SUBIECT: Un crampei de istorie

Imagini tulburatoare din Bucurestiul interbelic: iata cat de saraci erau romanii in acea perioada (GALERIE FOTO)

Ce imagine aveti in minte atunci cand va ganditi la Romania interbelica?
Multi dintre noi s-ar putea gandi la „granarul Europei” sau la Bucurestiul supranumit „Micul Paris”, insa realitatea traita de majoritatea romanilor din acea perioada consta in saracie.

Unul dintre cei mai cunoscuti fotografi din perioada interbelica, Nicolae Ionescu, a surprins in imagini realizate intre 1925 si 1935 modul in care traiau bucurestenii de rand in acea perioada. Blogul Art Historia a colectat cateva dintre cele mai spectaculoase fotografii realizate de Ionescu in zona halelor si a Pietii Bibescu, pe cheiul Dambovitei, la Obor (Targul Mosilor), la pravaliile de vechituri din cartierul evreiesc, in carciumi de mahala sau la groapa de gunoi din spatele cimitirului Bellu, numita Valea Plangerii.

Iata imaginile realizate de Ionescu, alaturi de explicatiile inspirate din textele scrise de fotograf pe spatele fotografiilor.

Din 1998, drapelul are o zi a sa
Ziua Drapelului omagiată prin ceremonii publice



Pe 26 iunie sărbătorim Ziua Drapelului Național, evenimentul fiind marcat în Capitală printr-o ceremonie care va avea loc, începând cu ora 10.00, în fața Cercului Militar Național.

Vor fi prezenţi în Piața Tricolorului atât premierul Victor Ponta, cât miniştrii apărării, Mircea Dușa, cel de interne, Gabriel Oprea, precum și alte oficialități. Nu vor lipsi desigur veterani de război şi cadre militare aflate în rezervă și în retragere.

Momentul solemn este marcat de aducerea Drapelului României în piață, binecuvântarea de către un preot militar și ridicarea acestuia pe catarg în acordurile Imnului național.

Şi autorităţile locale sărbătoresc acest eveniment prin ceremonii publice de înălţare a drapelului.

Potrivit Ministerului Apărării Naționale, în jurul orei 14,30, ministrul Mircea Dușa participă în localitatea Tulgheș, județul Harghita, la înălţarea pe catarg a celui mai mare drapel din această zonă.

Ziua Drapelului Național a fost proclamată prin Legea nr. 96/1998.

Istoria Romaniei in 21 de harti. Cum a evoluat teritoriul tarii noastre din anul 1 pana in anul 2000

Istoria evolutiei teritoriului Romaniei a fost evidentiata in 21 de harti ale Europei, incepand cu anul 1 si terminand cu anul 2000. Astfel, se pot observa schimbarile majore la care a fost supusa tara noastra de-a lungul timpului.

Hartile, publicate de Euratlas.net, arata, incepand cu anul 1, evolutia Romaniei dintr-o suta intr-o suta de ani, pana in anul 2000.

Dacia

Inca inainte de anul 2.000 i.Hr. (inainte de Hristos) și pana in secolul I i.Hr., pe teritoriul Romaniei de astazi, pe atunci Dacia, sunt evidențiate izvoarele arheologice și istorice ale diferitor uniuni de triburi tracice, daco-getice.

Statul dac amenința interesele regionale ale Imperiului Roman. Regele Burebista avea sa se implice in conflictul dintre Cezar și Pompei, susținandu-l pe acesta din urma. Imparatul roman Iulius Cezar a planuit ulterior o campanie impotriva dacilor, dar a fost asasinat in anul 44 i.Hr..

In anul 87 d.Hr. (dupa Hristos), conducerea statului dac este preluata de Regele Decebal. Noul stat dac a cauzat, prin jafurile armate pe care le-a facut la sud de Dunare o serie de batalii cu Imperiul Roman, fiind in final cucerit in anul 106 d.Hr. de Imparatul roman Traian. Cele mai importante momente ale acestor lupte sunt evidențiate pe Columna lui Traian din Roma, realizata de catre cel mai mare arhitect al acelor timpuri, Apolodor din Damasc, realizator și al primului pod peste Dunare, de la Drobeta. Romanii aveau sa ocupe, insa, doar Ardealul si Oltenia de astazi, iar restul teritoriului, sa ramana neocupat din motive strategice. Aceste teritorii vor fi locuite de "dacii liberi", conduși de regi proprii, consemnați de izvoare pana la sfarșitul secolului IV d.Hr.

AICI se pot vedea hartile si AICI se poate citi tot articolul

Gheorghe Cârtan

Gheorghe Cârtan, cunoscut mai ales sub numele de Badea Cârţan, născut la data de 24 ianuarie 1849 în comuna Cârtisoara, a fost un tăran sibian autodidact care a militat activ si logistic pentru independenta românilor din Transilvania.
Intrat în legenda locurilor, acest cioban ardelean, născut într-o familie cu încă sase copii, reprezintă unul dintre cele mai elocvente simboluri ale constiintei Badea Cartan (Gheorghe Cartan) nationale românesti. Însetat de cunoastere, el nu numai că si-a procurat cărti din România dar a si răspândit cu desaga prin satele din sudul Transilvaniei, circa 200.000 de volume.



Printre localnici mai circulă încă întâmplarea care i-a desteptat tânărului fiu de cioban iubirea fată de neamul românesc. Aflat împreună cu părintele său si cu turma de oi pe crestele muntilor, într-o zi senină de vară, în care panorama Făgărasilor se distingea până departe în zare, acesta a avut curiozitatea de a-si întreba tatăl ce se afla dincolo de crestele semete ale muntilor. Răspunsul cum că acolo sunt români, l-a nedumerit pe pusti care i-a replicat:
Dar noi ce suntem? Nu suntem tot români? De ce aici nu-i tot România?
. De atunci a simtit nevoia să treacă dincolo, în vechiul regat. A ocolit străjile unguresti si a ajuns la ciobanii argeseni. Acolo l-a întâlnit pe intelectualul brasovean Ion Cotigă, caruia i-a devenit discipol, învătând aproape totul despre trecutul neamului său.
În anul 1877, si-a pus turma de oi la dispozitia armatei române, înrolându-se voluntar în Războiul de Independentă. A călătorit pe jos, timp de 45 de zile, până la Roma, pentru a vedea cu proprii săi ochi Columna lui Traian si celelalte mărturii ale vechimii si latinitătii poporului român. Acest lucru i-a impresionat profund pe italieni, care au titrat în toate ziarele vremii, pe prima pagină: “Un dac a coborât de pe columnă”.
În 1895 i-a vizitat în închisoarea din Vacz pe memorandistii condamnati în procesul de la Cluj. S-a stins din viată la 7 august 1911, fiind înmormântat la Sinaia. La căpătâiul său stă scris: “Aici doarme Badea Cârtan, visând la întregirea neamului său”.

De mentionat că, la Cârtisoara se află Muzeul Etnografic si Memorial ce poartă numele celui mai reprezentativ fiu al satului, Badea Cârtan, cuprinzând tot felul de obiecte ce au apartinut acestuia. De asemenea în Parcul “Astra” din Sibiu se află si un bust al celebrului tăran autodidact, confectionat în 1974 din bronz, înalt de 1,20 m si asezat pe un soclu de travertin, operă a sculptorului sibian Kurtfritz Handel.

Constantin Brâncoveanu

Sfântul Martir şi Binecredinciosul Voievod Constantin Brâncoveanu a fost Domn al Ţării Româneşti între anii 1688 - 1714. În timpul cât a domnit, Ţara Românească a cunoscut o perioadă de înflorire culturală şi de dezvoltare a vieţii spirituale. În 1714, pe 15 august, a fost martirizat de către turci, la Istanbul, împreună cu cei patru fii ai săi (Constantin, Ştefan, Radu şi Matei), precum şi cu sfetnicul său Ianache Văcărescu. Cu toţii sunt prăznuiţi pe 16 august, sub numele de Sfinţii martiri Brâncoveni.


Viaţa

Constantin Brâncoveanu s-a născut în anul 1654, la Brâncoveni (actualmente comună în județul Olt), într-o veche familie boierească. Era fiul lui Matei („Papa”) Brâncoveanu şi al Stancăi, sora domnitorului Șerban Cantacuzino. Rămânând orfan de tată la vârsta de doar un an, a fost crescut de un unchi al său, stolnicul Constantin Cantacuzino (un reprezentat de seamă al culturii umaniste în spațiul românesc), care i-a oferit o educaţie aleasă pentru acele vremuri, învăţând, printre altele, greaca, latina şi slavona.
Căsătorit cu Marica, nepoata lui Antonie Vodă din Popești, Constantin Brâncoveanu a avut cu aceasta patru fii: Constantin, Ștefan, Radu și Matei și șapte fete: Stanca, Maria, Safta, Ancuța, Elenca, Bălașa și Smaranda.[1]
Domnia lui Constantin Brâncoveanu a marcat în Ţara Românească o perioadă de progres economic și cultural-artistic, de inițiative de modernizare a aparatului statal, de reformare a sistemului fiscal. Brâncoveanu a organizat cancelaria statului în vederea întreținerii raporturilor cu puterile străine. Epoca brâncovenească s-a deschis influențelor occidentale care au început să prevaleze asupra celor orientale. Astfel s-a creat o sinteză originală națională, prin aportul tradiției răsăritene și a celei occidentale.
Principalele direcții ale politicii interne a lui Constantin Brâncoveanu au fost:
întărirea rolului domniei;
reorganizarea sistemului fiscal;
promovarea unor relații strânse cu Moldova și Transilvania.
În ce priveşte politica externă, Constantin Brâncoveanu a încercat să mențină o politică echilibrată între Imperiul Otoman, căruia îi era vasal, și Sfântul Imperiu Roman (Habsburgic), a cărui expansiune ajunsese până la hotarele Ţării Româneşti (după cucerirea Transilvaniei, recunoscută de Poarta Otomană prin tratatul de pace de la Karlowitz, din 1699).
Însă, în 1709, o conjunctură europeană nefavorabilă și unele greșeli politice ale lui Constantin Brâncoveanu au dus la sfârşitul său tragic şi la dezastrul familiei sale. Regele Suediei, Carol al XII-lea, fusese învins la Poltava de către ţarul Rusiei, Petru cel Mare. Armata rusă a intrat pe teritoriul Moldovei, pentru a se lupta cu turcii, aliaţii lui Carol al XII-lea. Brâncoveanu a încercat să se alieze cu rușii, trimiţându-i țarului o scrisoare în care îi promitea că îl va ajuta la aprovizionarea armatei. Petru cel Mare i-a mulţumit și i-a trimis 300 de pungi cu aur, contravaloarea serviciilor pentru aprovizionarea armatei ruse. Tot în acel timp, turcii îi dăduseră domnia Moldovei lui Dimitrie Cantemir, dușman declarat al familiei Brâncovenilor, cu însărcinarea expresă de a raporta Divanului orice mișcare făcută de Constantin Brâncoveanu. Primul lucru pe care l-a făcut însă Cantemir a fost să se alieze cu țarul. Prudent, Brâncoveanu a încercat să menţină un echilibru între cele două tabere. El și-a adunat oștile în tabăra de la Urlați (judeţul Prahova), aproape de granița cu Moldova. În cazul în care rușii ar fi intrat în Ţara Românească, s-ar fi aliat cu ei; dacă însă turcii ar fi fost mai rapizi, ar fi rămas de partea acestora. Planurile i-au fost dejucate chiar de către vărul său, spătarul Toma Cantacuzino, care, împreună cu mai mulți boieri, a trecut în tabăra țarului. Speriat, Brâncoveanu i-a trimis înapoi lui Petru cel Mare cele 300 de pungi, iar turcilor proviziile, contribuind la eșecul militar al țarului, în bătălia de pe Prut (Stănileşti, 1711), care s-a văzut nevoit să încheie pace cu turcii.
Deşi pe moment Brâncoveanu şi-a păstrat tronul, turcii nu i-au iertat încercarea de trădare din 1711. Răzbunarea lor a venit abia după trei ani, în 1714, când Brâncoveanu nici nu mai bănuia că ar mai putea avea dușmani puternici. Însă, toate rudele lui, Cantacuzinii, care îi sprijiniseră până atunci domnia, se întoarseră de această dată împotriva lui. Deși Brâncoveanu făcuse mari eforturi pentru a-i convinge pe otomani că gestul spătarului Toma Cantacuzino, de a trece de partea rușilor în timpul războiului ruso-turc din 1711, nu exprimase și voința sa, o nouă acuzație s-a adăugat la adresa sa. Învinuit, după cum spunea cronicarul turc Mehmed Rașid că „adunase multe bogății și arme pentru a se opune și pregăti o răscoală, așteptând ca să-și arate dorința de a domni în chip absolut independent”, Brâncoveanu a fost mazilit în anul 1714. Împreună cu familia sa, a fost dus la Istanbul și închis la Edicule („Cetatea celor şapte turnuri”), iar toate averile sale i-au fost confiscate.
Pe 15 august 1714 a fost executat la Istanbul, împreună cu cei patru fii ai săi (Constantin, Ştefan, Radu şi Matei), precum şi cu sfetnicul său Ianache Văcărescu.


Influenţa sa asupra dezvoltării vieţii spirituale a românilor



Constantin Brâncoveanu şi fiii săi, pictură murală, Mănăstirea Horezu
În perioada domniei lui Constantin Brâncoveanu cultura românească a cunoscut o perioadă de înflorire, domnitorul fiind un fervent sprijinitor al culturii. În cei 26 de ani de domnie, Brâncoveanu s-a dovedit un gospodar desăvârșit și bun administrator al avuțiilor țării, instaurând o epocă de prosperitate și de pace.
Domnitorul a inițiat o amplă activitate de construcții religioase și laice, îmbinând armonios în arhitectură, pictură murală și sculptură tradiția autohtonă, stilul neo-bizantin și ideile novatoare ale renascentismului italian într-un nou stil caracteristic, numit „stilul brâncovenesc”. Denumirea de stil brâncovenesc, sau de artă brâncovenească, este folosită în istoriografia română de artă pentru arhitectura și artele plastice din Țara Românească în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu. Deoarece această epocă a influențat în mod hotărâtor evoluțiile de mai târziu, termenul se folosește prin extensie și pentru a descrie operele de artă din vremea primilor Mavrocordați, până către 1730. Istoricii de artă caracterizează uneori stilul prin analogie cu renașterea apuseană, datorită structurilor sale clare, raționaliste, dar exuberanța lui decorativă permite și folosirea termenului de „baroc brâncovenesc”.
Constantin Brâncoveanu și-a asumat rolul de protector al tiparului și școlilor din Țara Românească, dar și din Transilvania, numele său fiind întâlnit între cele ale donatorilor de la școala românească din Şcheii Brașovului.S-a înconjurat de personalități de cultură din țară și străinătate, susținând financiar și diplomatic pregătirea tinerei generații de cadre în școlile europene.
În 1689 l-a adus de la Istanbul pe Antim Ivireanul, viitorul mitropolit, sub îndrumarea căruia s-au tipărit numeroase cărți românești, grecești, slave și chiar arabe, turcești și georgiene.
Constantin Brâncoveanu a înființat în 1694 Academia domnească din București, o școală superioară („colegiu public pentru pământeni și străini”) având ca limbă de predare greaca veche, în clădirile de la mănăstirea „Sfântul Sava”. În 1707 a reorganizat-o, numind în fruntea ei pe învăţatul grec Sevastos Kyminitis, urmat de Marcu Porfiropol.
În paralel cu „Academia de la Sfântul Sava”, funcţionau şi alte şcoli, în incinta unor mănăstiri, în care se preda în slavoneşte şi în româneşte. Aşa au fost şcolile de la mănăstirile Sfântul Gheorghe Vechi şi Colţea, amândouă în Bucureşti, care pregăteau dieci pentru cancelariile domneşti, preoţi şi dascăli. O serie de şcoli româneşti existau în oraşele ţării, în mănăstiri şi chiar în mediul rural. În câteva mănăstiri au luat fiinţă biblioteci, cu lucrări procurate din mari centre culturale din apusul Europei; printre acestea se remarcau biblioteca de la mănăstirea Mărgineni (ctitoria lui Constantin Cantacuzino) şi biblioteca mănăstirii Horezu, ctitorie a lui Constantin Brâncoveanu.
Voievodul Constantin Brâncoveanu a rămas în istorie şi în conştiinţa naţională şi ca un mare ocrotitor al tiparului. Domnia lui debutează printr-un act de cultură şi anume prin apariţia Bibliei de la Bucureşti, prima ediţie integrală a Sfintei Scripturi în limba română, operă de mari proporţii pentru acel timp (944 pagini format mare, pe două coloane, cu literă măruntă). Tipărirea începuse încă din timpul lui Şerban Cantacuzino, la 5 noiembrie 1687; un prim tiraj era terminat în septembrie 1688, deci în timpul vieţii acestuia. Al doilea tiraj s-a terminat abia în noiembrie 1688, sub noul domnitor. Potrivit unei note dintr-o altă tipăritură, Brâncoveanu, ca mare logofăt al Ţării Româneşti, fusese „ispravnicul” lucrării de tipărire a acestei prime Biblii româneşti.
Pe lângă tipografia mai veche înfiinţată în 1678 la Bucureşti de către mitropolitul Varlaam, s-au înfiinţat acum câteva tipografii noi: la Buzău în 1691, prin strădaniile episcopului Mitrofan (un moldovean, fost episcop de Huşi), la Snagov în 1694, la Râmnicu Vâlcea în 1705, la Târgovişte în 1708, toate prin osteneala lui Antim Ivireanul care, dintr-un smerit ieromonah, a ajuns să fie ales în 1705 episcop la Râmnic, iar în 1708 mitropolit. S-au tipărit felurite cărţi: de slujbă, de teologie, de învăţătură, de combatere a catolicismului şi calvinismului, toate în limbile română, greacă, slavonă şi chiar arabă.
Ctitor de sfinte lăcaşuri

Constantin Brâncoveanu a fost unul dintre cei mai mari ctitori de biserici şi mănăstiri din ţările române.
Încă înainte de a ajunge domnitor, el a ridicat două biserici, una la Potlogi şi alta la Mogoşoaia, lângă Bucureşti.
După ce s-a urcat pe tronul Ţării Româneşti, Brâncoveanu a mai ctitorit tot în Bucureşti încă trei biserici, pe locul unora mai vechi: biserica Sfântul Ioan cel Mare sau „Grecesc”, demolată în secolul trecut, biserica mănăstirii Sfântul Sava, demolată în secolul trecut şi biserica Sfântul Gheorghe Nou, existentă şi azi, în centrul capitalei, fiind recent restaurată. În această din urmă biserică au fost depuse şi osemintele ctitorului, în anul 1720, aduse în ascuns de la Constantinopol, de către soţia sa, doamna Marica.
A mai zidit o biserică în satul Doiceşti (judeţul Dâmboviţa).
Împreună cu unchiul său, spătarul Mihai Cantacuzino, a ridicat mănăstirea din Râmnicu Sărat, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, închinată mănăstirii Sfânta Ecaterina de la Muntele Sinai.
În vara anului 1690, Constantin Brâncoveanu a pus piatra de temelie a celei mai de seamă din ctitoriile sale: Mănăstirea Horezu (sau „Hurezi”), cu hramul Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena.
Printre alte biserici şi mănăstiri ctitorite sau refăcute de binecredinciosul voievod, trebuie amintite: Mănăstirea Sâmbăta de Sus, Mănăstirea Surpatele, Mănăstirea Polovragi şi Mănăstirea Turnu din Târgşoru Vechi (judeţul Prahova).
Martirizarea

După mazilirea sa, din anul 1714, Constantin Brâncoveanu a fost dus la Istanbul și închis la Edicule, împreună cu familia sa. El a fost acuzat de relaţii ascunse cu duşmanii Porţii Otomane (marile puteri creştine din acea vreme: Rusia, Polonia, Austria şi Veneţia), de corespondenţa sa cu Viena si Moscova (cărora le-ar fi furnizat informaţii secrete despre turci), de cumpărarea de moşii şi construirea unor palate în străinătate (în Transilvania), de depunerea de bani în băncile din Viena şi Veneţia, precum şi de baterea de monede purtând chipul său.
Pentru a i se cruţa viaţa, i s-au cerut 20.000 de pungi cu aur (aproximativ 11 milioane de galbeni), o sumă imposibilă chiar şi pentru „beiul de aur”, cum era poreclit Brâncoveanu la Istanbul.
Pe 15 august 1714, când creştinii pomeneau Adormirea Maicii Domnului, chiar în ziua în care voievodul împlinea 60 de ani, a fost adus, împreună cu ceilalţi prizonieri, la Yali Köskü („Pavilionul mării”). Erau prezenţi sultanul Ahmet al III-lea, marele vizir Gin Ali, reprezentanţii diplomatici ai Franţei, Angliei, Rusiei şi Austriei. Li s-a cerut să renunţe la credinţa ortodoxă strămoşească, pentru a fi graţiaţi, dar voievodul şi-a încurajat fiii sa fie statornici în credinţă, fiind singurul bun ce le-a mai rămas. Înfuriat, sultanul a poruncit sa fie tăiate mai întâi capetele celor patru copii ai voievodului, apoi cel al sfetnicului Ianache, crezând că astfel îi va înfrânge credinţa. Dar Brâncoveanu, îndurerat, şi-a făcut semnul crucii spunând: „Doamne, fie voia Ta!” şi a întins singur capul său călăului. Cele şase trupuri decapitate au fost aruncate în apele Bosforului, iar capetele purtate pe uliţele cetăţii.
Iată cum descrie Gheorghe Şincai în Cronica românilor[7] martiriul dreptcredinciosului voievod:
Odată cu Brâncovanul au pierit cei patru feciori ai lui, cărora el le-a grăit astfel în ora morţii: „Iată, toate avuţiile şi orice am avut, am pierdut! Să nu ne pierdem încai sufletele... Staţi tare şi bărbăteşte, dragii mei! să nu băgaţi seamă de moarte. Priviţi la Hristos, mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi şi cu ce moarte de ocară a murit. Credeţi tare întru aceasta şi nu vă mişcaţi, nici vă clătiţi din credinţa voastră pentru viaţa şi lumea aceasta...”. Acestea zicând el, porunci împăratul de le tăiară capetele, întâi ale feciorilor, începând de la cel mai tânăr, şi mai pe urmă a tăiat capul lui Constantin Brâncovanu, şi aruncară trupurile în mare. Şi creştinii, după aceea, aflându-le, le-au astrucat la Patriarhie.
Proslăvirea ca sfânt

La 20 iunie 1992 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât proslăvirea Sfântului şi Binecredinciosului Voievod Constantin Brâncoveanu, pentru faptele sale sfinte şi înflorirea vieţii spirituale şi duhovniceşti ortodoxe din Ţara Românească. Prăznuirea lui se face pe data de 16 august.

70 de ani de la ieşirea României din alianţa cu Germania lui Hitler. Cine au fost adevăraţii autori ai loviturii de la 23 August 1944


În urmă cu 70 de ani, la 23 august 1944, România a părăsit alianţa cu Germania nazistă şi s-a alăturat alianţei alcătuite din Statele Unite, Marea Britanie şi URSS. Bucureştiul sperase că sprijinindu-l pe Hitler îşi va recupera Basarabia şi Ardealul de Nord, iar riscul bolşevizării îndepărtase România de tabăra occidentală, aliată cu Moscova. În 1944 însă, ofensiva sovieticilor în est şi debarcarea aliată din Normandia în vest l-au determinat atât pe regele Mihai, cât şi pe mareşalul Antonescu, să caute o ieşire în faţa pericolului iminent al ocupaţiei. Când Armata Roşie a ajuns la Iaşi, regele Mihai a fost însă nevoit să îl aresteze pe mareşal pentru ca România să poată cere armistiţiu şi să se alăture Aliaţilor.


Trupele sovietice, în contraofensivă după înfrângerea Reich-ului la Stalingrad, trecuseră Nistrul în martie 1944. La acel moment, mareşalul Antonescu şi regele Mihai purtau negocieri pentru scoaterea ţării din război. Dar diferenţele de vederi erau majore.

Mareşalul credea că Hitler trebuie prevenit că România iese din război şi spera că Germania poate fi convinsă de propriii aliaţi să oprească războiul. Astfel, ministrul de externe, Mihai Antonescu, i-a transmis lui Mussolini prin ministrul italian de externe, Ciano, un plan de ieşire din război.

„Dar niciodată nu ar fi acceptat Germania aşa ceva. Şi ce se întâmpla? Se întâmpla ce s-a întâmplat în Ungaria câteva luni mai târziu. Că în momentul când Horthy i-a spus lui Hitler că Ungaria nu mai poate continua războiul, a fost arestat tot guvernul, cu Horthy personal inclusiv, şi s-a adus la putere echivalentul Gărzii de Fier româneşti şi gata, s-a terminat cu ei!”, arată istoricul Neagu Djuvara.

O decizie pe marginea prăpastiei

De altfel, în septembrie 1943 Italia semnează armistiţiul cu anglo-americanii şi se angajează în război contra Germaniei. România era din ce în ce mai izolată. Conştient de situaţie, mareşalul deschide discuţia cu URSS prin ambasadoarea de la Stockholm, Kollontay. Deşi sovieticii acceptaseră condiţiile sale maximale la 30 mai 1944, decizia conducătorului român întârzie.

Regele Mihai, regina-mamă Elena şi liderii partidelor democratice înţelegeau însă că ieşirea din război nu mai putea fi amânată, mai ales că fusese pregătită cu atenţie.

„Toată ţara şi cu mine nu eram deloc de acord cu această alianţă care ne-a dus până la Stalingrad, am pierdut atâţia soldaţi pe front aşa că nu era altceva de făcut decât să schimbăm”, mărturisea regele Mihai la BBC.

Negocierile cu Aliații, inițiate în 1943

Negocierile de ieşire din război declanşate de regele Mihai, ţărănistul Iuliu Maniu şi liberalul Dinu Brătianu, începuseră în 1943, imediat după dezastrul de la Stalingrad, chiar cu ajutorul diplomaţilor de la Ministerului de Externe.

„Se făcea la acest Minister de Externe o treabă paralelă cu telegramele oficiale pe care le primeam, erau nişte telegrame secrete, ale căror răspunsuri şi expedieri nu erau vazute nici de secretarul general al ministerului şi nici de ministrul de Externe, Mihai Antonescu”, dezvăluie istoricukl Neagu Djuvara.

Discuţiile cu Aliaţii, purtate la Cairo de prinţul Barbu Ştirbey şi Constantin Vişoianu, la Ankara, Madrid sau Lisabona, dar şi la Stockholm, întâmpinaseră mari obstacole.

La Teheran în noiembrie 1943, preşedintele american, Roosevelt, premierul britanic Churchill şi liderul sovietic, Stalin, s-au înţeles ca debarcarea anglo-americană în Europa să aibă loc în Normandia şi nu în Grecia. Conştient de pericolul sovietic, Churchill a propus totuşi o debarcare secundară la Trieste, astfel încât Reichul să fie împins spre nord, în Ungaria, dar americanii, neinteresaţi de Balcani, au refuzat. Întreaga regiune era astfel lăsată în sfera de influenţă sovietică. Din acest motiv, anglo-americanii răspundeau greu emisarilor români. În plus, la solicitarea Moscovei, Aliaţii au cerut expres cooptarea Partidului Comunist la negocieri, ceea ce a accentuat temerea că URSS urmăreşte comunizarea României.

În prima jumătate a lui 1944, regele Mihai şi sfătuitorii săi au obţinut în sfârşit promisiunea anglo-americanilor că Ardealul de Nord şi Basarabia vor fi recuperate şi că asocierea cu URSS nu va însemna comunizare. Ce nu ştiau însă românii era că Aliaţii sacrificaseră deja România în contul intereselor britanice din Grecia, punct esenţial pentru canalul Suez. Faptele apar astăzi clar din documente:

„În mai-iunie 1944, ruşii erau deja pe aliamentul Paşcani, la nord de Iaşi, la nord de Chişinău, deci intraseră în nordul Moldovei complet. Foreign Office-ul către Comisariatul sovietic pentru afaceri externe: dată fiind situaţia militară să facem ca dvs., sovieticii, să aveţi preponderenţa în România şi în afacerile româneşti, iar noi britanicii să avem preponderenţa în trebuirile greceşti. Până la urmă, Roosvelt a zis da”, povestește istoricul Dinu Giurescu.

Arestarea mareșalului Antonescu

Chiar şi aşa, România mai avea un atu. Armata germană era alimentată cu petrol românesc. După debarcarea anglo-americană în Normandia la 22 iunie 1944 şi avansul sovieticilor până la 100 de km de Galaţi, şi acest avantaj era pe cale să expire. Aliaţii cereau acum armistiţiu necondiţionat, iar sovieticii erau la un pas de Valea Prahovei. În aceste condiţii, în după-amiaza zilei de 23 august, regele Mihai a făcut o ultimă încercare de a-l convinge pe mareşalul Antonescu să accepte ieşirea ţării din alianţa cu Germania. Se evita astfel transformarea ţării în teatru de război.

La ora 4:00 după-amiază, Regele Mihai l-a invitat la Palatul Regal pe mareşalul Antonescu, însoţit de ministrul de externe. Şi regele, şi Constantin Sănătescu, şi pe alocuri chiar Mihai Antonescu au pledat mai mult de o oră pentru încheierea armistiţiului. Repetând că nu poate trece peste cuvântul dat lui Hitler, mareşalul Antonescu a refuzat. Regele a spus atunci fraza parolă: „Dacă lucrurile stau aşa, atunci nu ne mai rămâne nimic de făcut", iar Ion şi Mihai Antonescu au fost arestaţi de ofiţerii care aşteptau alături consemnul.

Ulterior, toţi colaboratorii importanţi ai mareşalului au fost chemaţi la Palat şi rând pe rând au fost reţinuţi. În acest fel a fost preluată comanda Armatei şi s-a organizat apărarea Bucureştiului contra represaliilor germane.



Regele Mihai: Nu am vândut țara, am salvat-o fizic

Pierderea României era o lovitură ireparabilă pentru Hitler. Ambasadorul german, von Killinger, s-a sinucis:

„Am acţionat în disperare de cauză, dar, sunt convins, totul a fost călăuzit de mâna providenţei. Dacă am fi lăsat lucrurile să meargă în virtutea dorinţei lui Antonescu, România ar fi fost devastată, dar complet, de armata sovietică. Noi am salvat fizic ţara, nu am vândut-o ruşilor", declara regele Mihai (Mircea Ciobanu - Convorbiri cu Regele Mihai, Humanitas, 1991)

În orele următoare s-a trecut la formarea noului guvern, în frunte cu generalul Sănătescu. La ora 10 seara, regele Mihai s-a adresat la radio naţiunii:

„Români,

În ceasul cel mai greu al istoriei noastre, am socotit, în deplină înţelegere cu poporul meu, că nu este decât o singură cale de salvare a țării de la o catastrofă totală: ieşirea noastră din alianţa cu puterile Axei şi imediata încetare a războiului cu Naţiunile Unite. (...) Alături de armatele aliate şi cu ajutorul lor, mobilizând toate forţele Naţiunii, vom trece hotarele impuse prin actul nedrept de la Viena pentru a elibera pământul Transilvaniei noastre de sub ocupaţia străină”

Deşi a intrat în Bucureşti ca armată aliată, pe linia frontului Armata Roşie a ignorat încetarea ostilităţilor şi vreme de trei săptămâni a luat prizonieri aproape 170 de mii de militari români.

23 august 1944, o nouă luptă pentru Transilvania

Gestul regelui Mihai de la 23 august a dat însă peste cap sovietizarea imediată a României. În Bulgaria, încă aliată a Reichului, sovieticii nu au avut scrupule. Guvernul comunist a fost instalat la doar câteva zile de la ocuparea Sofiei, pe 9 septembrie 1944, iar liderii ţării au fost executaţi, inclusiv prinţul regent Kiril. România a avut în schimb suficientă forţă naţională - politică şi militară - ca să recupereze Ardealul de Nord, fapt recunoscut prin tratatul de pace de la Paris din 1947. Piederea Basarabiei în favoarea marelui învingător de la Răsărit a fost parafată de Aliaţi în acelaşi document.

Într-o zi de 11 noiembrie, Corneliu Coposu...



In urmă cu 19 ani, pe 11 noiembrie, s-a stins din viaţă Corneliu Coposu, preşedinte al Partidului Naţional Ţărănesc Creştin Democrat, cel care a participat la Primul Război Mondial ca preot, pe frontul din Galiţia.
Originar din Bobota, Sălaj, Corneliu Coposu a înfiinţat filiala Cluj a PNŢ, iar în anul 1995, a fost ales preşedinte al Tineretului Naţional Ţărănesc. În 1940, a primit funcţia de secretar politic al lui Iuliu Maniu, pe care îl însoţea în toate negocierile politice. Coposu avea misiunea de a întreţine relaţii confidenţiale cu reprezentanţii guvernului englez la Liverpool, cu emisarii români de la Stockholm, cu comandantul militar aliat din Foggia, Italia. În anul 1945, Coposu este ales preşedinte al filialei PNŢ Sălaj.
Doi ani mai târziu, a fost arestat, împreună cu întreaga conducere a PNŢ, în ceea ce s-a numit „Înscenarea de la Tămădău”. Se spune că întreaga operaţiune a fost organizată de Partidul Comunist pentru a justifica desfiinţarea PNŢ. În 1956 i s-a înscenat un proces pentru „înaltă trădare a clasei muncitoare” şi pentru „crimă contra reformelor sociale”. A fost condamnat la muncă silnică pe viaţă, iar până în anul 1964 a fost închis, fiind eliberat după 17 ani de detenţie.
Corneliu Coposu a luptat pentru o viaţă politică în care morala şi onoarea să fie atributele principale. În anul 1995, Republica Franceză l-a numit Ofiţer al Legiunii de Onoare, cea mai înaltă distincţie acordată de Republica Franceză cetăţenilor străini.

Marele razboi care a incetat in ziua de 11, luna a 11-a, la ora 11

Printr-o coincidenta bizara, ostilitatile Primului Razboi Mondial au incetat la data de 11 noiembrie 1918, la ora 11:00. Atunci a intrat in vigoare armistitiul adoptat de fortele Antantei si Germania, intr-un vagon-restaurant apartinand statului major al generalului Foch si stationat in padurea Compiegne, la 80 km de Paris.



Documentul a intrat in vigoare, dupa ce fusese semnat cu cateva ore inainte in respectivul vagon de cale ferata, dar dificultatile de comunicare, unele neintelegeri precum si refuzul unor comandanti de a se supune ordinului de incetare a focului au facut ca luptele sa mai continue sporadic cateva ore. Au murit astfel inutil 3.000 militari, iar 11.000 au fost raniti, pentru o cauza care nu mai avea obiect.

Ultimul soldat cazut la datorie a fost americanul Henry Gunther, care a primit un glont in cap cu 60 de secunde inainte de intrarea in vigoare a armistitiului. Ultimul canadian cazuse in razboi cu doua minute mai devreme, ultimul francez cu 45 de minute inainte de intrarea in vigoare a respectivului armistitiu, iar ultimul britanic cu o ora si jumatate.

Ce prevedea armistitiul

Armistitiul insemna incetarea focului in termen de sase ore de la semnare, dar continea prevederi pe care Puterile Centrale (Austro-Ungaria, Germania, Turcia, Bulgaria) trebuiau sa le indeplineasca numaidecat, pana la semnarea Tratatului de Pace:

• Evacuarea imediata a tarilor invadate: Franta, Belgia, Luxemburg, precum si a teritoriului francez Alsacia-Moselle, pentru acesta din urma acordandu-se un termen de 15 zile. De asemenea, evacuarea unor teritorii riverane Rinului, care vor fi administrate de trupele de ocupatie.
• Abandonarea pe loc si in buna stare a intregului material de razboi german. In retragerea sa, inamicul nu va evacua niciun locuitor de pe teritoriile invadate.
• Inamicul va preda puterilor invingatoare 150.000 vagoane de cale ferata si 5.000 de mijloace auto de transport (camioane).
• Toate trupele germane aflate pe teritoriile care apartin sau au apartinut inainte de razboi Imperiului Austro-Ungar, Regatului Romaniei si Imperiului Otoman vor fi retrase in limitele frontierelor Germaniei, asa cum erau ele inante de 1 august 1914.
• Vor fi evacuate toate trupele aflate in Africa Orientala si vor fi predate Aliatilor toate submarinele ce apartin Grmaniei.

Alte armistitii

Puterile Centrale n-au putut sa-si mai pastreze autoritatea interna, cand incepusera sa se prabuseasca, iar capitularea devenea inevitabila si, ca urmare, unele incheiasera deja armistitii separate, una cate una.

Cel dintai armistitiu separat l-a semnat Bulgaria, la 29 septembrie 1918. Dupa o luna, a urmat Imperiul Otoman, iar la 3 noiembie, Austro-Ungaria trimitea comandamentului italian emisari cu un steag alb. Mai ramanea Germania, care urma sa semneze in padurea Compiegne.

Astfel au incetat ostilitatile Primului Razboi Mondial, dar pana la incheierea pacii, mai bine zis a pacilor, a mai durat circa un an.

A fost semnata cate o pace separata, astfel: Tratatul de la Versailles cu Germania, Tratatul de la St. Germain cu Austria (separat de Ungaria ca semn clar privind destramarea imperiului), cel de la Trianon cu Ungaria, la Neuilly cu Bulgaria si la Sevres cu Imperiul Otoman.

Incheierea Primului Razboi Mondial a insemnat prabusirea a patru imperii: Germania, Austro-Ungaria, cel Otoman si cel Rus.

Bibliografie: Enciclopedia Larousse, Eniclopedia Bratannica

Ziua Dobrogei - 14 noiembrie 1878



Intre 14 si 18 noiembrie 1878 Dobrogea a trait momente istorice comparabile cu evenimentul petrecut cu patru secole in urma, cand tinutul dunareano-maritim intra in componenta Tarii Romanesti. La Babadag, Tulcea si Constanta au sosit primele unitati ale armatei romane, abia reintoarsa din glorioasa batalie care daduse tarii independenta si dreptul de a reveni in tinuturile maritime stramosesti.[...] La 23 noiembrie 1878 autoritatile romanesti au preluat oficial administratia Dobrogei, dar trupele tariste au continuat sa stationeze aici si la inceputul anului 1879, un an aproape de la semnarea pacii. [...] Instaurarea, de facto, a suveranitatii Romaniei in cadrul noilor frontiere maritime incununa un act national de cea mai mare importanta: dupa Unirea Principatelor, in 1859, restabilirea autoritatii statului roman asupra Dobrogei, straveche provincie istorica romaneasca, poate fi socotita ca fiind a doua etapa fundamentala a procesului de desavarsire a unitatii de stat a romanilor. Noua fatada maritima, in lungime de 240 km, impreuna cu portul sau Constanta, deschidea Romaniei o larga fereastra spre marile si oceanele lumii, permitandu-i sa participe, sub aspect economic, politic si spirituasl, la dialogul mondial, in spiritul traditiilor si aspiratiilor sale de popor mandru, pasnic si talentat.

Astfel, istoria Dobrogei, parte a istoriei intregului pamant romanesc, demonstreaza cu putere un adevar fundamental: acela ca jugul asupririi straine poate frana sau intarzia pentru un timp evolutia unui popor, dar nu poate impiedica realizarea aspiratiilor sale legitime - cucerirea libertatii si unitatii, asigurarea progresului social - daca el este hotarat sa lupte pana la capat cu fermitate si eroism.

(Radulescu, Adrian; Bitoleanu, Ion. Istoria romanilor dintre Dunare si Mare. Dobrogea. Bucuresti: Editura Stiintifica si Enciclopedica, 1979, pag. 281, 284)

14 Noiembrie 1878

Lunga asteptare a populatiei dobrogene a incetat la 14 noiembrie 1878 - in marea zi a unirii efective a Dobrogei cu Romania. In acea zi de neuitat, printul Carol a lansat din Braila „Proclamatia catre dobrogeni” si „Inaltul ordin de zi” catre armata, iar primele unitati militare au trecut Dunarea pe la Braila si Galati, fiind intampinate peste tot in Dobrogea cu o imensa bucurie. Apele batranului fluviu uneau din acest moment, mai mult decat oricand in trecut, inimile, sperantele si nazuintele romanilor, purtand totodata nadejdea unui viitor mai bun pentru toti locuitorii Dobrogei.

„Proclamatia…” purta, alaturi de semnatura printului Carol si semnaturile principalilor membri ai guvernului: I.C.Bratianu - prim ministru, Mihail Kogalniceanu - ministru de externe, C. A. Rosetti - ministru de interne, I. Campineanu - ministru de finante si Eug. Statescu - ministrul Justitiei.Fiecare cuvant din cele doua documente fusese cantarit cu mare grija.

Se preciza mai intai ca unirea a fost hotarata de „marile puteri prin tratatul de la Berlin”, pentru a nu se crede ca Romania a acceptat un schimb de teritorii (Basarabia pentru Dobrogea - n.n.). Se preciza apoi ca Romania a dat jertfe grele in razboi si se invocau drepturile istorice ale Romaniei, fiind vorba de „vechea posesiune a lui Mircea cel Batran si a lui Stefan cel Mare”; romanii nu intrau deci in Dobrogea ca niste „cuceritori”, Statul roman isi propunea sa garanteze „viata, onoarea si prosperitatea tuturor locuitorilor de orice nationalitate si religie”, pusi „sub scutul unei Constitutiuni pe care ne-o ravnesc multe natiuni straine”. Erau anuntate masuri urgente pentru intronarea ordinei si legalitatii, desfiintarea unor dari impovaratoare si reducerea altor obligatii.



Bustul Regelui Romaniei
CAROL I
Face parte din Aleea personalitatilor si a fost amplasat vis-a-vis de Muzeul de arta











Bustul lui
MIHAIL KOGALNICEANU
Face parte din Aleea personalitatilor si a fost amplasat in parcul Bisercii SF.Nicolae







Subliniindu-se importanta istorica a momentului, se arata: „… va uram ca aceasta zi sa devie pentru aceasta parte a Romaniei inceputul unui viitor de pace si inflorire; inceputul bunului trai si al infratirii intre fiii aceleiasi tari”.

Ostenilor li se atragea atentia ca intra in Dobrogea „ca frati ai unor locuitori cari de acum sunt cetatenii nostri”. Li se cerea sa acorde protectie si sa arate iubire fata de locuitorii de alt neam si religie, mai ales fata de musulmani; sa fie model de „bravura si disciplina”, ca „mai inainte mergatori ai legalitatii si civilizatiunii europene”. Nu intamplator se mentiona insa, ca ei urmau sa fie in Dobrogea „aparatorii drepturilor Romaniei”. Era o admonestare adresata celor care mai ravneau teritorii romanesti.

Printul Carol a tinut si el sa puna piciorul pe pamantul Dobrogei in ziua istorica de 14 Noiembrie 1878. Trecand Dunarea cu o salupa de la Braila la Ghecet, a asistat impreuna cu I.C. Bratianu la serviciul divin oficiat de invatatul Vladica Melhisedec.

La Tulcea, capitala de pana atunci a Dobrogei, pregatirile pentru intampinarea oficialitatilor si armatei romane au fost coordonate de un comitet condus de institutorul Constantin Andreian. Din comitet mai faceau parte Costache Boamba, Mihalache Petrescu, V. Nedelcu Gasca, Vasile si M. Sotirescu, Petre Uzum Toma, P. Popovici, s.a. Alaturi de ei s-a aflat tot timpul A. Stoianovici, reprezentantul guvernului roman si consulul francez E. Langlé - un mare prieten al romanilor. Au fost amplasate trei mari arcuri de triumf - unul in port si celelalte doua de traseul spre Catedrala Sf. Nicolae. Tablourile prinse pe panouri infatisau portretul printului Carol, figuri reprezentative de soldati romani; textele cuprindeau referiri la bataliile de la Plevna, Rahova, Smardan, si Vidin. Picturile au fost realizate de Enache Cardas, iar in confectionarea arcurilor s-a remarcat tapiterul Johan Jung. Martori oculari au descris atmosfera de mare sarbatoare care domnea in oras. Cu multe ore inaintea sosirii bastimentelor de razboi, mii de oameni impanzisera cheiurile Dunarii si strazile principale. In dreptul debarcaderului asteptau notabilii orasului. Cei aproximativ 3000 de dorobanti, cavaleresti si tunari romani au debarcat la orele 15 „in sunetul muzicilor militare, a bubuitului tunurilor de pe vasele de razboi, a sunetului clopotelor de la biserici si a strigatelor de urale nesfarsite ale multimii de pe cheiuri si strazi.” Generalului Gh. Angelescu i s-a oferit traditionala paine s sare de pe o frumoasa tava de argint.

Cinstea i-a revenit celui mai varstnic dintre fruntasii romanilor tulceni - Costache Boamba.

S-au rostit cuvinte emotionante, au fost impodobite cu flori drapelele tricolore de catre tinere fete si s-a inaltat steagul romanesc pe cladirea „Konakului” - fostul sediu al Sandgeac - beilor.

Trupele au trecut pe sub cele trei mari arcuri de triumf ale romanilor, dar si pe sub altele, ridicate de comunitatile greaca, evreiasca si bulgara (B. Cotovu si col. „Tulcea. Trecutul, prezentul si viitorul sau”, Tulcea, 1928, p.29-30, vezi si A. Radulescu, I. Bitoleanu, op. cit., p….281).
In fata Catedralei s-a oficiat un Tedeum, dupa care generalul Angelescu a primit defilarea armatei pe strada Babadag, in dreptul caselor Elman. A urmat incartiruirea trupelor si apoi s-au desfasurat manifestari artistice, la care au participat si elevii scolilor tulcene.

La Babadag, primele subunitati romane au ajuns pe data de 17 noiembrie, bucurandu-se, de asemenea, de o frumoasa primire. Autoritatile comunale, in fruntea unei mari multimi, le-au iesit in intampinare in afara orasului, la podul Toprak - Kioprii.

Constanta a trait momentul sarbatoresc al primirii armatei romane la 23 noiembrie. Steaguri tricolore fluturau pretutindeni in oras, iar in port navele diferitelor state arborasera marele pavoaz cu sute de drapele. Au participat la festivitati peste 5000 de persoane, alaturi de constanteni fiind prezenti multi alti dobrogeni, veniti din localitatile apropiate (A. Radulescu, I. Bitoleanu, op. cit., p.283).

Merita sa subliniem faptul ca in zilele preluarii Dobrogei, nu s-au inregistrat nici un fel de atitudini potrivnice. Comunitatile etnice neromane, in frunte cu clericii lor, au participat, alaturi de romani, la toate manifestarile spontane care au avut loc. Nu era vorba de un festivism ieftin, comandat, ci de exprimarea libera si sincera a unei optiuni si a simpatiei fata de statul roman.

Comisia guvernamentala insarcinata la 6 noiembrie cu instalarea noilor autoritati in Dobrogea, condusa de Nicolae Catargi, a inceput numirea primilor functionari la 10 noiembrie. Subunitati ale armatei au fost repartizate in diferite localitati pentru asigurarea ordinii si legalitatii. Au fost preluate, pana la 23 noiembrie - data incetarii formale a Administratiei rusesti, toate atributiile indeplinite pana atunci de generalul Belotercovici. Retragerea armatei ruse a mai intarziat insa, astfel incat, abia la 4 aprilie 1879 se putea raporta parasirea Constantei de catre ultimele unitati si la 22 aprilie, acelasi an, retragerea navelor militare ruse din portul Tulcei (A. Radulescu, I. Bitoleanu, op. cit., p.284).

Dobrogea „era” si trebuia „sa devina” romaneasca, in sensul ca, din momentul istoric al unirii in granitele nationale, intreaga sa viata economico-sociala, politica si culturala, trebuia sa se inscrie pe noi coordonate. Incepea un capitol nou in istoria sa, ca parte componenta a unui stat aflat intr-un amplu proces de dezvoltare pe calea modernitatii, cu statutul sau de independenta si suveranitate dobandit prin jertfele date in razboiul din anii 1877-1878.

Unirea Dobrogei cu Romania la 1878 reprezinta, dupa unirea Moldovei cu Tara Romaneasca la 1859, o noua si importanta etapa in procesul formarii statului national unitar roman, proces incheiat prin marea unire de la 1918.

Importanta istorica a unirii din 14 noiembrie 1878 trebuie vazuta atat sub aspectul consecintelor benefice pentru intreaga societate romaneasca, cat si prin prisma schimbarilor fundamentale petrecute in viata dobrogenilor in perioada care a urmat.

Dobrogea aducea Romaniei in primul rand o fatada maritima in lungime de 240 km, relevandu-si menirea de poarta a spatiului romanesc spre marile si oceanele lumii. Inca din momentul realizarii unirii efective, conducatorii tarii erau hotarati sa actioneze in sensul valorificarii noilor posibilitati.
In mesajul adresat Corpurilor Legiuitoare la 15 noiembrie 1878 cu ocazia deschiderii sesiunii, regele Carol I tinea sa mentioneze faptul istoric petrecut cu o zi in urma: „Autoritatile noastre si armata noastra, sub ochii Mei, au trecut ieri Dunarea, care prin tratatul de la Berlin s-a anexat Romaniei”.

Referindu-se apoi la reformele asupra carora urma sa se concentreze atentia alesilor Natiunii, arata, printre altele: „Grabnica unire a cailor noastre ferate cu calea ferata Cernavoda - Kustendje este imperios reclamata de interesele noastre politice si comerciale” („Cuvantarile regelui Carol I”, vol. I, Editie ingrijita de Constantin C. Giurescu, Buc., 1939, p. 299, 301).

Legarea celor doua maluri ale Dunarii prin podul de la Cernavoda, cel mai mare din Europa la acea vreme, construit de Anghel Saligny si dat in folosinta in 1895, ridicarea Constantei la rangul de mare port maritim, ca si punerea in valoare a fondului piscicol si a altor resurse ale Dobrogei, aveau sa impulsioneze puternic economia tarii.

Multi intreprinzatori particulari - industriasi si comercianti, au gasit un larg camp de activitate in Dobrogea, iar statul roman a putut rezolva unele probleme sociale prin improprietaririle facute in noua provincie.

In general vorbind, unirea nu a insemnat o simpla adunare cantitativa de resurse materiale si spirituale ci, o interferare calitativa a acestora, o osmoza de valori care imprima dinamism societatii romanesti, forta si prestigiu statului roman in sud-estul Europei.

Pentru dobrogeni unirea a insemnat conectarea la noile exigente ale epocii, o deschidere spre progres si civilizatie. Statul roman a aplicat o politica larga, intelegatoare, de stimulare a activitatii populatiei dobrogene indiferent de nationalitate. Roadele acesteia s-au concretizat in sporirea numerica a populatiei, a carei viata si activitate se aflau sub semnul ordinii si legalitatii.

Dezvoltarea economica a cunoscut alte ritmuri, indeosebi in zona porturilor fluviale si maritime. Tulcea si Constanta s-au impus ca principalele centre de cultura. S-au construit scoli in toate localitatile rurale, s-au inaltat noi biserici. Liceele din Tulcea si Constanta au dat culturii romanesti personalitati de mare valoare.

Desigur, dezvoltarea Dobrogei dupa 1878 n-a depasit anumite limite, impuse de posibilitatile societatii romanesti din acel timp. Nu toate nazuintele puteau fi realizate in masura dorita. Insa, fata de etapa istorica anterioara, se poate aprecia ca in numai cateva decenii de la reintegrarea provinciei dintre Dunare si

Mare in cadrul statului roman, s-au inregistrat pe toate planurile progrese importante.

In cinstea eroilor neamului cazuti in razboiul de independenta si pentru imortalizarea momentului istoric al unirii Dobrogei cu Romania, au fost ridicate, prin contributia baneasca a populatiei, monumente in numeroase localitati dobrogene. In primii ani de la unire, inimosul prefect al judetului Constanta, Remus Opreanu, a luat initiativa colectarii de fonduri pentru construirea unui mare monument la Constanta, dar stradaniile sale nu s-au putut finaliza. Ceea ce n-a reusit el, au reusit tulcenii. „Monumentul Reanexarii” inaltat pe promontoriul ce domina orasul de la portile Dunarii, este nu numai o pretioasa podoaba a Tulcei, ci si o marturie, peste timp, a sentimentelor patriotice de care erau animati dobrogenii in secolul trecut.

Piatra fundamentala a monumentului a fost pusa la 17 octombrie 1879 in prezenta printului Carol si a lui Mihail Kogalniceanu. Tot atunci, dealul stancos pe care amplasat, a primit denumirea de „Colnicul Hora”.

Inaltii oaspeti din Bucuresti sosisera la Tulcea cu doua zile inainte, la 15 octombrie, cu vaporul „Arpad”. Urarilor de „bun venit” adresate de primarul orasului, Domnitorul le-a raspuns cu cuvintele: „Voi iubi Dobrogea, cum iubesc Romania, din care ea face parte acum; ambitiunea mea, staruintele mele, vor fi de a da acestei tari desvoltarea morala si materiala la care-i da dreptul admirabila sa positiune” („Monitorul Oficial”, 1879, nr.235, p.654).
Din lipsa de fonduri, constructia a trenat pana in 1897 cand, in fruntea judetului a fost numit ca prefect Ioan Nenitescu.

Patriot autentic si om de cultura, binecunoscut prin versurile poeziei „Pui de lei” („Eroi au fost, eroi sunt inca/Si-or fi cat neamul romanesc”…), el s-a dovedit a fi si un om de actiune. A reusit sa adune mijloacele necesare si sa impulsioneze lucrarile, astfel incat monumentul a putut fi inaugurat in 1899.

Pentru postament s-a folosit granit dobrogean, iar pentru corpul constructiei, granit taiat si slefuit la Venetia. Obeliscul era inalt de 16 m. si avea la baza doua piese din bronz, realizate de sculptorul Vasilescu-Ploiesti. Prima infatisa un dorobant cu goarna la gura, indreptat cu fata spre Basarabia, iar a doua, un vultur, gata sa-si ia zborul spre Ardealul aflat sub dominatia austro-ungara.

In cuvantul rostit cu ocazia inaugurarii, profesorul de liceu Gheorghe Sacasanu, ardelean refugiat in Romania in 1877 si stabilit la Tulcea, exprima o speranta si un indemn, cu gandul la fratii sai din Transilvania, spunand ca romanii „mai au o Plevna de cucerit”.

Infatisarea actuala a monumentului difera in oarecare masura de cea initiala. Pozitia statuii dorobantului de la baza a fost modificata, astfel incat sa nu fie indreptata spre Basarabia, pentru a nu trezi anumite suspiciuni.

Monumentul a cunoscut, ca si oamenii, vitregiile vremurilor. In anii 1916-1918, pe timpul ocupatiei bulgaro-germane, a fost deteriorat cu salbaticie, fiind necesare mari eforturi pentru refacerea lui, incheiata abia in 1937.

A doua mare urgie s-a abatut asupra monumentului in anii celui de-al doilea razboi mondial, din cauza bombardamentelor care aveau ca tinta cazematele nemtesti de pe Colnicul Hora. A fost reconstruit cu ocazia sarbatorii centenarului unirii Dobrogei cu Romania (1978).

O zi cruciala in istoria Romaniei: caderea Plevnei

Se implinesc 137 de ani, de cand, la 28 noiembrie 1877, generalul Osman-Pasa s-a predat la Plevna colonelului roman Mihail Cristodulo Cerchez si a semnat capitularea armatei turce.



Ranit la picior, generalul turc isi da seama ca nu mai poate rezista, ca orice varsare de sange este inutila si preda sabia colonelului roman. Acestuia insa i se pare ca nu se cade s-o preia el de la inamic, data fiind diferenta de rang, si incearca sa ia legatura cu domnitorul.

Tarul Rusiei s-a dovedit gentleman

Nu reuseste, dar este condus, impreuna cu Osman Pasa, la cartierul comandamentului rus, unde marele duce Nicolai preia intr-un cadru solemn sabia in cauza. Peste cateva zile, Osman Pasa este condus la imparatul Rusiei Alexandru al II-lea, care ii restituie sabia, in semn de omagiu pentru bravura de care a dat dovada, atunci cand a luptat ca inamic al ostilor ruso-romane.

Pentru o perioada, i s-a acordat o rezidenta la Harkov, unde a locuit supravegheat, iar dupa incheierea pacii s-a intors la Constantinopol, unde insusi sultanul Abdul Hamid a apreciat ca s-a purtat corect in lupte si l-a angajat ca maresal al palatului.

Dar, in jurul acestor evenimente, s-au creat mai multe legende, care au circulat si mai circula inca, concomitent cu faptele care au avut loc. Istoria acestora, ca si legendele, sunt atat de cunoscute, incat as repeta inutil, daca le-as reda in cele de fata.

Poate mai interesant ar fi sa citez dintr-un memorialist al vremurilor, Constantin Bacalbasa, care in volumul sau "Bucurestii de altadata" descrie in termeni cat se poate de pitoresti atmosfera in care locuitorii capitalei asteptau cu nerabdare vestile despre victoria de care nu se indoiau si care trebuia sa ne confirme independenta tarii. Citez mai jos cateva fragmente.

Euforie in Bucuresti

"Intr-o zi, o bomba: ziarul lui Frederic Dame, Natiunea Romana, publica o telegrama din Turnu Magurele cum ca Plevna a cazut. A fost ca o scanteie electrica. Masinile tipografice nu mai pridideau ca sa traga, publicul asedia intrarea tipografiei si cerea foi, instantaneu se scot drapelele, grupurile de manifestanti se succed ca valurile marii, orasul este in delir.

Insa, dupa cateva ore, o stire sinistra strabate multimea: stirea ziarului Natiunea Romana nu era exacta. Plevna nu cazuse.

Aceeasi multime care doua ceasuri mai inainte n-avea destule laude pentru ziarul care stiuse sa dea, cel dintai, fericita noutate, acum alerga sa sparga geamurile redactiei".

"Dar la 28 noiembrie pe la orele 3 dupa-amiaza soseste stirea ca, de asta data, Osman Pasa, facand o iesire cu toata armata sa pentru a se retrage spre Vidin, a fost silit sa capituleze dupa o lupta vitejeasca de 4 ore si dupa ce a fost ranit la picior".

"De asta data bucuria populatiunii bucurestene este fara pereche. Toata lumea este pe strazi, drapele, torte, muzici, procesiuni. Podul Mogosoaiei (calea Victoriei - n.red.) este plin pana noaptea tarziu.

Un mare grup de manifestanti se duce la locuinta lui C.A. Rosetti, spre a-l aclama. Rosetti iese la balcon, raspunde manifestantilor si cu acest prilej a rostit cuvintele pe care conservatorii i le-au imputat pana ce a murit: 'Domnilor, am luat Plevna externa, insa ne mai ramane sa luam Plevna interna'.

Plevna interna era infrangerea definitiva a reactiunii si realizarea reformelor democratice".

Un semnal intru progres

S-au revoltat atunci conservatorii, dar istoria arata ca independenta tarii a fost momentul cand intr-adevar s-au declansat reformele democratice si progresul tehnic al tarii.

Avea sa urmeze un vast program de infrastructura (caile ferate, intr-un ritm care nu se compara cu cel el autostrazilor de astazi), podul de la Cernavoda (performanta europeana la acea data) dezvoltarea agriculturii, a comertului, aparitia industriei.

Ca simbol, Plevna avea sa insemne semnalul unei Romanii noi, care abandoneaza destinele balcanice, ca sa le adopte pe cele europene.

Cei doi nemţi care au unit România. După aproape un veac de la Marea Unire, „Iohannis închide cercul deschis de Ferdinand I”



Românii au ales să celebreze cu un preşedinte sas 100 de ani de la Marea Unire ( care se împlinesc pe 1 Decembrie 2018), act realizat sub conducerea unui rege german - Ferdinand I. Împrejurarea l-a determinat pe istoricul Ioan-Aurel Pop, rectorul celei mai mari universităţi din ţară, să spună că „după multe judecăţi nedrepte şi acuze grave, merită şi românii o reconsiderare”.
Dacă fiecare ţară îşi are conducătorii pe care îi merită, ce spune despre România faptul că a ales un preşedinte din Transilvania şi, în plus, unul de origine săsească? Va putea Iohannis să facă pentru România ce au realizat regii germani Carol I şi Ferdinand? Cum a fost văzută de-a lungul istoriei comunitatea săsească din Ardeal, ca pepinieră de lideri a României? Sunt câteva dintre întrebările la care a răspuns istoricul clujean Ioan-Aurel Pop, rectorul celei mai mari universităţi din Ardeal şi directorul Centrului de Studii Transilvane al Academiei Române

Originea transilvană, în sine, nu garantează nimic

Reporter: Pentru prima dată în istorie România are preşedinte din Ardeal, care este şi sas. Cum vedeţi această realitate totalmente nouă pentru România?
Ioan-Aurel Pop: Originea transilvană în sine nu garantează nimic. Mă feresc, ca istoric, să caracterizez global popoarele, naţiunile, regiunile şi provinciile istorice şi să le pun etichete. Contează mult oamenii ca indivizi, prin educaţia lor, primită în familie, în şcoală, contează temperamentul (care este, în general, un dat al eredităţii), caracterul (care se formează şi se corectează), ambianţa socială în care s-au format şi afirmat etc. Cu domnul Iohannis este însă altceva, fiindcă Domnia Sa nu este doar un transilvănean, ci este un cetăţean român de etnie germană (săsească) şi de confesiune luterană (evanghelică) din Transilvania.

Aceasta este, cu adevărat, o noutate! Saşii transilvani (veniţi din Occident în secolele XII-XIII, spre deosebire de şvabii bănăţeni şi sătmăreni, aduşi abia în secolul al XVIII-lea) au trăit împreună cu românii, cu ungurii şi cu secuii sute de ani alături, separat şi împreună, la bune şi la rele, au cooperat şi s-au mai şi certat. În epoca modernă (după jumătatea secolului al XIX-lea mai ales), saşii s-au situat în multe împrejurări alături de românii transilvani, în lupta lor de emancipare naţională împotriva regimului habsburgic şi mai ales austro-ungar. Saşii au adus în Transilvania un model de viaţă şi de civilizaţie occidentală (începând cu oraşele de tip burguri, înconjurate cu ziduri, stilul gotic etc.),
care, până la urmă, s-a dovedit cel învingător în lume (în raport cu modelul civilizaţiei bizantino-slave, dominant în rândul românilor şi al altora). Astfel, saşii au devenit un exemplu de succes, de eficienţă şi de echilibru pentru toţi locuitorii Transilvaniei, mai ales pentru români. Spre deosebire de maghiari, saşii au aderat la Regatul României, recunoscând oficial deciziile luate de Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918. În plus, dinastia noastră modernă, de Hohenzollern-Sigmaringen, sub care s-au realizat atâtea fapte importante între 1866 şi 1947, era tot germană.



„Saşii au adus în Transilvania un model de viaţă şi de civilizaţie occidentală (începând cu oraşele de tip burguri, înconjurate cu ziduri, stilul gotic etc.), care, până la urmă, s-a dovedit cel învingător în lume (în raport cu modelul civilizaţiei bizantino-slave, dominant în rândul românilor şi al altora)”

Ioan-Aurel Pop, istoric


„Românii pot fi uneori şi deschişi, şi înclinaţi spre bine”

Reporter: Cum a fost văzută de-a lungul istoriei comunitatea săsească din Transilvania ca pepinieră de lideri?

I-A. P: Saşii au dat lideri importanţi, de la Johannes Honterus (secolul al XVI-lea) – umanistul care a pus pe o hartă, pentru prima oară, peste Ţările Române (inclusiv Transilvania) numele de Dacia – până la Stephan Ludwig Roth (secolul al XIX-lea), pastorul luteran şi deputatul din Adunarea Transilvaniei, care a spus că nu trebuie votată o limbă oficială a ţării, fiindcă este deja una, nu maghiara şi nici germana, ci limba română. Pentru această poziţie, Roth a fost omorât de nobili la Cluj, în 11 mai 1849! O altă figură emblematică a fost baronul Samuel von Brukenthal, guvernatorul Transilvaniei şi colecţionarul fondator al marelui muzeu omonim de la Sibiu. După Marea Unire, germanii au avut un partid etnic, din rândul căruia au trimis mulţi reprezentanţi în parlament, contribuind din plin la prosperitatea ţării.
Reporter: Se spune că fiecare ţară îşi are conducătorii pe care îi merită. Ce spune despre România faptul că a ales un preşedinte din Ardeal şi, în plus de aceasta, un preşedinte de origine germană?

Cred că faptul acesta, deocamdată, spune numai de bine! Un coleg istoric din Austria – este academician şi îl cheamă Oliver Jens Schmitt – impresionat de sutele, miile de români, aliniaţi la coadă în Viena ca să voteze, aşteptând ore în ploaie şi frig, a scris un articol în care spune că occidentalii au ce învăţa de bine de la est-europeni şi de la români. Acest articol a fost scris după ce s-a anunţat victoria lui Klaus Iohannis. Această alegere poate să fie una dintre orele noastre astrale (Ştefan Zweig are o carte memorabilă, numită „Orele astrale ale omenirii”).

Românii au decis să sărbătorească 100 de ani de la Marea Unire (adică ziua de 1 Decembrie 2018) în frunte cu un preşedinte de origine germană, la fel cum cea mai mare împlinire istorică a românilor din toate timpurile – statul naţional unitar – s-a făcut sub regele Ferdinand, tot de origine germană, dar mai român ca mulţi români, supranumit, cu respect şi admiraţie, Întregitorul. Se închide cumva cercul început atunci, la finele Primului Război Mondial, iar acest lucru pare să fie de bun augur pentru România. Faptul arată că românii pot fi uneori şi deschişi, şi imprevizibili, şi înclinaţi spre bine, şi iubitori de dreptate, peste deosebirile etnice şi confesionale. După multe judecăţi nedrepte şi acuze grave, subiective sau răuvoitoare, merită şi românii o reconsiderare. Nu există pe lumea asta popoare bune şi popoare rele, ci doar conducători buni sau răi!


„Românii au decis să sărbătorească 100 de ani de la Marea Unire (adică ziua de 1 Decembrie 2018) în frunte cu un preşedinte de origine germană, la fel cum cea mai mare împlinire istorică a românilor din toate timpurile – statul naţional unitar – s-a făcut sub regele Ferdinand, tot de origine germană. Se închide cumva cercul început atunci, la finele Primului Război Mondial, iar acest lucru pare să fie de bun augur pentru România”

Ioan-Aurel Pop, istoric

După o mie de ani de singurătate, celebrăm o sută de ani de unitate

Reporter: În campania electorală ACL a promovat un colaj foto în care apăreau Carol I, Ferdinand şi Klaus Iohannis. Credeţi că va reuşi să facă Iohannis pentru România ceea ce au făcut cei doi regi germani pentru România?

I-A. P. Majoritatea românilor asta speră, dar nu este garantat, cum spuneam, că va fi aşa. În al doilea rând, eu nu cred că istoria se repetă. Nimic nu mai poate fi întocmai cum a fost odată. Faptele istorice sunt de succesiune, nu de repetiţie. Dacă domnul Iohannis se va impregna cu valorile morale supreme ale înaltei misiuni pe care i-au dat-o românii şi dacă se va inspira din când în când din actele majore de voinţă ale celor doi mari regi, nelăsându-se robit de tentaţiile politicianiste şi de proastele obiceiuri de pe malurile Dâmboviţei, s-ar putea să reuşească. Numai astfel va fi pus de istorie – şi nu doar de ACL – alături de marii săi înaintaşi care au deţinut puterea supremă în România.

„Românii pot fi uneori şi deschişi, şi imprevizibili, şi înclinaţi spre bine, şi iubitori de dreptate, peste deosebirile etnice şi confesionale. După multe judecăţi nedrepte şi acuze grave, subiective sau răuvoitoare, merită şi românii o reconsiderare. Nu există pe lumea asta popoare bune şi popoare rele, ci doar conducători buni sau răi!”

Ioan-Aurel Pop, istoric

Reporter:. Se spune că o instituţie sau o companie se conturează după chipul şi asemănarea şefului acesteia. Va putea Iohannis să schimbe instituţia preşedinţiei şi apoi chiar şi România?

Ioan-Aurel Pop: Şi acest lucru este posibil, iar premisele actuale devin, după părerea mea, tocmai un prolog pentru aşa ceva. Un preşedinte instabil în afirmaţii şi decizii, cu un limbaj necontrolat, actor în cadrul unui partid politic (unor partide politice), deşi constituţia interzice aşa ceva, învrăjbitor al unor categorii sociale şi socio-profesionale, promotor al membrilor familiei în funcţii politice, amestecat împreună cu familia în scandaluri de mituire, de corupţie etc. nu poate decât să reflecte o imagine proastă a ţării. Reciproca este aici evidentă.

Dacă noul preşedinte va conferi o altă dimensiune funcţiei prezidenţiale, dacă va înţelege constructiv dinamica relaţiilor cu primul ministru, cu parlamentul, cu justiţia, dacă va fi sobru şi plăcut în acelaşi timp, dacă va fi deasupra partidelor etc., atunci va fi căutat într-adevăr ca un arbitru, va fi solicitat să confere ponderare şi înţelepciune scenei politice. Or, noi acum de asta avem nevoie, de concentrare spre muncă serioasă spre binele ţării, de ieşire din spectrul corupţiei, de încredere şi de respectarea legalităţii. Exemplul preşedintelui este decisiv, iar acesta poate schimba şi clasa politică în bine. Apoi se va îmbunătăţi mult şi percepţia externă a ţării.

Reporter:. Se spune că o instituţie sau o companie se conturează după chipul şi asemănarea şefului acesteia. Va putea Iohannis să schimbe instituţia preşedinţiei şi apoi chiar şi România?


Ioan-Aurel Pop: Şi acest lucru este posibil, iar premisele actuale devin, după părerea mea, tocmai un prolog pentru aşa ceva. Un preşedinte instabil în afirmaţii şi decizii, cu un limbaj necontrolat, actor în cadrul unui partid politic (unor partide politice), deşi constituţia interzice aşa ceva, învrăjbitor al unor categorii sociale şi socio-profesionale, promotor al membrilor familiei în funcţii politice, amestecat împreună cu familia în scandaluri de mituire, de corupţie etc. nu poate decât să reflecte o imagine proastă a ţării. Reciproca este aici evidentă.

Dacă noul preşedinte va conferi o altă dimensiune funcţiei prezidenţiale, dacă va înţelege constructiv dinamica relaţiilor cu primul ministru, cu parlamentul, cu justiţia, dacă va fi sobru şi plăcut în acelaşi timp, dacă va fi deasupra partidelor etc., atunci va fi căutat într-adevăr ca un arbitru, va fi solicitat să confere ponderare şi înţelepciune scenei politice. Or, noi acum de asta avem nevoie, de concentrare spre muncă serioasă spre binele ţării, de ieşire din spectrul corupţiei, de încredere şi de respectarea legalităţii. Exemplul preşedintelui este decisiv, iar acesta poate schimba şi clasa politică în bine. Apoi se va îmbunătăţi mult şi percepţia externă a ţării.

Reporter: Cum vedeţi harta votului – din nou Transilvania şi Banatul sunt albastre, cu inserţii în Suceava şi Iaşi, respectiv Tulcea şi Constanţa. Au rămas roşii regiuni mari din Moldova şi Muntenia. Aceasta înseamnă că în aceste regiuni, un preşedinte ardelean încă nu este dorit?

I-A. P. Nu cred că un preşedinte ardelean nu este dorit la sud şi est de Carpaţi. Aceasta este o judecată simplistă. Nu aş spune nici măcar că Vechiul Regat este social-democrat, iar Transilvania liberală. Din păcate, foarte puţină lume se ghidează la vot după doctrine, după principii ori după programe. Însă în fostele provincii dominate de Habsburgi, în ciuda discriminărilor, exerciţiul democratic şi instituţiile moderne ale Europei sunt pur şi simplu mai vechi şi mai stabile decât în celelalte părţi ale României. Nu este totuna să depinzi de un imperiu cu structuri mai avansate, devenite model pentru Europa şi pentru întreaga lume (mă refer la instituţiile occidentale sau de inspiraţie occidentală) sau de unul cu structuri modeste, exotice, nepotrivite cu şuvoiul eficienţei şi al progresului. În mediile intelectuale, eu nu mai văd o falie între ardeleni şi ceilalţi. Falia este trasată – dacă mai este – după gradul de prosperitate, după nivelul de trai. Acolo unde viaţa este mai grea şi veniturile mai mici, manipulările au mai mare succes. Asta nu înseamnă că o doctrină este de preferat alteia, care trebuie condamnată. Ne-am cucerit cu greu dreptul de a putea fi liberi şi diverşi. Diversitatea opiniilor politice ne poate salva, iar social-democraţia este o mare forţă în Europa.


„După o mie de ani de singurătate, ne pregătim să celebrăm – sub un preşedinte român de origine germană – o sută de ani de unitate, ciuntită, periclitată şi amărâtă şi ea, de-a lungul anilor. Oare să fie asta rău, să fie naţionalism orb, să fie ură faţă de alţii, ori să fie o derulare normală – atât cât poate fi rânduită normalitatea pe lumea asta – a lucrurilor?

Ioan-Aurel Pop, istoric

Eu nu cred însă în „superioritatea” unor români în raport cu alţii. Am trăit, ca popor, circa o mie de ani despărţiţi în multe provincii şi teritorii, sub variate stăpâniri, cu fel de fel de patroni deasupra noastră, am trăit „umiliţi şi obidiţi” (ca să folosesc titlul unei cărţi celebre), cu privirea plecată în faţa bunurilor noastre furate. Ne-am străduit să scăpăm de străinii răi şi să trăim bine cu străinii paşnici dintre noi. Aproape că ne-am identificat cu aceşti străini, consideraţi ”de-ai noştri”.

Înaintaşii, tineri şi bătrâni la un loc, au considerat că un stat naţional numit România ne-ar putea feri de rele, ocroti, organiza şi duce spre viitor. La fel au făcut ungurii, polonezii, bulgarii etc. din jur, imitându-i pe francezi, englezi, nemţi, spanioli sau italieni. După o mie de ani de singurătate, ne pregătim să celebrăm – sub un preşedinte român de origine germană – o sută de ani de unitate, ciuntită, periclitată şi amărâtă şi ea, de-a lungul anilor. Oare să fie asta rău, să fie naţionalism orb, să fie ură faţă de alţii, ori să fie o derulare normală – atât cât poate fi rânduită normalitatea pe lumea asta – a lucrurilor? Fireşte că putem cere sorţii mai mult, dar cu păstrarea cumpătului, fiindcă graba de o clipă poate strica rostul nostru pentru secole la rând.


„Ideea de „ apostol al neamului” pleacă însă din Ardeal, unde intelectualii erau meniţi cumva să se sacrifice pentru popor, îndrumându-l prin desişurile vieţii, derulate sub conducere străină, în ţară cu clasă politică neromânească”

Ioan Aurel Pop, istoric


Reporter: Cum a fost văzut de-a lungul istoriei Ardealul ca pepinieră de lideri?

I-A. P: Transilvania a dat lideri mulţi şi importanţi, mai întâi pentru românii din Transilvania şi Ungaria, apoi pentru voievodatul şi principatul Transilvaniei, pentru Regatul Ungariei şi, din secolul al XIX-lea începând, pentru România. Voievozii Gelou (Gelău), Dragoş, Bogdan, Negru-Vodă, Iancu de Hunedoara şi alţii au fost români. Iancu de Hunedoara, după ce el şi ai săi deveniseră catolici, a ajuns voievod (numit de rege) al Transilvaniei şi chiar guvernator al Ungariei, iar fiul său, Matia, a fost chiar rege. Nicolaus Olahus (=Nicolae Românul), născut în Ardeal, dar provenit din dinastia domnitoare a Ţării Româneşti, a devenit arhiepiscop primat al Ungariei (cea mai înaltă funcţie bisericească din regat) şi regent al Ungariei habsburgice, fiind în dialog cu capetele încoronate şi cu marii umanişti europeni. Vin apoi marii mitropoliţi şi secolul al XVII-lea, în frunte cu Simion Ştefan, ierarhii celor două biserici de mai târziu, de la Inochentie Micu până la Andrei Şaguna şi Miron Cristea.

Dar corifeii Şcolii Ardelene, dar Damaschin Bojincă, Florian Aaron, Avram Iancu, Papiu Ilarian, Treboniu Laurian, Bariţiu, Bărnuţiu şi câţi alţii? Primul preşedinte al Academiei Române a fost ardelean, mama lui Ion Creangă provenea din regiunea Bistriţei, satul lui Brâncuşi (Hobiţa) era roit din Ţara Haţegului, tatăl lui Titu Maiorescu era de pe Târnave, Veronica Micle era din Năsăud etc. În Transilvania, liderii români spirituali (religioşi, culturali) erau, deveneau adesea şi conducători politici, datorită împrejurărilor grele pentru naţiunea noastră. În Vechiul Regat, în general, ardelenii au făcut figură de succes, au fost adesea eficienţi şi bine priviţi. Natural, au fost şi mulţi fără chemare, care au eşuat în politicianism, în corupţie, prezente, de altminteri, şi în regiunea de baştină. Ideea de „ apostol al neamului” pleacă însă din Ardeal, unde intelectualii erau meniţi cumva să se sacrifice pentru popor, îndrumându-l prin desişurile vieţii, derulate sub conducere străină, în ţară cu clasă politică neromânească.



Un preşedinte instabil în afirmaţii şi decizii, cu un limbaj necontrolat, actor în cadrul unui partid politic (unor partide politice), deşi constituţia interzice aşa ceva, învrăjbitor al unor categorii sociale şi socio-profesionale, promotor al membrilor familiei în funcţii politice, amestecat împreună cu familia în scandaluri de mituire, de corupţie etc. nu poate decât să reflecte o imagine proastă a ţării

Ioan- Aurel Pop


Reporter: Se vorbeşte despre tineri foarte mult, arătându-se că datorită votului lor Iohannis a câştigat. De la Revoluţie încoace, tinerii s-au remarcat, în general, ca o masă amorfă care nu iese la vot. Putem spune că şi-au reluat acum rolul important în determinarea istoriei ţării?

Ioan-Aurel Pop: Referirea la istorie poate fi lungă şi uneori plicticoasă pentru cititorii dumneavoastră. Însă pot să vă asigur că, aproape întotdeauna, tinerii au promovat noul, mai ales în politică. Fără tineri, nu am fi putut construi ţara, nici moderniza România şi nici aduce instituţiile de succes, care să ne scoată din letargie şi să ne înscrie pe traiectoria occidentală. Să ne gândim că, la 1848, când era numit „Craiul munţilor”, Avram Iancu avea 24 de ani, iar Nicolae Bălcescu avea tot atunci 29 de ani!

Să ne gândim la studenţii care au demonstrat în favoarea regelui şi a democraţiei atunci când sovieticii şi aliaţii lor locali voiau să-l alunge pe regele Mihai! Tinerii au fost, în general, activi şi conştienţi atunci când a fost nevoie. Dar şi tinerii, ca toţi oamenii de pe lumea asta, pot fi manipulaţi, pot fi înşelaţi, mai ales cu ajutorul metodelor de-acum. Nu trebuie să ne lăsăm amăgiţi: o societate funcţionează bine în întregimea sa; a-i stimula pe tineri împotriva „bătrânilor” sau a-i face ostili pe maturi contra pensionarilor este foarte simplu, dar este periculos şi lipsit de înţelepciune. Societatea trebuie să-şi continue existenţa cu toate grupurile sale, indiferent de sex, vârstă, naţionalitate, cetăţenie, religie şi confesiune, orientare sexuală, apartenenţă politică etc. Cred, de aceea, că tinerii, maturii şi bătrânii trebuie să meargă mână în mână pentru construcţia României, pentru integrarea sa demnă în Europa. Este drept însă că acum, în aceste momente, tinerii s-au mobilizat cu gândul la un viitor mai bun. Sper din toată inima să fi fost aşa!


„Diaspora a fost demonizată sub Ceauşescu, din raţiuni politice. Este timpul să ne maturizăm, să fim conştienţi că trăim într-un „sat global” şi să purtăm un mesaj frumos şi cinstit despre ţara în care ne-am născut. Ne putem supăra pe oamenii răi, pe şefi, pe birocraţie, pe prostie, pe instituţii, pe legile şi regulamentele proaste, dar nu ne putem supăra pe ţară!”

Ioan-Aurel Pop

Reporter: La protestele de la Cluj s-a scandat foarte mult „mulţumim diaspora!”. Au ajuns acei români din străinătate, de multe ori denumiţi peiorativ „căpşunari”, să fie o forţă modernizatoare a României? Cum a fost percepută diaspora de-a lungul istoriei?

Ioan-Aurel Pop: Diaspora românească în secolele trecute a făurit ţara aceasta. Inochentie Micu, obligat la un exil de circa 24 de ani (1744-1768) a scris cu dor despre locurile natale, la Roma fiind şi ne-a lăsat un testament tulburător şi unic, care spune că „nu poţi învia cu adevărat decât din pământul patriei”; prin urmare, trupul său, după aproape 250 de ani, a fost aşezat în Catedrala Blajului, la 1997, ca să aştepte obşteasca înviere!

Emigraţia română a făurit Revoluţia de la 1848 şi, în parte, chiar unirea din 1859. Lobby-urile româneşti au militat pentru recunoaşterea Unirii, a Independenţei, pentru proclamarea Regatului, pentru intrarea în război alături de Antantă, pentru Marea Unire. În vremea comunismului, imigraţia română ne-a ţinut trează speranţa. Îmi amintesc, copil, adolescent şi tânăr fiind, cum ascultam cu tata Radio Europa Liberă, la care se transmiteau informaţii necenzurate, se critica aspru regimul lui Ceauşescu şi se cerea întregirea familiilor. De fiecare dată, când se auzea acolo, cu demnitate, fraza care spunea că „noi nu sfătuim pe nimeni să părăsească ţara, fiindcă suntem convinşi că locul românilor este în România”, bunica lăcrima…

Emigraţia este tot ţara aceasta, expandată în lume! Popoarele mari s-au răspândit pe alte meridiane şi nu au pierit, dimpotrivă, au devenit mai puternice, mai vivace, mai pline de sevă. Natural, plecarea asta prin străini poate avea diferite motive şi nu este, în cazul nostru, o fericire pentru protagoniştii ei. Dar emigraţia română este o realitate şi trebui luată ca atare. Acei români sunt ai ţării – atât timp cât ei doresc să fie – şi trebuie ajutaţi să voteze cu eficienţă şi cu demnitate, prin corespondenţă, prin vot electronic, cu alte metode, dar nu stând ore în şir la cozi… Natural, votul lor nu trebuie să dividă ţara, să-i ridice pe unii contra altora, nici să coste prea mult şi nici să dea prilej manipulărilor şi fraudelor. Diaspora a fost demonizată sub Ceauşescu, din raţiuni politice.

Este timpul să ne maturizăm, să fim conştienţi că trăim într-un „sat global” şi să purtăm un mesaj frumos şi cinstit despre ţara în care ne-am născut. Ne putem supăra pe oamenii răi, pe şefi, pe birocraţie, pe prostie, pe instituţii, pe legile şi regulamentele proaste, dar nu ne putem supăra pe ţară! Ţara suntem noi toţi, cu toţi ai noştri din trecut, de-acum şi din viitor, cu doinele ş colindele noastre, cu micii şi sarmalele noastre, cu glumele şi bancurile noastre, cu hazul de necaz, cu zeflemeaua, cu relele şi cu bunele… A te supăra pe ţară este ca şi cum ţi-ai renega mama sau părinţii. Este contra naturii! De aceea, crezând şi eu, ca fostul Radio Europa Liberă, că „locul românilor este în România”, nu încetez să-i laud pe românii din afară, ca trup din trupul ţării şi ca mesageri ai lumii noastre. Ei merită toată preţuirea şi tot respectul nostru.

1 Decembrie: Nasterea Marii Uniri - scurt istoric al intregirii

De pe marginea prapastiei, romanii s-au luptat pentru fiecare palma de pamant romanesc. Triunghiul Mortii a varsat sangele atator bravi compatrioti care au luptat pentru un singur ideal, cel al Romaniei Mari.

Nenumaratele lor jertfe au salvat tara de la nimicire si au facut posibil acel fericit 1 Decembrie 1918.

In acelasi timp, sa nu ii uitam nici pe romanii care, in vitregiile sfarsitului Primului Razboi Mondial, nu doar ca au inteles sansa istorica ce li se oferea, dar care au si actionat in consecinta.

Unirea cu Basarabia

In toamna lui 1917, intreaga Rusie se faramiteaza sub loviturile revolutiei bolsevice. In Basarabia, guvernatorul guberniei renunta la prerogativele sale, inmanand puterea Sfatului Tarii care anunta la scurt timp formarea unei republici autonome in locul fostei provincii rusesti, Republica Democratica Moldoveneasca.

Numai ca bolsevicii si dezertorii rusi care cutreierau teritoriul noii republici raspandeau teroare pe oriunde mergeau. Coplesite, autoritatile de la Chisinau cer interventia armatelor romane pentru a pune capat tulburarilor interne.



Ostasii nostri trec Prutul si in cateva saptamani reusesc sa puna capat agitatiilor bolsevice si a valului de jafuri si crime. Totodata, pe 24 ianuarie 1918, Sfatul Tarii proclama independenta republicii si dupa mai bine de un secol de ocupatie, romanii de dincolo de Prut aveau in maini propriul destin. Iar ei isi doreau unirea.

Deja la 11 martie 1918, Ion Inculet, presedintele Sfatului Tarii il informeaza pe regele Ferdinand de "[...] expresiunea credintei neclintite a intregului popor romanesc din Romania Rasariteana, care in unire cu tara-muma, vede chezasia desvoltarei sale libere, calea neimpiedicata spre cultura nationala si dreptatea sociala."

Si intr-adevar, la 27 martie 1918, "In numele poporului Basarabiei, Sfatul Tarii declara: Republica Democratica Moldoveneasca, in hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagra si vechile granite cu Austria, rupta de Rusia acum o suta si mai bine de ani din trupul vechii Moldove, in puterea dreptului istoric si dreptului de Neam, pe baza principiului ca noroadele singure sa-si hotarasca soarta lor, de azi inainte si pentru totdeauna se uneste cu Mama sa Romania". Basarabia se daruise Vechiului Regat.

Unirea cu Bucovina

Colapsul Austro-Ungariei la sfarsitul Primului Razboi Mondial a impulsionat crearea unui consiliu national roman, prin care romanii bucovineni si-au facut auzita dorinta de unire.

Numai ca in fata nu doar a debandadei generale, dar si a agresiunilor ucrainenilor nemultumiti, care doreau Bucovina de nord incorporata in Republica Populara a Ucrainei Occidentale, presedintele Consiliului National Roman, Iancu Flondor, cere la 3 noiembrie 1918 statului roman sa-i ajute.



La 11 noiembrie 1918, generalul diviziei a 8-a Romana, Iacob Zadik, intra in Cernauti in ovatiile bucovinenilor "[...] pentru a ocroti viata, avutul si libertatea locuitorior de orice neam si credinta impotriva bandelor de criminali, care au inceput opera lor de distrugere in frumoasa voastra tara. Trecand hotarul pus intre noi de o soarta vitrega acum 100 si mai bine de ani, trupele romane sosesc in mijlocul vostru, aducandu-va dragostea si sprijinul lor [...]."

Comitetul executiv, care preluase puterea de la guvernatorul austriac la 27 octombrie 1918, convoaca apoi un congres general pentru 28 noiembrie la care au participat reprezentantii principalelor nationalitati conlocuitoare, pentru a se hotari viitorul Bucovinei.

Delegatii germani si polonezi i-au sustinut pe omologii lor romani, iar la sfasitul lucrarilor "[...] Congresul General al Bucovinei, intrupand suprema putere a tarii si fiind singuri cu puterea legiuitoare, in numele suveranitatii nationale, hotaram: Unirea neconditionata si pe vecie a Bucovinei in vechile hotare pana la Ceremus, Colacin si Nistru cu regatul Romaniei."

Declaratia de la Alba Iulia

In acelasi timp, Consiliul National Roman Central someaza autoritatile maghiare sa cedeze puterea in toate teritoriile "locuite de romani in Ardeal si Tara Ungureasca" printr-o nota trimisa la 10 noiembrie 1918, cerand un raspuns pana pe 12 noiembrie.

Guvernul maghiar trimite o delegatie sa discute cu membrii consiliului, dar dupa doua zile de negocieri, tratativele nu ajung la nicio concluzie.

Motiv pentru care, sase zile mai tarziu se anunta convocarea Marii Adunari Nationale la Alba Iulia. In fiecare colt al Crisanei, Banatului, Ardealului si Maramuresului romanii isi desemneaza delegatii, iar cei 1228 de reprezentanti alesi se intrunesc apoi pe 1 decembrie la Alba Iulia.

In aclamatiile a peste 100.000 de romani, este citit textul Rezolutiei de la Alba Iulia de episcopul greco-catolic Iuliu Hossu, in care "Adunarea Nationala a tuturor Romanilor din Transilvania, Banat si Tara Ungureasca, adunati prin reprezentantii lor indreptatiti la Alba-Iulia in ziua de 18 Noiembrie/1 Decembrie 1918, decreteaza unirea acelor romani si a tuturor teritoriilor locuite de dansii cu Romania. Adunarea Nationala proclama indeosebi dreptul inalienabil al natiunii romane la intreg Banatul cuprins intre raurile Mures, Tisa si Dunare."



O delegatie este trimisa regelui Ferdinand pentru a-i inmana Rezolutia Unirii, iar el o primeste zicandu-le ca "[...] Dupa Basarabia si Bucovina, mai lipsea o piatra dintre cele mai scumpe: Ardealul, cu tinuturile din Ungaria locuite de romani. Azi ne-ati adus si aceasta ultima piatra a cladirii, care incoroneaza marea opera de unire. Putem privi cu incredere in viitor, caci temeliile sunt puternice."

Tratate nerespectate si teritorii pierdute la masa tratativelor

Doar ca ungurii nu se vor lasa asa usor, urmand lupte crancene care se vor incheia numai cand armatele romane intra in Budapesta. Insa, respingand acordul de alianta din 1916, prin care Romaniei i se garanta frontiera pe Tisa, puterile Antantei stabilesc granitele mult mai la est prin Tratatul de la Trianon si raman cele cunoscute pana astazi.

Totodata, Banatul este ocupat de sarbi si-l revendica la Conferinta de Pace, provocand o reactie dura din partea lui Bratianu. In ciuda protestelor partii romane, pe 23 mai 1919 se hotaraste impartirea Banatului, doua treimi revenindu-i Romaniei.

Un moment trecut cu vederea este chestiunea pierderii Maramuresului de Nord. In timpul confruntarii cu Ungaria lui Bela Kun, comandamentul militar cehoslovac a cerut trupelor romane sa ocupe partea de nord a Maramuresului.

In acelasi timp reprezentantii romani si cehoslovaci tratau problema granitelor dintre statele lor, iar cehii, in martie 1920 au fost de acord sa cedeze intreg Maramuresul Romaniei. Doar ca in aceeasi luna, guvernul lui Vaida-Voevod este inlocuit. Tratativele nu sunt continuate, iar la sfarsitul anului armata romana se retrage din Maramuresul de Nord.

Ferdinand Intregitorul, regele tuturor romanilor

Cu toate acestea, ceea ce se infaptuise era de necrezut. Idealul unirii se implinise si in 1922, pe 15 octombrie, regele Ferdinand este incoronat regele Marii Romanii, in Catedrala de la Alba Iulia.

Presedintele Senatului ii inmaneaza lui Ferdinand Coroana de Otel a lui Carol I, infatisand acum si insemnele provinciilor unite cu tara si spune "Punand pe capul meu, intr-aceasta straveche cetate a Daciei Romane, coroana de la Plevna, pe care noi si glorioase lupte au facut-o pe veci coroana Romaniei Mari, ma inchin cu evlavie memoriei celor care, in toate vremurile si de pretutindeni prin credinta lor, prin munca si prin jertfa lor, au asigurat unitatea nationala si salut cu dragoste pe acei care au proclamat-o intr-un glas si o simtire de la Tisa pana la Nistru si pana la Mare."

Disctand despre Marea Unire si despre Ardeal e bine sa cunoastem aceasta istorie;

Partidul Național Român din Ungaria și Transilvania

Partidul Național Român (numit și Partida Națională) a fost partidul politic care a reprezentat interesele națiunii române din Transilvania, întregul Banat, Crișana, Maramureș și Bucovina, în perioada dualismului. Până la conferința de unificare de la Sibiu din 12-14 mai 1881 au activat două partide naționale: PNR din Banat și Ungaria și PNR din Transilvania. Mai jos am reprodus programul adoptat cu acea ocazie, păstrând limbajul epocii.

Programa (Programul)

Programa partidei naționale române din Ungaria și Transilvania stătorită în conferința electorală din Sibiu la 12-14 mai 1881.

Partida națională va lucra pe teren legal pentru obținerea următoarelor drepturi:

Încât privește Transilvania recâștigarea autonomiei sale.
Întroducerea prin lege a usului limbi române în toate ținuturile locuite de români atât în administrație cât și în justiție.
în ținuturile locuite de români aplicarea de funcționari români, iar dintre neromâni numai din aceia, care știu vorbi și scrie românește și care cunosc moravurile poporului român; și delăturarea usului de astăzi de a se aplica ca funcționari indivizi necunoscuți și necunoscători de popor.
Revizuirea legii despre egala îndreptățire a naționalităților în favoarea acestora; loiala și reala executare a tuturor legilor.
Eluptarea și susținerea autonomiei bisericilor și școlilor confesionale, ca unor chestiuni curat de naționalitate. Prevederea din visteria statului a școlilor române și a altor institute de cultură națională în proporțiune cu sacrificiile de sânge și avere, ce le aduce naționalitatea română pentru patrie; având de a se înlătura legile și ordinațiunile, care să fie contrare dezvoltări naționale.
Crearea unei legi electorale pe baza sufragiului universal, sau cel puțin ca fiecare cetățean, care e supus la dare directă să fie investit cu drept de alegere.
Fiindcă prosperarea statului e condiționată de mulțumirea tuturor cetățenilor săi, iar prin protejarea unei naționalități și suprimarea celorlalte se provoacă nemulțumire, se tulbură liniștea locuitorilor și se nutrește ura reciprocă: partida națională va lupta contra tuturor tendințelor de maghiarizare manifestate din partea organelor statului pe cale directă și indirectă ca în contra unor fapte nepatriotice.
În chestiunile libertăților publice peste tot, precum și a reformelor necesare în administrația publică și mai ales în situațiunea economică-financiară, respectiv în privința sarcinilor publice, devenite nesuportabile, partida națională va conlucra frățește cu toți aceia, care mai vâros vor ține cont de interesele și bunăstarea poporului peste tot.
Chestiunea dualismului nefiind astăzi la ordinea zilei, partida națională își rezervă (dreptul) de a se pronunța asupra ei la timpul său.

Istoric

La 23 februarie 1869 are loc la Miercurea Sibiului o Conferință națională a fruntașilor pol­i­tici ai românilor transilvăneni, la care se creează Partidul Național Român din Transilvania.Istoria românilor din Transilvania, lupta pentru dreptu­rile lor legitime, individuale și na­ți­o­nale constituie baza de la care a pornit PNR din Transilvania. Partidul Național Român din Transilvania militează pentru recunoașterea individualității Principatului transilvănean. Ca tac­ti­­că politică a partidului se proclamă „pa­sivismul”, aceasta însemnând ca par­tidul să se abțină de a participa la lup­ta electorală inegală din Austro-Ungaria, dar să continue lupta po­li­ti­că națională. La 22 martie 1869 partidul este interzis de autorități, întrucât, potrivit prevederilor legii naționalităților, singura națiune existentă în Ungaria era cea maghiară, nici o naționalitate neavând dreptul să se constituie într-un „partid național”

Momentul cel mai important din activitatea națională a fost înaintarea în anul 1892 a "Memorandului" către împăratul Austro-Ungariei, Francisc Iosif. Ca urmare a acestui fapt întregul comitet executiv al PNR va fi pus sub acuzare de catre guvernul ungar. Procesul s-a desfășurat la Cluj în mai 1894, fiind pronunțate sentințe privative de libertate. Din anul 1905 s-a trecut la activism, adică participare la procesul electoral. După moartea lui Ioan Rațiu în anul 1902 noii lideri ai PNR au fost: Iuliu Maniu, Alexandru Vaida Voievod, Teodor Mihali etc. Împreună cu Partidul Social-Democrat din Transilvania și Banat a organizat Adunarea Națională din 1918 de la Alba Iulia, prin care Transilvania s-a unit cu România.
Activitatea după Unire

După Unire, Partidul Național Român a început să se intituleze Partidul Național și a adoptat ca program propriu Declarația de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918. Conferința partidului din 9 august 1919 a ales în funcția de președinte pe Iuliu Maniu, în locul lui Gheorghe Pop de Băsești, care încetase din viață la 23 februarie 1919.

Pe baza hotărârii Marii Adunări Naționale din 1 decembrie 1918 s-a constituit Marele Sfat Național Român, din sânul căruia a fost ales Consiliul Dirigent, cu misiunea de a conduce treburile Transilvaniei.

Partidul Național a reușit să câștige alegerile parlamentare din noiembrie 1919. Deși a depus liste de candidați numai în Transilvania, partidul a obținut nu mai puțin de 169 de mandate de parlamentar, ceea ce îl făcea cel mai important partid din România întregită. La 25 noiembrie, s-a încheiat un acord de colaborare între Partidul Național, Partidul Țărănesc, Partidul Naționalist-Democrat, Partidul Democrat al Unirii din Bucovina și Partidul Țărănesc din Basarabia pentru constituirea unui bloc parlamentar.

Pe baza acestui acord, s-a format guvernul Blocului parlamentar, sub conducerea lui Alexandru Vaida-Voievod, în care majoritatea posturilor erau deținute de reprezentanți ai Partidului Național. Guvernul a căzut însă în martie 1920 în urma eșecului proiectului de lege agrară prezentat regelui Ferdinand și a încheierii unui acord între Ion I. C. Brătianu, liderul Partidului Național Liberal și Alexandru Averescu, conducătorul Ligii Poporului, acesta din urmă fiind solicitat să formeze noul guvern.

La 24 aprilie 1920 a avut loc Congresul Partidului Național, care a adopta un nou program al partidului, care preconiza, printre altele: deplina libertate a alegerilor, asigurarea drepturilor și libertăților democratice, descentralizarea administrativă, unificarea învățământului, o legislație a muncii similară celei din țările capitaliste dezvoltate, realizarea reformei agrare, dezvoltarea cooperație, egalitatea de tratament pentru capitaliștii străini în România etc.

La alegerile din 1920, Partidul Național nu a obținut decât 27 de mandate în Adunarea Deputaților, Partidul Poporului reușind să valorifice calitatea de partid de guvernare și să obțină majoritatea, cu 206 mandate.

Partidul Național a intrat în octombrie-noiembrie 1921 în negocieri cu Partidul Național Liberal în vederea realizării unui acord de guvernare. Iuliu Maniu a respins ideea unui simplu acord de principiu și a solicitat ca acordul să lămurească de la început toate problemele colaborării. Naționalii și liberalii nu au reușit însă să ajungă la o înțelegere completă, datorită divergențelor cu privire la împărțirea mandatelor de parlamentar.

În urma demisiei lui Take Ionescu din guvernul Averescu, acesta din urmă a depus mandatul guvernului la 13 decembrie 1921. După o încercare a lui Take Ionescu de a forma un nou guvern, funcția de prim-ministru a fost preluată de Ion I. C. Brătianu, la 21 ianuarie 1922. Alegerile care au urmat, organizate între 1 și 11 martie 1922 au dat câștig de cauză PNL. Partidul Național și Partidul Țărănesc au încheiat un cartel electoral prin care se angajau reciproc să susțină candidații cu cele mai mari șanse în circumscripțiile lor, câștigând 26, respectiv 40 de mandate.

În zilele de 19-20 noiembrie 1922 s-a hotărât fuziunea Partidului Național cu Partidul Conservator-Democrat, moment odată cu care sediul central al partidului s-a mutat de la Cluj la București.

În cursul anului 1923, Partidul Național a încheiat un prim acord de colaborare cu Partidul Țărănesc, pe baza căruia cele mai mari partide din opoziție de la acel moment constituiau Opoziția Unită, în scopul de a forma un front comun de luptă împotriva guvernării liberale. Deși în anul 1924 cele două partide au semnat un prim acord de fuziune, acesta nu a putut fi pus în executare.

În schimb, la 8 martie 1925, Partidul Național a fuzionat cu Partidul Naționalist al Poporului, condus de Nicolae Iorga și care mai avea ca figură proeminentă pe Constantin Argetoianu. Noul partid a adoptat numele și programul Partidului Național; până la convocarea Congresului general, s-a convenit ca partidul să fie condus de doi președinți, respectiv Maniu și Iorga.

La începutului anului 1926, în contextul expirării mandatului de guvernare acordat partidului liberal, naționalii, împreună cu țărăniștii, se așteptau să fie chemați la guvernare. Deși tratativele între aceste partide pentru formarea unei liste comune de ministeriabili erau avansate, regele a preferat, în martie 1926, să încredințeze răspunderea guvernării lui Alexandru Averescu, lucru care a declanșat un moment de criză în partid, care a fost părăsit de o parte din fruntașii săi ardeleni – Vasile Goldiș, Ioan Lupaș și Ioan Lapedatu, care au preferat să intre în guvernul Averescu.

În cele din urmă, noile tratative desfășurate în perioada aprilie – septembrie 1926 au fost încununate cu succes, ajungându-se la semnarea unui nou acord de fuziune între Iuliu Maniu și Ion Mihalache. Nici de data aceasta procesul de fuziune nu a fost lipsit de obstacole, Iorga și Argetoianu anunțându-și demisia din partid.

La 10 octombrie 1926 s-a desfășurat la București, în sala „Transilvania” congresul Partidului Național, care a aprobat fuziunea „cu aclamații”, constituindu-se astfel Partidul Național-Țărănesc.
Președinți

1881-1882: Nicolae Popea,
1882-1883: Partenie Cosma,
1884-1888: George Bariț,
1889-1890: Ioan Rațiu,
1890-1891: Vicențiu Babeș,
1892-1902: Ioan Rațiu,
1902-1919: Gheorghe Pop de Băsești,
1919-1926: Iuliu Maniu.


Un aspect mai putin cunoscut, insa foarte semnificativ pentru istoria marii uniri

Iuliu Maniu s-a născut la 8 ianuarie 1873 în localitatea Bădăcin, comuna Pericei, pe atunci în comitatul Sălaj (în județul Sălaj de astăzi), fiu al lui Ioan și Clara Maniu. Tatăl său, Ioan Maniu (1833-1895), a crescut în casa unchiului, Simion Bărnuțiu, urmând studiile juridice la Pesta și Viena. În 1865 s-a căsătorit cu Clara, fiica preotului vicar greco-catolic Demetriu Coroian, cu care a avut 5 copii: Cassiu Maniu, Iuliu, Sabina, Cornelia și Elena. Clara Maniu a decedat în data de 29 iulie 1929. Înmormântarea ei a fost oficiată la Bădăcin de episcopul Iuliu Hossu.

Iuliu Maniu și-a petrecut copilăria la Șimleu Silvaniei și Bădăcin, a urmat școala primară la Blaj, absolvind apoi liceul calvin din Zalău. A efectuat studii universitare la Cluj (Facultatea de Drept - 1891-1896), Budapesta[4] și Viena, unde a devenit doctor în drept în anul 1896. Revenit în Transilvania, s-a stabilit la Blaj, unde și-a început activitatea de avocat al Bisericii Române Unite cu Roma, mitropolia din Blaj (1898-1915).

In Imperiul Austro-Ungar

Și-a început cariera politică în cadrul Partidului Național Român din Transilvania. Debutează totodată ca membru, iar apoi președinte al Societății Academice „Petru Maior”, fiind cooptat în 1897, la numai 24 de ani, în Comitetul de conducere al PNR. În Monarhia Austro-Ungară, a fost ales în 1906 deputat în Parlamentul din Budapesta, ca și deputat la Vințu de Jos, comitatul Arad, activitatea sa parlamentară dezvăluindu-i curajul și intransigența. Pe 22 mai 1906 ține primul său discurs în Dieta de la Budapesta.

În iunie 1915 este încorporat în armata austro-ungară și trimis pe frontul italian, de unde a dezertat în 1918, întorcându-se la Arad. Împreună cu personalități de primă mărime ale mișcării naționale românești din Transilvania și ale Partidului Național Român, precum Gheorghe Pop de Băsești, viitorul cardinal in pectore greco-catolic, cel care da citire proclamatiei de unire, Iuliu Hossu și alții, Iuliu Maniu a participat hotărâtor la unirea Transilvaniei cu Vechiul Regat. Imediat după întoarcerea din Italia, Maniu este trimis la Viena pentru a negocia drepturile minorității române din Transilvania, înființând la 30 octombrie 1918 la Viena, Consiliul Național al Românilor din Transilvania.

24 ianuarie 1859: „Mica Unire”, primul pas spre România. Cum s-a făcut Unirea Principatelor Române sub domnia lui Cuza.

MICA UNIRE din 24 ianuarie 1859- Unirea Principatelor Române: Ziua de 24 ianuarie a rămas în istoria românilor ca data la care s-a înfăptuit Unirea Principatelor Române, în anul 1859, la foarte scurt timp după numirea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei și Țării Românești.

După mai mulți ani în care pașii spre îndeplinirea acestei dorințe au fost „mărunțiți” de atitudinea marilor puteri ale Europei, aceasta a devenit realitate, într-un context favorabil, care a dus, pe parcurs, la transformarea „României” de atunci într-un stat modern, aducând pentru prima dată câteva elemente occidentale în viața românilor.



Unirea Principatelor Române, cunoscută ca Mica Unire (Marea Unire fiind cea de la 1 Decembrie 1918, de la Alba Iulia), reprezintă unificarea vechilor principate, Moldova și Țara Românească, într-un Principat unit.

La mijlocul secolului al XIX-lea, soarta principatelor Moldovei și Țării Românești era în mâinile Rusiei și ale Imperiului Otoman, care se opuneau unirii lor.

Situația s-a schimbat în urma războiului Crimeii, dintre 1853 și 1856, când Rusia a fost învinsă de Marile Puteri, formate din Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei, Imperiul Francez, Regatul Sardiniei și Imperiul Otoman.

Principatele române, din mâinile rușilor și turcilor, în ale marilor puteri europene




După război, în 1856, prin Tratatul de Pace de la Paris se iau decizii care privesc și principatele Moldovei și Țării Românești.

De exemplu, Moldovei i se atașează trei județe din sudul Basarabiei, Cahul, Ismail și Bolgrad.

În contextul discuțiilor despre unirea celor două principate, în 1857 Marile Puteri acordă acestora dreptul organizării unui „referendum” (consultarea populației cu drept de vot) despre Unire.

În acest scop, se constituiau adunări Ad-hoc, în care se discutau alegerile pentru Divanurile Ad-hoc, care urmau să se pronunțe asupra organizării politice și sociale a țărilor române.

Falsificarea alegerilor, un obstacol pentru Unire

În Țara Românească, majoritatea membrilor din Divanul Ad-hoc au spus „Da” pentru Unire, însă în Moldova, situația a fost mai controversată. Aici, caimacanul (locțiitor la conducerea Moldovei), Nicolae Vogoride, sprijinit de Imperiul Otoman, care îi promitea domnia dacă Unirea nu se va realiza, a falsificat listele electorale de reprezentare în divanul Ad-hoc.




Șansa a făcut însă ca Vogoride să se destăinuie, prin scrisori, fratelui său din Constantinopol, iar corespondența a fost furată și publicată în presa europeană, la Bruxelles.

Descoperirea a iscat scandaluri atât printre români, cât mai ales la nivel european. Marile Puteri au rupt relația cu Imperiul Otoman, au solicitat întâlniri cu împăratul Franței, Napoleon, și regina Marii Britanii, Victoria, iar falsele alegeri au fost, astfel, anulate. În toamna anului 1857, în urma noilor alegeri, toți s-au pronunțat pentru Unirea Pprincipatelor Moldovei și Țării Românești.

În 1858, Convenția de la Paris a stabilit mai multe prevederi referitoare la principatele române, dintre care cea mai semnificativă a fost unirea parțială a principatelor Moldovei și Valahiei sub denumirea „Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei”, care rămâneau sub suzeranitatea „Maiestății Sale Sultanul” și sub protecția Marilor Puteri. Unirea propusă aici s-a dovedit a fi mai degrabă una formală, cele două principate urmând să funcționeze separat în mare parte, ca până atunci, cu doar câteva puncte comune: o Comisie Centrală la Focșani, care reprezenta un fel de Parlament mai mic, Înalta Curte de Justiție și Casație și Armata. Capitalele rămâneau aceleași, la București și Iași, și se intenționa ca domnitorii să fie diferiți.

Surpriza alegerilor domnitorilor din cele două principate

În anul următor, în data de 5/17 ianuarie 1859, au fost organizate alegeri la Iași, în Moldova, iar noul domnitor a fost desemnat Alexandru Ioan Cuza. Peste o săptămână, în 12/24 ianuarie 1859, au avut loc alegeri și la București, iar profitând de faptul că Marile Puteri nu specificau clar că principatele române nu pot fi conduse de același domnitor, și aici a fost ales tot Alexandru Ioan Cuza. Puse în fața faptului împlinit, Marile Puteri au avut brusc de a face cu două principate conduse de același domnitor.



Marele merit al lui Cuza a fost că a reușit să aducă recunoașterea internațională a Unirii Principatelor Române și, prin reformele sale din toate domeniile, a pus bazele statului român modern. Noua țară a început să se numească România abia după abdicarea lui Cuza, din anul 1866, când a fost redactată prima constituție.

În tot acest timp, în care două dintre principatele române au reușit să se unească, Transilvania se afla sub stăpânire austriacă, iar din 1867, sub dominație austro-ungară, până în 1918, când a avut loc Marea Unire de la Alba Iulia.

După 154 de ani de când s-au întâmplat toate acestea, ziua de 24 ianuarie ne va face din nou să retrăim, cel puțin la nivel de poveste, acești câțiva pași făcuți de strămoșii noștri pentru tot ce înseamnă astăzi România. Mulțumim istoricului Liviu Zgârciu de la Muzeul Național al Unirii din Alba Iulia pentru disponibilitatea și răbdarea cu care ne-a povestit cum s-a petrecut evenimentul.

Ialta: 70 de ani de la fracturarea Europei

În urmă cu şapte decenii, Roosevelt, Churchill şi Stalin au împărţit Europa. Astăzi, Putin se inspiră din politica în forţă a predecesorului său comunist, afirmă istoricul german Jost Dülffer. De aceea situaţia a devenit foarte periculoasă.



Cei trei şefi de stat ai aliaţilor aflaţi în război cu Germania nazistă, s-au întâlnit la Ialta pe 4 februarie 1945. Franklin D. Roosevelt (SUA), Winston Churchill (Marea Britanie) şi Iosif Visarionovici Stalin (URSS) s-au înţeles în staţiunea balneară din Crimeea în privinţa sferelor de influenţă în perioada postbelică şi a împărţirii Germaniei după capitulare. Cele trei puteri erau de acord încă dinaintea conferinţei că Germania trebuie să capituleze necondiţionat, că ţara trebuie demilitarizată şi responsabilii nazişti traşi la răspundere. Alte chestiuni s-au dovedit însă imposibil de rezolvat, fiindcă diferenţele erau insurmontabile.

Peninsula Crimeea, unde se află Ialta, deranjează şi în prezent ordinea mondială. Pentru DW, istoricul Jost Dülffer a vorbit despre importanţa conferinţei de acum şapte decenii, în cadrul căreia s-a discutat despre pace, dar care a marcat în fapt împărţirea Europei.



DW: La Ialta, "cei trei mari" au reuşit să se înţeleagă în principiu. Pacea a fost asigurată în Europa. Dar, numai la căteva luni avea să izbucnească un nou război - Războiul Rece. Ce s-a întâmplat atunci greşit?

Jost Dülffer: Coaliţia anti-Hitler, formată din ruşi, americani şi britanici a funcţionat într-un climat tensionat şi în timpul războiului. Totuşi, la Ialta aliaţii au reuşit să cadă de acord, astfel că toate părţile puteau considera posibilă o politică de pace comună. Totuşi, nu s-a putut ajunge la asta, fiindcă tensiunile urlterioare au fost prea mari. Anumite chestiuni s-au dovedit insurmontabile. Întâi a fost chestiunea poloneză. URSS ignora guvernul polonez aflat în exil la Londra, şi a instalat un guvern-marionetă propriu la Varşovia. Întrebarea era: să recunoaştem acest guvern impus de sovietici doar fiindcă URSS a eliberat teritoriul Poloniei de nazişti?

Apoi, a fost chestiunea reparaţiilor de război. SUA au refuzat deja la Ialta să sprijine în totalitate pretenţiile de despăgubiri ale URSS faţă de Germania, fiindcă ştiau că Germania va fi distrusă şi va avea nevoie în primul rând de ajutor. În plus, americanii nu voiau să împărtăşească şi aliaţilor secretul bombei atomice şi a folosirii paşnice a energiciei atomice. Acest lucru a produs tensiuni suplimentare. Până în 1946-1947, nu a mai existat înţelegere cu URSS în nicio chestiune importantă.

DW: Ce s-ar fi putut face altfel în epocă, pentru ca relaţiile dintre cei trei să nu se deterioreze?

J. D.: URSS a eliberat Europa de Est de sub dominaţia Germaniei şi avea interesul să-şi impună acolo propia hegemonie. Fiindcă acest lucru nu a fost recunoscut de SUA şi Marea Britanie, s-a ajuns la Războiul Rece. Ambele părţi poartă vina pentru asta. Cei din vest nu au avut înţelegere pentru URSS, inclusiv pentru suferinţele acestei ţări. De aceea, şi ruşii şi americanii şi britanicii sunt vinovaţi pentru izbucnirea Războiului Rece.

DW: Era clar deja la Ialta că scindarea lumii era inevitabilă?

J. D.: Ialta a fost una din numeroasele conferinţe dedicate ordinii postbelice, unde se dorea ajungerea la un consens. O jumătate de ani mai târziu nu au mai existat decât conferinţe la nivel de miniştrii de Externe, în urma cărora a devenit vizibilă scindarea continentului. La Ialta, aceste lucruri încă nu erau atât de vizibile. Existau încă şansele unei înţelegeri. S-a ajuns însă la o încleştare a ideologiilor, comunism versus capitalism. Şi fiecare parte şi-a extins şi consolidat sfera de influenţă. URSS mai ales cu o componentă militară, occidentalii mai degrabă cu ajutorul economiei.

DW: Unii istorici sunt de părere că Ialta este locul în care au fost trădate de către occidentali ţările Europei de Est. Împărtăşiţi acest punct de vedere?

J. D.: Lucrurile s-au întâmplat aşa cum s-au întâmplat, pe de-o parte din cauza unor acţiuni unilaterale ale URSS, dar şi ca urmare a unui compromis. Puterile din Vest nu puteau începe un război cu URSS într-un moment în care Germania lui Hitler încă nu era învinsă.

DW: Ce a adus conferinţa de la Ialta pozitiv şi ce a adus negativ?

J. D.: La două luni după conferinţa s-a înfiinţat ONU. Despre această organizaţie s-a vorbit puţin în Crimeea, dar s-a ajuns repede la un consens. Că cele cinci mari puteri vor avea drept de veto. Era necesar în sistemul de state de atunci, dar această reglementare împiedică şi astăzi ONU să lucreze mai eficient. Pozitiv este că s-a identificat în plin război un drum spre pace.

Situaţia de astăzi din Europa începe iarăşi să semene cu vremurile de atunci. Putin imită politica lui Stalin. Şi asta este foarte periculos. Am crezut la încheierea conflictului Est-Vest, în 1989-1990, că vremea sferelor de influenţă a dispărut. Dar astăzi constatăm că Rusia, mult mai mică decât era URSS, face exact aceeaşi politică, şi aceast ne îngrijorează. Credeam că am lăsat în urmă aceste probbleme, dar nu a fost aşa.

Jost Dülffer este profesor de istorie recentă la Universitatea din Köln. Este autorul volumului "Ialta, 4 februarie 1945. Al Doilea Război Mondial şi apariţia lumii bipolare".