unul dintre cei mai îndreptățiți să ne vorbească de succesul profesional.

Izbânda proprie

A terminat liceul Mihai Viteazu din Ploieşti, Facultatea Electronică din cadrul Universității Bucureşti, diverse cursuri şi traininguri. A facut primul sistem de rezervari online din Romania. Este fondatorul unei companii de software, iar printre clienții săi enumerăm: Automobile Bavaria, Steaua Bucuresti, George Butunoiu, Romantic Travel. A ajuns la aceste performanțe fără nicio susținere, de la zero, cum ar zice românul...
Citeste mai departe aici:
https://www.coronapress.ro/index.php?page=articol&id=12488