SUBIECT: Un crampei de istorie

150 de ani de la proclamarea principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen ca domnitor al României (1866-1881)

La 10 mai 1866, principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a fost proclamat domnitor al României (1866-1881; rege al României 1881-1914). După cucerirea independenței, Carol a fost încoronat la 10 mai 1881, devenind primul rege al României.

Regele Carol I al României (1881-1914)

Ideea prințului străin a apărut în epoca luptei pentru emanciparea națională ''având, în primul rând, sensul unei tendințe de consolidare a existenței politice a Principatelor române''. Principele străin avea semnificația asigurării unui sprijin extern pentru existența statelor românești, grav amenințate de cele trei imperii vecine: rus, otoman și habsburgic.

În proclamația Divanului Ad-hoc din Moldova de la 9/21 octombrie 1857 se explicau motivele care au determinat opțiunea în favoarea unui prinț străin: evitarea geloziilor și rivalităților ce s-ar naște pentru ocuparea tronului sau influențarea domnitorului; asigurarea stabilității politice, a echilibrului și nepărtinirii; ''prin legăturile sale de sânge să înlesnească introducerea României în marea familie a statelor europene și să-i asigure mai bine al lor sprijin; ca să se poată bucura înăuntru și afară de autoritatea, de prestigiul ce se cuvine unui suveran, unui fondator de dinastie mai cu seamă''. Prin această opțiune se urmărea, în fond, desprinderea Principatelor din aria de dominație a Imperiului Otoman și dobândirea independenței lor. Marile Puteri au sesizat această intenție și au respins ideea principelui străin.

Manifestând abilitate politică, românii au reușit să-și impună voința în fața Puterilor Garante alegând ca domnitor al Moldovei și al Țării Românești una și aceeași persoană — Alexandru Ioan Cuza, ai cărui șapte ani de domnie au fost o perioadă importantă din istoria poporului român.

După lovitura de stat din mai 1864, ideea aducerii unui domn străin a fost repusă în circulație. Astfel, în iunie 1865, Ion C. Brătianu, C.A. Rosetti, Ion Ghica, Grigore Brâncoveanu, Constantin Brăiloiu, Dimitrie Ghica, Anastasie Panu și Gheorghe Știrbey au semnat un act prin care se legau ''ca la caz de vacanță a tronului să susținem prin toate mijloacele alegerea unui principe străin, dintr-una din familiile domnitoare din occident''. În acest scop, Ion C. Brătianu și Ion Ghica au avut discuții cu împăratul Napoleon al III-lea, considerat principalul ''protector'' al României.

Locotenența Domnească (alcătuită din Nicolae Golescu, Lascăr Catargiu și Nicolae Haralambie) a convocat Adunarea electivă și Senatul, care, întrunite în ședință comună la 11 februarie 1866, au luat act de abdicarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza. În aceeași zi s-a constituit guvernul prezidat de Ion Ghica. Cu acordul Locotenenței Domnești, Ion Ghica, președinte și ministru de externe, în cadrul guvernului provizoriu, l-a propus în calitate de domn al României pe contele Filip de Flandra, fratele regelui Leopold al II-lea al Belgiei.

În urma refuzului acestuia, la 19/31 martie 1866, Ion C. Brătianu s-a deplasat la Dusseldorf, unde i-a făcut aceeași propunere ofițerului Carol de Hohenzollern. Propunerea a fost acceptată și, după plebiscitul național din 2/14-8/20 aprilie 1866, soldat cu un rezultat pozitiv — 635.969 "pentru'' și doar 244 ''contra''—, prințul Carol a devenit domnitor al României.

Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen s-a născut la Sigmaringen (sudul Germaniei), la 8/20 aprilie 1839, și a fost cel de-al doilea fiu al principelui Karl Anton de Hohenzollern, guvernatorul Renaniei, rudă apropiată a regelui Friederich Wilhelm al IV-lea al Prusiei, și al principesei Josephine de Baden, rudă cu familia împăratului Napoleon al III-lea al Franței.

Carol I, Ferdinand principe moștenitor și generalul Erachie Arion

Călătoria spre România, pe teritoriul Imperiului Habsburgic, nu a fost deloc ușoară, în contextul în care era iminentă izbucnirea războiului dintre Austria și Prusia. Principele Carol a plecat la 29 aprilie/11 mai în Elveția, la Zurich, unde a obținut un pașaport fals, pe numele Karl Hettingen. Astfel a călătorit între 3/15-6/18 mai pe traseul Augsburg — Munchen — Salzburg — Viena — Pesta — Timișoara — Baziaș (ultima stație a căilor ferate austriece). După o transbordare la Orșova, Carol a ajuns cu bine la Turnu Severin, în ziua de 8/20 mai.

La 10 mai 1866, însoțit de Ion C. Brătianu, principele Carol a intrat în București, fiind primit de o mulțime entuziastă. I s-au înmânat cheile orașului de către primarul Dimitrie Brătianu. Drumul a continuat până în dealul Mitropoliei, unde principele Carol a fost întâmpinat de mitropolitul Nifon. După un scurt Te Deum, oficialitățile au intrat în Camera Deputaților; aici Carol a depus jurământul. Locotenentul domnesc Nicolae Haralambie a citit formula constituțională: ''Jur să fiu credincios legilor țării, a păzi religiunea României, precum și integritatea teritoriului ei, și a domni ca un domn constituțional''. Principele a spus în limba română: ''Jur!''

La 11/23 noiembrie 1866, Poarta Otomană a emis firmanul de învestitură al lui Carol I.

Chiar dacă primii ani de domnie s-au caracterizat printr-o acută instabilitate politică, Carol I s-a implicat în politica internă și externă a țării. Astfel, a stimulat organizarea instituțiilor statale, mai ales a armatei, care va juca un rol decisiv în obținerea Independenței de stat în 1877.

Regele Carol I (1881-1914) și regina Elisabeta

Un obiectiv important al românilor a fost îndeplinit în timpul domniei sale. Carol I a participat la Războiul de independență și la procesul de recunoaștere a Independenței de stat a României. Încă din 1873, principele a încercat, întâi pe cale diplomatică, cucerirea independenței țării. Declanșarea conflictului din Balcani, în 1875-1876, a creat premisele unei colaborări cu Imperiul țarist, concretizată în participarea la Războiul de Independență de la 1877-1878.

La 9/21 mai 1877, a avut loc sesiunea extraordinară a Adunării Deputaților, care a proclamat Independența de stat a României. În fața Adunării, ministrul afacerilor străine, Mihail Kogălniceanu a declarat: "În stare de răsbel, cu legăturile rupte, ce suntem? Suntem independenți; suntem națiune de sine stătătoare (...) Așadar domnilor deputați, nu am cea mai mică îndoială și frică de a declara în fața Reprezentanței Naționale că noi suntem o națiune liberă și independentă". După discurs, Adunarea Deputaților a votat o moțiune, cu 79 de voturi pentru și două abțineri, prin care lua act că "răsbelul între România și Turcia, că ruperea legăturilor noastre cu Poarta și independența absolută a României au primit consacrarea lor oficială". Și Senatul a adoptat o moțiune în sensul declarației guvernului, tributul datorat Porții fiind anulat și trecut în contul cheltuielilor pentru armată.

Independența României, precum și unirea Dobrogei cu România au fost recunoscute în Tratatul de pace ruso-turc de la San Stefano (3 martie 1878) și prin Tratatul de la Berlin (13 iulie 1878).

La 10/22 mai 1877 au avut loc, la București, o serie de festivități prilejuite de proclamarea Independenței României. Acestea au fost deschise prin 21 de lovituri de tun și a fost oficiat un Te Deum, la care au asistat domnitorul Carol I, primul ministru, I.C. Brătianu, miniștri, deputați, senatori, membrii înaltului cler, înalți magistrați ai țării.

În aceeași zi a fost instituită prima decorație românească — "Steaua României", în vederea recompensării serviciilor militare și civile deosebite aduse statului român.

În 9/21 septembrie 1878, Consiliul de Miniștri a hotărât acordarea titlului de Alteță Regală lui Carol I, realizându-se, astfel, un prim și important pas spre proclamarea Regatului României.

Alteță regală din 1878, când Consiliul de Miniștri de la 9/21 septembrie a hotărât acest lucru, domnitorul Carol I a fost încoronat rege al României la 10/22 mai 1881. Actul a coincis cu împlinirea a 15 ani de domnie. Coroana regelui Carol I a fost confecționată din oțelul unui tun capturat la Plevna în 1877, iar cea a reginei a fost realizată din aur, ambele fiind lucrate la Arsenalul Armatei. Primindu-le, regele a ținut un discurs în care a apreciat: "Prin serbarea de azi se încheie în mod strălucit o perioadă de 15 ani, bogată în lupte grele și în fapte mari (...) Cu mândrie dar primesc această coroană, care a fost făcută din metalul unui tun stropit cu sângele eroilor noștri și care a fost sfințită de biserică. O primesc ca simbol al independenței și puterii României !''.

AGERPRES/(Documentare — Irina Andreea Cristea; redactor Arhiva Foto: Elena Bălan, Mihaela Tufega; editor: Anca Pandea, editor online: Gabriela Badea)

Conacul Brătienilor din Argeș, vândut pe internet de doi italieni pentru 35.000 de euro





Conacul Brătienilor din localitatea argeşeană Răteşti, deținut de doi cetăţeni italieni, și-a găsit cumpărător pe un site de vanzări. Prețul pentru acest monument istoric este de 35.000 de euro.

Un tânăr bucureștean care lucrează la o multinațională și-a făcut curaj și a decis să cumpere conacul. Și-a propus să-l restaureze și să se retragă acolo la bătrânețe. A fost construit în 1925 și refăcut în 1958. Averea Brătienilor de la Răteşti a cuprins conacul, mai multe anexe și un parc. Casa are opt camere și se află acum într-o stare avansată de degradare.

Conacul istoricului Gheorghe I.C. Brătianu este inventariat în patrimoniul național, dar tavanele sunt căzute, lipsește tabla de pe acoperiș, pereții sunt crăpați.

Proprietarii italieni au încercat să înstrăineze conacul vreme de șase ani. Au reușit abia acum.

Bătrânii din sat au amintiri frumoase legate de familia Brătienilor. Bunicul lui Ion era agricultor și se ocupa de cultivarea terenurilor acestora.

În 1945, Gheorghe Brătianu a fost expropriat. Inițial, a rămas cu 100 de hectare de teren și cu conacul. Cinci ani mai târziu, Brătianu a fost ridicat și încarcerat, iar în 1952 a fost deposedat definitiv de moșie. Conacul a fost transformat în IAS Răteşti, fermă de stat.

Brătienii au dat României patru prim-miniștri, care au condus guvernul în 13 rânduri.

Ion C. Brătianu și Ion. I.C. Brătianu au fost premieri aproximativ 12 ani fiecare, primul în patru rânduri, al doilea de șapte ori, un record pentru România. Numele Brătianu s-a aflat în fruntea Guvernului României peste jumătate de secol și a cuprins atât încoronările lui Carol I și Ferdinand, cât și Războiul de Independență, Marea Unire și Primul Război Mondial.

Sursa stiri.tvr.ro / 29 iulie 2016

P.S.

Un monument, o cladire istorica din patrimoniul national valoreaza mai putin decat pretul unei garsoniere !

Un poet bistriţean a salvat casa lui Andrei Mureşanu de la demolare cu o telegramă

Alexandru Miloş a avut în 1982 curajul de a lupta cu sistemul comunist pentru casa în care s-a născut Andrei Mureşanu. Au urmat 7 ani de controale de la Securitate. Abia după 32 de ani, gestul său a fost răsplătit, iar românii pot acum vizita locul în care s-a născut cel care a dat imnul naţional.



Andrei Mureşanu s-a născut la Bistriţa pe 16 noiembrie 1816 într-o căsuţă situată aproape de centrul oraşului, în familia unui mic întreprinzător, tatăl său ţinând în arendă o moară care abia asigura existenţa familiei. A rămas orfan de mic, tatăl său murind strivit de un car, iar împreună cu mama şi cei doi fraţi au locuit o bună perioadă de timp în căsuţa din zona centrală a oraşului, compusă dintr-o chilie ceva mai largă şi o tindă. Cu greu, mama le-a asigurat traiul de zi cu zi, din cei trei fraţi numai Andrei putând merge la şcoală.

În anul 1825, Andrei Mureşanu a fost primit ca elev la şcoala normală săsească din Bistriţa după care a trecut la Liceul Piariştilor, făcându-se remarcat printre cei mai buni elevi, iar în 1832 s-a mutat la Blaj şi aici şi-a început activitatea de poet şi gazetar.

Căsuţa mică din Bistriţa a rămas ani în şir în picioare, până în 1982 când a intrat pe lista obiectivelor de demolat din oraş, conform proiectului de sistematizare.

Întâmplarea a făcut ca pe 25 mai 1982, tânărul poet Alexandru Cristian Miloş să fie trimis de mama sa la cumpărături, iar paşii l-au purtat prin faţa casei lui Andrei Mureşanu unde era parcat un buldozer.

„Am trecut pe lângă casa lui Andrei Mureşanu, am intrat înăuntru şi am găsit-o pe doamna Pop, strănepoata poetului, împreună cu soţul, doi bătrâni care au început să plângă că le dărâmă casa. Atunci mi-am spus că nu se poate ca locuinţa lui Andrei Mureşanu să fie demolată. Este un simbol al românismului în Transilvania! Şi am încercat să fac ceva să salvez căsuţa. Am sunat prima dată la redactorul şef de la Ecoul şi i-am spus ce se întâmplă... « Tovarăşe Miloş, vrei să treci peste ordinul semnat de Ceauşescu?! Nu se poate! Ordinul este clar - acolo trebuie să fie o scară de bloc şi oamenii au primit deja repartiţiile! Şi închide telefonul»" a povestit, pentru MEDIAFAX, Alexandru Cristian Miloş.

Tânărul poet bistriţen nu s-a lăsat descurajat însă.

"Mă duc apoi la poştă la poştă şi compun o telegramă către Adrian Păunescu. La cine putem să apelez decât la el? La Flacăra. El era singurul om care s-ar fi putut implica. Şi îi explic acestuia că casa lui Andrei Mureşanu e în pericol de a fi demolată şi îl rog să ia atitudine. Nu ştiam dacă ajunge sau nu telegrama, ca apoi, peste ani să aflu apoi de la o doamnă de la poştă că de fapt ofiţerul de serviciu de la judeţeana de partid care superviza toată corespondenţa era băut şi nu a oprit telegrama. Şi aşa aceasta a ajuns la Păunescu”, a mai povestit poetul bistriţean.



Adrian Pănescu s-a implicat pentru salvarea casei lui Andrei Mureşanu.

"Adrian Păunescu a scris pe prima pagină în ziarul din 28 mai 1982, în România Liberă unde aveau rubrica Cetatea, intitulată Apărarea Trecutului că a primit o telegramă. Mă dă cu numele tot şi începe să vorbească de casa lui Andrei Mureşanu din Bistriţa şi al lui Anton Pann din Râmnicu Vâlcea care era şi în pericol de a fi demolată. Intervenţia lui Adrian Păunescu pentru salvarea casei lui Andrei Mureşanu nu s-a oprit însă aici. Poetul a mers la ministrul Culturii de atunci, Suzana Gâdea, i-a dat telefon la primul secretar de partid de la Bistriţa, Mihai Marina care era în concediu, l-a chemat din concediu şi lucrurile s-au stopat, cerând să se refacă planul de sistematizare al oraşului şi să ocolească această casă”, mai povesteşte Miloş.

După ce i-a trimis telegrama lui Păunescu, viaţa poetului Alexandru Cristian Miloş s-a schimbat. Săptămânal, poetul găsea în cutia poştală notificări ale miliţiei şi invitaţii de a trece pe la sediul Securităţii. Timp de şapte ani, Miloş a fost în vizorul Securităţii, fiind periodic chemat pentru explicaţii.

După 32 de ani, poetul a primit şi prima mulţumire oficială din partea autorităţilor pentru curajul de care a dat dovadă. În 2014, Primăria municipiului Bistriţa i-a decernat poetului Alexandru Cristian Miloş titlul de cetăţean de onoare al oraşului.

Acum, şi reabilitarea Casei Memoriale Andrei Mureşanu a fost finalizată, iar micuţa locuinţă este deschisă publicului care doreşte să vadă unde s-a născut cel care a dat ţării imnul naţional.

DOCUMENTAR: 24 ianuarie 1859, Ziua Unirii Principatelor Române

La 24 ianuarie 2017 se împlinesc 158 de ani de la Unirea Principatelor Române sau ''Unirea Mică''. Acest eveniment este considerat a fi primul pas important pe calea înfăptuirii statului național unitar român, după ce, la 5/17 ianuarie 1859, Alexandru Ioan Cuza a fost ales în unanimitate domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie/5 februarie, este ales și domn al Munteniei. Țelul comun de unire a românilor într-un singur stat a fost atins la 1 decembrie 1918, când a avut loc Unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România.



La Brașov, la 12/24 mai 1848 se elabora programul-legământ: ''Prințipiile noastre pentru reformarea patriei'', ce cuprindea obiectivul fundamental românesc: ''Unirea Moldovei și Țării Românești într-un singur stat neatârnat românesc''.

Au urmat lucrările Congresului de la Paris din 1856, care a hotărât, ca urmare a obiecțiilor ridicate de Austria și Înalta Poartă, ca statutul definitiv al Principatelor să nu fie stabilit prin tratatul de pace, ci doar să se consulte dorința moldovenilor și muntenilor în problema Unirii. În acest context, în ambele Principate, conducătorii mișcări unioniste s-au organizat în câte o formațiune politică denumită ''partida națională''.

Adunările ad-hoc din Moldova (22 sept./3 oct.1857-21 dec. 1857/2 ian. 1858) și din Țara Românească (30 sept./12 oct.-10/22 dec. 1857) au întrunit deputați boieri și țărani, câte unul de județ (ținut). Chemați să se pronunțe în problema unirii, participanții au dat răspunsul pozitiv prin cele două Rezoluții aproape identice votate (în Moldova la 7/19 oct. 1857, iar în Țara Românească la 8/20 oct. 1857), în care cereau: Unirea Principatelor într-un singur stat; neutralitatea Principatelor Unite; autonomia în baza vechilor tratate cu Poarta Otomană; prinț străin, ales dintr-o dinastie domnitoare a Europei, cu moștenirea Tronului, moștenitorii urmând a fi crescuți în religia țării; adunarea obștească cu adevărat reprezentativă, una singură, ca putere legiuitoare.



O comisie a Puterilor Garante, printre care Rusia, Franța și Anglia, a analizat hotărârile celor Două Divanuri. Pe baza acestora s-a semnat, în 1858, Convenția de la Paris, care a reprezentat cadrul constituțional pentru organizarea celor două principate. Conform prevederilor acesteia, în zilele de 14, 16, 17 și 18 decembrie 1858, în Moldova, s-au desfășurat alegeri pentru Adunarea Electivă. La 28 decembrie 1858 s-au deschis lucrările Adunării Elective, care a validat mandatele a 55 dintre 58 de deputați aleși.

Partida Națională avea o majoritate confortabilă în cadrul Adunării, dar nu se pronunțase încă asupra numelui candidatului. În noaptea de 4 spre 5 ianuarie 1859, în cadrul unei întâlniri a membrilor Partidei Naționale, Mihail Kogălniceanu propune drept candidat unic pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, susținător al luptei unioniste. Deputații se angajaseră să voteze candidatul care ar obține majoritatea. De aceea nu este întâmplător faptul că și susținătorii celorlalți candidați l-au votat tot pe Cuza. Domnul a depus jurământul, în care se angaja să apere ''drepturile și interesele patriei'' și să asigure ''binele și fericirea nației române''.

Alegerile pentru Adunarea Electivă a Țării Românești s-au desfășurat între 8/20 și 12/24 ianuarie 1859. Partida Națională n-a reușit să obțină majoritatea mandatelor, în acest context, liderii Partidei Naționale și, în special liberalii-radicali, elementul cel mai dinamic al coaliției, și-au dat seama că singura cale de izbândă este apelul la masele populare.




Lucrările Adunării Elective s-au deschis în ziua de 22 ianuarie/3 februarie într-o atmosferă incendiară. Clădirea din Dealul Mitropoliei era înconjurată de mii de oameni. În noaptea de 23 spre 24 ianuarie, membrii Partidei Naționale s-au reunit la hotelul ''Concordia'' din București unde, pentru prima oară, s-a formulat cu voce tare ceea ce până atunci fusese doar o năzuință: alegerea lui Cuza ca domn al ambelor Principate.

În dimineața de 24 ianuarie, la ora 11.00, când lucrările Adunării s-au reluat, Vasile Boerescu a cerut o ședință secretă în cadrul căreia a precizat: ''A ne uni asupra principiului Unirii este a ne uni asupra persoanei ce reprezintă acest principiu. Această persoană este Alexandru Ioan Cuza, domnul Moldovei ! Să ne unim asupra acestui nume și posteritatea ne va binecuvânta, țara ne va întinde mâinile și conștiința noastră va fi împăcată că ne-am împlinit... o dorință sfântă''. Deputații au jurat că vor vota în unanimitate pe domnul Moldovei. Reveniți în sala de ședințe au trecut la vot. Toate cele 64 de buletine purtau numele lui Cuza, unele având și urări adresate domnitorului: ''spre mărirea patriei'', ''spre fericirea românilor''.





După citirea voturilor, Alexandru loan Cuza a fost proclamat domn al Principatelor Unite. Imediat rezultatul a fost adus la cunoștința mulțimii de pe Dealul Mitropoliei. Ziarul ''Românul'' din 27 ianuarie/8 februarie, consemna: ''... Nu se auzeau în toată capitala decât cele mai vii demonstrații de bucurie...singurul spectacol care se vedea pe toate ulițele, pe la toate răspântiile, pe toate locurile publice ale Bucureștilor. Frații noștri țărani... strigau acum cu toată puterea energică a sufletelor lor: Să trăiască Cuza! Să trăiască Domnul nostru! Se aruncau unii în brațele altora, fără deosebire de condiții, ca cum toți, în general, ar fi scăpat de jugul cel mai apăsător''.

La 8/20 februarie 1859, Alexandru Ioan Cuza ajungea la București. În aceeași zi a depus jurământul în clădirea Catedralei Mitropolitane București, în care se angaja să respecte actul unirii, din 5 și 24 ianuarie: ''Jur în numele Preasfintei Treimi și în fața Țării că voi păzi cu sfințenie drepturile și interesele Principatelor Unite; că în toată Domnia mea voi priveghea la respectarea legilor pentru toți și în toate, și că nu voi avea înaintea ochilor mei decît binele și fericirea nației Române. Așa Dumnezeu și confrații mei să-mi fie întru ajutor!''

Situația creată în cele două Principate a fost dezbătută în cadrul Conferinței internaționale deschise la Paris între 26 mart./7 apr. — 25 aug./6 sept. 1861. Franța, Rusia, Anglia, Prusia și Sardinia au recunoscut dubla alegere. Imperiile austriac și otoman s-au arătat inițial nemulțumite, prima fiind neliniștită de perspectiva consolidării statului român, cealaltă urmărind unele avantaje materiale.

La 22 noiembrie 1861, Poarta emitea ''Firmanul de organizare administrativă a Moldovei și Valahiei'', prin care Puterile suzerane și garante erau de acord cu schimbarea Convenției și admiteau unificarea instituțiilor legislative și administrative ale celor două principate. Rezerva asupra noului statut venea tot din partea Imperiului Otoman, acesta acceptând schimbarea numai pe timpul vieții domnitorului.

La 11 decembrie 1861, Cuza adresează națiunii române o proclamație, anunțând mesajul său: ''Unirea este îndeplinită, naționalitatea română este întemeiată".

A urmat unificarea guvernelor și a Camerelor celor două Principate. La 22 ianuarie 1862, s-a format primul guvern unic al Principatelor Unite, condus de Barbu Catargiu, iar la 24 ianuarie 1862 își deschidea lucrările Parlamentul unic, în care Alexandru Ioan Cuza proclama Unirea definitivă a Principatelor, sub numele de România, iar orașul București devenea capitala noului stat.


Ziua de 24 ianuarie a fost declarată zi de sărbătoare legală în urma unei propuneri legislative semnată de 106 parlamentari, aparținând mai multor partide politice, care a fost avizată favorabil la 18 martie 2014, de către Comisia pentru Cultură a Senatului.

În expunerea de motive se arată că "24 ianuarie semnifică, practic, ziua de naștere a statului național modern român și trebuie ca românii să nu uite acest lucru. (...) Recunoașterea ca sărbătoare legală este un gest simbolic care conferă acestei sărbători statutul bine meritat, deoarece există un adevăr istoric de netăgăduit: România s-a născut la Iași!".

Senatorii au adoptat un amendament, potrivit căruia ziua de sărbătoare legală este nelucrătoare. Proiectul de lege a fost adoptat de către Senat la 2 iunie 2014 și, ulterior, de către Plenul Camerei Deputaților, la 3 decembrie 2014, iar la 16 decembrie 2014, președintele Traian Băsescu a semnat decretul privind promulgarea Legii pentru declararea zilei de 24 ianuarie — Ziua Unirii Principatelor Române — ca zi de sărbătoare națională. Potrivit noii legi, autoritățile administrației publice centrale și locale pot organiza și sprijini logistic și material manifestări cultural-artistice dedicate acestei zile.

Crișan a preferat să își ia viața decât să își trădeze tovarășii



Crişan, este unul dintre conducătorii răscoalei ţărăneşti din 1784 din Munţii Apuseni, intitulată generic “răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan”. Crişan era de loc din satul Vaca, din ţinutul Zarandului (azi satul Crişan, judeţul Hunedoara) şi era iobag al statului, având la vremea răscoalei vârsta de 52 ani. Se născuse în 1732 şi era fiul lui Petru Golda şi al fiicei preotului Giurgiu din satul Bulzeşti. Rămas orfan de mic, a fost crescut de bunicul după mamă. Bunicul care dorea ca nepotul să aibă parte de o viață bună, a făcut eforturi și l-a adus să înveţe carte la Şcoala confesională ortodoxă din Abrud, unde a fost înscris cu numele de Gheorghe Giurgiu – pierzându-şi astfel numele de familie dobândit de la tatăl său.

După ce termină școala este luat în armată, iar după ce satisface stagiul militar se căsătoreşte în satul Cărpeniş unde își crește unicul copil. De atunci, lui Marcu Giurgiu i se spune Crişan pentru că era de loc din ţinutul prin care trece Crişul Alb, iar acestor localnici moţii, oameni de munte, le spun “crişeni”. Dacă Horea a fost liderul moral al răscoalei ţărăneşti, Crişan a fost fără îndoială elementul de acţiune al acesteia. Fost militar în armata imperială, era o fire aprigă şi hotărâtă, era mândru, impunător şi sever. În locurile unde a acţionat, confruntările dintre ţărani şi oamenii înarmaţi ai nobililor unguri au fost de o deosebită violenţă.

Rolul lui Crișan în evenimentele din 1784

În vara anului 1784, având nevoie de soldaţi pentru războaiele pe care le ducea împotriva turcilor şi francezilor, împăratul a Iosif al II-lea a aprobat recrutarea unui număr suplimentar de soldaţi în regimentele de grăniceri din Transilvania. Aceste regimente serveau deja în luptă începând cu 1778. Ţăranii iobagi înrolaţi în aceste regimente de grăniceri scăpau de iobăgie, primind toate drepturile unor cetăţeni liberi, având doar îndatoriri militare. Din cauza situaţiei grele în care trăiau pe moşiile nobililor sau ale statului austriac, un număr mare de iobagi s-a îndreptat spre centrele de recrutare. Nobilii îşi vedeau astfel direct ameninţate interesele, într-un mod grav, deoarece prin înrolarea iobagilor de pe moşiile lor pierdeau o importantă forţă de muncă gratuită şi deci o sursă importantă de câştig. Ei s-au opus plecării iobagilor lor spre înrolare, aceasta fiind scânteia care a declanşat răscoala din anul 1784.

Pe 28 octombrie 1784, la târgul săptămânal din Brad, a venit Crişan cu vestea că Horea a dus noi porunci de la împărat, pe care le va comunica în duminica viitoare (31 octombrie 1784), la biserica din Mesteacăn, îndemnându-i pe iobagi ca în acea zi să vină câţi mai mulţi, cel puţin 4-5 din fiecare sat. Duminică se întrunesc circa 500- 600 de ţărani iobagi, iar Crişan le arătă o cruce aurită, susţinând că a fost primită de Horea de la împărat ca semn că este împuternicit să-i îndrume să-şi hotărască singuri soarta de a rămâne în continuare iobagi sau de a se înscrie grăniceri în regimentele împărăteşti de la Alba-Iulia.

La 2 noiembrie, Crişan a adunat iobagii răsculaţi în afara satului Curechiu, încercând să îi convingă să continue drumul spre Alba Iulia, dar ţăranii erau speriaţi de intervenţia trimişilor nobilimii, temându-se că mergând la Alba Iulia le vor fi atacate familiile rămase acasă. Adunarea ţăranilor s-a mutat la biserica din sat, unde până la urmă Crişan a reuşit să îi convingă să se lupte cu nobilimea. De la Curechiu mulţimea iobagilor s-a îndreptat spre Crişcior, unde a sosit înainte de vremea amiezii. Aici a avut loc primul atac, fiind ucişi aproape toţi nobilii întâlniţi în cale, iar casele şi clădirile care le aparţineau au fost devastate şi bunurile jefuite. În jurul orei 15:00, tot pe 2 noiembrie, iobagii au atacat oraşul Brad, unde după ce au ucis o parte din nobilii care opuneau rezistenţă.

Răscoala se întinde, Crișan fiind în continuare liderul miltar. După ce s-a hotărât de către Horea întreruperea răscoalei în decembrie 1784, Crişan a încercat la rândul său să se ascundă, cu gândul ca în primăvara lui 1785 să reia lupta. A fost prins la 30 ianuarie 1785, tot prin trădare, ca şi Horea şi Cloşca, care fuseseră deja capturaţi la 27 decembrie 1784 şi din data de 2 ianuarie 1785 se găseau încarceraţi la Alba Iulia. Crişan a fost trădat de către nouă ţărani din satul Cărpeniş şi din împrejurimile acestuia, în frunte cu preotul Moise. A fost prins pe drumul ce duce spre Ponor şi dus la închisoarea din Alba Iulia. Pe urmele lui Crişan era deja o mică armată compusă din locotenentul Nozdrovitzky din Regimentul De Vins şi sublocotenentul Neustätder din Regimentul Secuiesc, cu 2 caporali, 4 fruntaşi şi 50 de infanterişti din Regimentul De Vins şi maiorul Pückler cu un caporal şi 10 husari din Regimentul de Toscana.

Deodată cu el au fost prinşi soţia şi fiul său, precum şi un om care îl ajuta ca servitor. Ajuns la Abrud sub escortă militară tot în ziua de 30 ianuarie 1785, a fost interogat imediat de către maiorul Pückler, asistat de ofiţerii săi şi de magistratul oraşului Abrud. I s-au pus 30 de întrebări, benevolum examen (adică fără tortură; tortura la interogatorii era un fapt considerat normal şi obişnuit în acea epocă). În ziua de 1 februarie 1785 a fost dus sub escortă militară la Alba Iulia, unde a ajuns în aceeaşi zi, fiind întemniţat în cazematele care se aflau sub clădirea gărzii mari (clădirea nu mai există în zilele noastre, fiind demolată în secolul al XVIII-lea). Aici a fost despărţit de soţie şi fiu, care fuseseră şi ei duşi la Alba Iulia. La 7 februarie 1785 vestea prinderii lui Crişan a ajuns la împăratul Iosif al II-lea, care a dispus recompensarea celor care l-au prins cu suma de 300 ducaţi, pe care să-i împartă între ei.

Ştiind ce avea să urmeze, un interogatoriu mai dur, cu chinuri fizice, în care ar fi trebuit să spună totul despre participanții la răscoală, Crişan se spânzură în închisoare cu nojiţele de la opinci, la data de 13 februarie 1785. Capul său a fost expus într-o ţeapă în faţa propriei case. Trupul i-a fost despicat de călău în bucăţi, iar acestea trimise şi expuse public în diverse localităţi (Abrud, Bucium, Brad şi Mihăileni) ai căror ţărani se răsculaseră, cu scopul de a-i îngrozi pe aceştia şi a-i descuraja, ca să nu mai încerce pe viitor să se ridice împotriva nobilimii maghiare din Transilvania.

Centenar ''Iași - Capitala Regatului României 1916-1918 și Oraș al Marii Uniri'' (repere istorice)

La 26 aprilie 2017, senatorii și deputații se reunesc într-o ședință comună festivă, dedicată aniversării Centenarului "Iași - Capitala Regatului României 1916-1918 și Oraș al Marii Uniri", precum și împlinirii a 100 de ani de la dezbaterile și adoptarea de către Senat și Adunarea Deputaților, reunite la Iași, a legilor reformatoare ale statului român: legea agrară și legea electorală.



În august 1916, România a intrat în Primul Război Mondial, de partea Antantei, începând operațiunile militare împotriva Austro-Ungariei în noaptea de 14 spre 15 august. La sfârșitul toamnei aceluiași an, cea mai mare parte a teritoriului național, inclusiv Bucureștii, a fost ocupată de inamic. După pierderea Capitalei, a urmat retragerea spre Moldova, teritoriu ce va deveni centrul rezistenței românești în timpul războiului.

În orașul Iași, devenit capitala propriu-zisă a țării (până în noiembrie 1918), s-au mutat autoritățile și principalele instituții ale țării, aici găsindu-și deopotrivă refugiul și mii de locuitori. Aici s-au aflat reședința regelui Ferdinand I și reședința reginei Maria și tot aici și-au avut sediile și și-au desfășurat activitatea Guvernul României, Parlamentul României, Banca Națională a României, Curtea de Casație și Justiție, alte instituții.

La Iași au avut loc, în 1917, dezbaterile parlamentare privind revizuirea Constituției în vederea realizării a două reforme esențiale — reforma agrară și reforma electorală, cu implicații atât de însemnate după realizarea Marii Uniri de la 1918. De altfel, cu prilejul dezbaterilor, Take Ionescu (Partidul Conservator Democrat) declara: ''Noi legiferăm astăzi pentru România Mică, dar legiferăm cu ochii la România de mâine''.



La Iași, a sosit primul eșalon al voluntarilor ardeleni, care au depus jurământul la 8/21 iunie 1917, în fața Regelui Ferdinand I și a guvernului. În cuvântarea rostită cu acest prilej, prim-ministrul Ion I. C. Brătianu afirma că acest fapt reprezenta ''prima manifestare a întregirii neamului nostru, în care serbăm temelia României Mari'', după cum se arată în volumul ''Ion I.C. Brătianu'', autor — prof. univ.dr. Ioan Scurtu (Editura Museion, București, 1992).

Tot la Iași, la 30 martie/12 aprilie 1918, a fost prezentat regelui Ferdinand I și guvernului României actul unirii Basarabiei cu România, votată la 27 martie/9 aprilie 1918, la Chișinău, de Sfatul Țării, iar prin decretul regal din 9/22 aprilie 1918, a fost ratificată unirea Basarabiei cu România, potrivit volumului ''Regele Ferdinand'', autor — prof. univ. dr. Ioan Scurtu (Editura Garamond, București, 1995).

În ceea ce privește reforma agrară și reforma electorală, acestea au constituit teme importante ale vieții social-politice din România la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX.



Legea agrară din 1864, din perioada domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), nu rezolvase decât în parte problema împroprietăririi țăranilor. Aceștia primiseră prea puțin pământ, iar loturile se fărâmițaseră în timp. La începutul secolului XX, se extinsese foarte mult sistemul arendării pământului. În preajma izbucnirii Primului Război Mondial, sute de mii de gospodării țărănești erau total lipsite de pământ. Problema agrară se impune tot mai ferm atenției opiniei publice, mai ales după răscoala din 1907, eveniment care a și determinat ulterior adoptarea unei noi legislații în domeniul agrar, menită să amelioreze situația țărănimii.

În ceea ce privește sistemul electoral din România, conform legii electorale din 1866, apoi și prin noua lege electorală din 1884 (prin revizuirea Constituției), votul era cenzitar, având un caracter restrictiv.

Ion I. C. Brătianu, președintele Partidului Național Liberal (PNL), este cel care va iniția reforma agrară și reforma electorală. În iunie 1910, la o reuniune liberală, acesta declara că se impune "revizuirea Constituției pentru a modifica sistemul electoral de azi".

În 1910, cele două reforme figurau și în programul altor partide politice. Astfel, Partidul Social Democrat prevedea "votul universal, egal, direct și secret" pentru toți locuitorii țării în vârstă de peste 20 de ani, iar în programul agrar — "răscumpărarea silită pe cât va fi trebuință a unei părți cât mai întinse din proprietatea mare". De asemenea, Partidul Naționalist Democrat, condus de N. Iorga, se pronunța pentru votul universal. Partidul Conservator, în schimb, se opunea revizuirii Constituției.

În 1913, Partidul Național Liberal decide să treacă la modificarea Constituției, în vederea realizării celor două reforme. La 7 septembrie 1913, Ion I. C. Brătianu a publicat o scrisoare-program, prin care cerea "desăvârșirea reformei agrare printr-o intervențiune a statului cu drept de expropriere, unde e nevoie, pentru creșterea proprietății țărănești", precum și "stabilirea colegiului electoral unic", conform volumului ''Ion I. C. Brătianu'', autor — prof. univ. dr. Ioan Scurtu. Instalarea, la 4 ianuarie 1914, a guvernului condus de Ion I. C. Brătianu a declanșat acțiunea practică de legiferare a reformelor. În februarie 1914, a fost citită, în Adunarea Deputaților și în Senat, propunerea de revizuire a Constituției. Izbucnirea Primului Război Mondial, în iulie 1914, a determinat însă scoaterea reformelor de pe ordinea de zi.

În 1917, prim-ministrul Ion I. C. Brătianu considera că nu trebuie așteptat sfârșitul războiului pentru ca cele două reforme să fie înscrise în Constituție. Astfel, a fost reluată problema modificării Constituției, în scopul de a oferi baza legală pentru trecerea la înfăptuirea celor două reforme.



La 23 martie/5 aprilie 1917, regele Ferdinand I s-a adresat ostașilor români, cu următoarea proclamație: "Vouă, fiilor de țărani, care ați apărat cu brațul vostru pământul unde v-ați născut, unde ați crescut, vă spun eu, regele vostru, că pe lângă răsplata cea mare a izbânzii, care vă asigură fiecăruia recunoștința neamului nostru întreg, ați câștigat totodată dreptul de a stăpâni într-o măsură mai largă pământul pe care v-ați luptat. Vi se va da pământ. Eu, regele vostru, voi fi întâiul a da pildă. Vi se va da și o largă participare la treburile statului".

Discursul regelui Ferdinand a deschis calea trecerii imediate la modificarea Constituției. La 6/19 mai 1917, la Iași, prim-ministrul Ion I. C. Brătianu a prezentat, în Camera Deputaților și în Senat, proiectele de reformă agrară și electorală și de revizuire a Constituției. El a apreciat, cu acest prilej, că reformele erau cerute "de spiritul vremilor în care trăim", afirmând totodată că jertfele eroice de pe front impun "să votăm încă de acum aceste două principii fundamentale ca să rămână câștigate pentru poporul nostru orice s-ar întâmpla de aici înainte".

Reforma electorală preconiza votul universal, egal, secret, direct, obligatoriu, pentru bărbații cu vârsta de 21 de ani împliniți, iar reforma agrară prevedea exproprierea moșiilor mai mari de 100 de hectare.

La 20 mai 1917, V. G. Morțun, președintele Adunării Deputaților, a anunțat constituirea unei comisii care să redacteze proiectul de lege pentru modificarea articolelor 19, 57 și 67 din Constituție. Dezbaterile în plen, în cadrul cărora s-a remarcat din nou opoziția conservatorilor, au început la 24 mai și au durat trei săptămâni. Hotărârea de modificare a Constituției a fost votată de Adunarea Deputaților la 13 iunie 1917, iar de Senat, la 20 iulie 1917.

Pe linia concretizării reformelor înscrise în 1917 în Constituție, la 3/16 noiembrie 1918 a fost publicat decretul-lege pentru reforma electorală, care prevedea votul universal (numai pentru bărbați), așa cum fusese stabilit de Parlament în 1917, la Iași. La 16/29 decembrie 1918, au fost publicate decretele-lege privind trecerea la exproprierea marilor proprietăți rurale din regat. În noiembrie 1919, au avut loc primele alegeri parlamentare pe baza votului universal.

În iulie 1921, au fost date legile pentru definitivarea reformei agrare în Vechiul Regat și în provinciile istorice unite în 1918 cu acesta. Prin reforma agrară, au fost expropriate 6.120.000 ha (din care aproape 4 milioane ha teren arabil), reprezentând circa 66 la sută din suprafața deținută de marii proprietari funciari.

AGERPRES/(Documentare — Ruxandra Bratu; editor: Andreea Onogea, editor online: Adrian Dădârlat)

Pentru realizarea acestui material au fost utilizate următoarele surse:
Ioan Scurtu, ''Ion I.C. Brătianu'', Editura Museion, București, 1992.
Ioan Scurtu, ''Regele Ferdinand'', Editura Garamond, 1995.
''Istoria României în date'' (coordonare: Dinu C. Giurescu), Editura Enciclopedică, București, 2003.

100 de ani de comunism | Planul antiromânesc

Din cauza propagandei comuniste, este puţin cunoscut că efortul militar pentru Marea Unire de la 1 decembrie 1918 s-a încheiat mult DUPĂ această dată. Puciul bolşevic al lui Lenin ameninţa să arunce în aer nu numai societatea rusă, dar şi bucăţi mari din Europa răvăşită de război. Agenţi ai Cominternului, abia creat, încercau să ia puterea în Germania, Ungaria, Polonia şi în România. Printr-un fost prizonier de război bolşevizat, Bela Kun, comunismul s-a instalat pentru 133 de de zile la Budapesta. În mai 1919, armata română duce lupte dincolo de Tisa ca să elimine pericolul care ameninţa şi Transilvania, şi Europa.

În primăvara lui 1919, statul român s-a aflat într-un extraordinar pericol. Abia intraţi victorioşi în Bucureşti, regele Ferdinand, regina Maria, şi lideri politici de frunte de la Ionel Brătianu la Alexandru Averescu, devin conştienţi că ţara risca să fie ruptă din nou în bucăţi prin diversiunile, atacurile şi tulburările create de agenţi bolşevici. Aceştia penetraseră mai vechiul Partid Social Democrat sau alte grupuscule socialiste şi profitau de situaţia grea lăsată de război. Coordonarea aparţinea unui versat lider radical, cominternist, medicul şi avocatul Cristian Racovski, bun prieten cu numărul doi din ierarhia bolşevică, Leon Trotski, şi în permanent contact cu Lenin însuşi.

Convinşi că numai revoluţia mondială va salva regimul bolşevic, aceştia plănuiau luarea cu asalt a regimului de la Bucureşti în paralel cu atacuri din exterior dinspre Ungaria, Odesa şi prin Bucovina.

Cel mai grav pericol venea dinspre Budapesta. După război, tensiunile din capitala maghiară erau imense. Înfrângerea Puterilor Centrale dusese la dezmembrarea Imperiului Austro-Ungar. Budapesta pierduse Transilvania, dar şi alte teritorii în favoarea Cehoslovaciei şi Yugoslaviei. În primăvara lui 1919, guvernul contelui Mihaly Karoly era complet depăşit.

Lui Karoly îi revenise ingrata misiune de a separa statul ungar de cel austriac, dar şi de teritoriile cedate. În plus, se străduia să ţină piept diversiunilor provocate de comunişti, dornici să extindă regimul bolşevic până în inima Europei Centrale. Este motivul pentru care, în februarie 1919, militantul bolşevic Bela Kun este arestat.

Fiu al unui notar din Transilvania şi ofiţer al Puterilor Centrale, acesta fusese luat prizonier în Rusia, în 1916. În lagăr fusese bolşevizat. La şedinţele de propagandă i-a atras atenţia lui Lenin. Va fi instruit intensiv în materie de tactici subversive şi arta de a obţine puterea. În decembrie 1918, fondează la Budapesta, Partidul Comunist Maghiar.

Întemniţarea lui Bela Kun la Budapesta durează numai o lună. Contele Karoly decide să îi lase Puterea în speranţa că, având sprijinul lui Lenin şi al Armatei Roşii, Ungaria va recăpăta Transilvania. La 20 martie 1920, se formează o coaliţie de guvernare de coloratură social-democrată, în care şeful comunist Bela Kun era liderul principal.

În scurt timp, prin metode brutale sau de-a dreptul teroriste, acesta elimină orice concurenţă politică. În paralel, crează, după model bolşevic, o Armată Roşie cu care, în aprilie, trece Tisa, în Transilvania. Armata Română era pregătită şi porneşte contra-ofensiva.

Dar atacurile lui Bela Kun nu erau singura problemă. Cristian Racovski, şef bolşevic în Ucraina, plănuia lovituri asupra României dinspre Odesa şi Bucovina astfel încât să facă joncţiunea cu trupele maghiare bolşevizate chiar pe teritoriu românesc. Din fericire, Armatele Albe care luptau împotriva bolşevicilor în Rusia au atras la timp, spre nord, mare parte din trupele lui Racovski. Armata Română s-a putut concentra pe frontul de vest, împotriva comuniştilor lui Bela Kun.

Pe acest fond, la 1 August 1919, Armata Română intră în Budapesta. La putere, va veni un lider politic conservator, Miklos Horthy. Bela Kun şi apropiaţii lor fug la Viena. Liderul comunist rus nu îi va ierta niciodată lui Cristian Racovski că şi-a trimis soldaţii contra ruşilor albi în loc să îl ajute să dezmembreze România. Peste ceva mai mult de 10 ani, amândoi vor fi ucişi de Stalin.

LA MULŢI ANI TUTUROR ARMÂNILOR! 23 mai – ziua aromânilor de pretutindeni.

De câțiva ani încoace, pe 23 mai se sărbătorește în România, dar și în alte țări balcanice, Ziua Naţională a Aromânilor, în încercarea de a conserva cultura și obiceiurilor acestei comunități. La salba sfinţilor martiri ai neamului românesc strălucesc, ca nişte diamante, şi aromânii care s-au jertfit pentru apărarea limbii strămoşeşti şi a credinţei ortodoxe. Se cuvine să le aducem azi un omagiu, căci sacrificiul lor afirmă dreptul la viaţă al acestui popor asuprit care vrea să rămână în locurile sale milenare, aşa cum l-a lăsat Dumnezeu.


La începutul secolului XX, aromânii din Peninsula Balcanică au insistat pentru a-şi folosi limba proprie în şcoli şi biserici, fiind sprijiniţi de statul român. Această posibilitate a determinat nemulţumirea grecilor, care considerau că nu există aromâni. Bande de greci, sprijinite financiar mai ales de preoţii eleni, s-au dedat la omoruri în masă, săvârşite în aşezările cu populaţie majoritar aromânească. Reacţia Executivului de la Bucureşti faţă de masacrele bandelor greceşti a stârnit iritarea omologilor eleni, conflictul diplomatic devenind de neevitat. Drepturile aromânilor din Peninsula Balcanică au constituit motivul unor dialoguri intense între Ministerele de Externe ale României şi Înaltei Porţi. Într-un asemenea context, Ministrul român de Externe, generalul Lahovary, a beneficiat de suportul unor persoane influente din Austro-Ungaria (Contele Goluchowski şi Baronul Calice), Germania (Baronul Marschall), Italia (Marchizul Incisa) şi Rusia (Zinoviev), care direct sau prin intermediari au discutat cu factorii de decizie de la Constantinopol.





În decembrie 1903, Generalul Lahovary, trimis al României la Constantinopol, a prezentat Patriarhiei un proiect în care sugera posibilitatea ca aromânii să beneficieze din punct de vedere religios de serviciile unui episcop propriu în eparhia Ohrida-Kruševo, în locul celui greco-ortodox. În acelaşi timp, pe data de 24 aprilie 1904, aromânii au depus un Memorandum la Patriarhie solicitând, printre altele, înfiinţarea unor biserici proprii, posibilitatea pentru preoţi de a ţine slujba religioasă în limba română şi de a avea un delegat pe lângă Patriarhie. Cum Sfântul Sinod a respins cererile aromânilor, ambasadorul Germaniei, baronul Marschall, a fost primit în audienţă la sultanul Abdul-Hamid al II-lea (1876-1909) în legătură cu doleanţele aromânilor. Iniţiativa ambasadorului german s-a datorat solicitării lui Lahovary, ultimul cerând printr-o notă oficială acordarea de drepturi aromânilor, aşa cum aveau şi celelalte naţionalităţi nemusulmane. În cele din urmă, sultanul a emis o iradea (22 mai 1905),



recunoscându-le aromânilor toate revendicările cerute, cu excepţia celei de a avea un conducător religios propriu. De la această dată, românii s-au pus în mişcare ca să redeştepte conştiinţa naţională, printre toţi românii din Imperiul Otoman. Ei au fondat, în scurt timp, şaizeci de comunităţi vlahe. Patriarhul şi grecii, nemulţumiţi de aceste progrese, s-au dedat la persecuţii şi fapte criminale împotriva aromânilor, determinând proteste energice din partea guvernului român pe lângă guvernul grec.



«Deodată ne pomenim cu arhiereul în biserică strigând: „Afară! Afară voi cuţo-vlahii!” Până să mă uit îndărăt să văd ce se întâmplă, Mitropolitul m-a lovit tare în cap cu bastonul şi a început să-mi curgă sângele…»
Suferinţele pătimite de preoţii din Macedonia din partea Clerului de la Fanar sunt evocate, cu mult dramatism, de către părintele aromân Dumitru Constantinescu din comuna Perivole




Pind (Epir) într-un text intitulat “Biografie”, trimis soţiei lui Iancu Bacalbaşa, pe 20 august 1913, pentru a fi publicat în ziarul acestuia, „Înainte”. Documentul nu a mai fost însă tipărit în publicaţia respectivă, văzând lumina tiparului abia în februarie 2004, în numărul 12 al revistei „Rost”. Redăm, mai jos, un pasaj semnificativ din mărturia cutremurătoare a preotului aromân:



„Pe la 4 Decembrie 1884 fiind la Grebena, prin depeşe am fost chemat de către dl. Apostol Mărgarit la biserica românească din Vlaho-Clisura, cu hramul Sfântului Nicolae. Zi de Sfântul Nicolae, 6 Decembrie, pe când eu şi colegul meu, părintele Nicolae Papa Flora, eram în biserică în Sfânta Liturgie, vine şi Mitropolitul Filaret din Castoria, însoţit de toţi preoţii, diaconii şi institutorii grecomani şi de mare mulţime din aromânii grecomani, împreună cu Mudirul local şi cu un ofiţer din Castoria, anume Caraman-aga, care avea cu dânsul şi peste 20 de soldaţi. Stau în curtea bisericii şi se sfătuiesc. Prea Sfinţia Sa vrea să fim scoşi din biserică şi să slujească el în ea. Autorităţile nu ştiau cum să procedeze. Aromânii erau veniţi cu toţii în biserică. Eu mă găseam la Sfânta Masă în altarul bisericii, în momentele acelea, iar Părintele Nicolae la proscamidie.

Deodată ne pomenim cu arhiereul în biserică strigând: „Afară! Afară voi cuţo-vlahii!” Până să mă uit îndărăt să văd ce se întâmplă, Mitropolitul m-a lovit tare în cap cu bastonul şi a început să-mi curgă sângele. De ameţeală n-am simţit dar, când am văzut sânge peste obraz şi peste odăjdii picând jos, m-am speriat şi am început să strig şi să cer ajutor. Pe când strigam, preoţii băteau pe Părintele Nicolae, i-au despicat gura şi l-au scos afară din altar. Diaconul Prea Sfinţiei Sale l-a lovit pe cântăreţul Nicolae, care a căzut din strană leşinat. Atunci femeile aromâne s-au încăierat cu Arhiereul, iar la ţipetele lor au intrat autorităţile în biserică şi ne-a scăpat pe noi românii de la moarte sigură. Noi eram puţini, iar inamicii erau înarmaţi cu cuţite, cu pistoale şi cu suliţe în bastoane. După ce a restabilit liniştea, Autoritatea ne-a scos pe toţi afară din biserică ne-a trimis cu pază pe la casele fiecăruia. Biserica a fost încuiată, iar Autoritatea a luat cheile cu dânsul. Pe urmă a raportat la Caimacamul din Castoria cazul. După trei zile, a venit ordin de la Valiul prin care spunea să slujească la biserica Sfântul Nicolae o septămână grecii şi una aromânii. Aşa a rămas până în timpul izbucnirii răsboiului balcanic.”
“Românii din Macedonia nu sunt greci, sunt români: trebuie să fie”
În scrierile sale despre românii macedoneni, Dimitrie Bolintineanu relatează că ar fi adresat un memoriu către ministrul de Externe Fuad-Pașa, cerând printre altele deschiderea de școli românești în Balcani.“Românii din Macedonia nu sunt greci, sunt români: trebuie să fie” – spunea Bolintineanu;„ceea ce credem noi că toți acești români ar trebui să facă este de a-și păstra cu sânțenie limba și datinile române”.
De asemenea, cu privire la românii sud-dunăreni numiţi şi macedoromâni sau aromâni, Eminescu scria: „Cât despre limba macedoromânilor, e azi un adevăr cunoscut de toţi că e numai un dialect al limbii dacoromane şi că n-are a face deloc cu limbile neolatine ale Occidentului. Studiile recente ale lui Miklosich au dovedit-o cu toată evidenţa. Atât dialectul din Istria cât şi cel macedoromân sunt varietăţi ale limbii dacoromane, cu mici deosebiri fonologice şi cu mari şi hotărâtoare asemănări. Ne rămâne numai să admirăm ignoranţa grecilor moderni în privirea istoriei şi etnografiei unor ţări asupra cărora pretend a avea drepturi. Dacă se află români în Macedonia cari vor redeşteptarea poporului lor şi readucerea lui la conştiinţa naţională, ei au cuvânt să lucreze în acest sens, şi nu injuriile foilor greceşti îi vor opri. În mozaicul de popoare orientale, credem că e loc şi pentru români şi că nu există nici o necesitate să fie anexaţi la Grecia.” (M. Eminescu, Erori istorice şi filologice, 11 august 1882).
Deţinători ai unui tezaur cultural păstrat în memoria colectivă şi transmis, de-a lungul generaţiilor prin viu grai, aromânii luptă, de veacuri, pentru menţinerea identităţii lor spirituale. Iubindu-şi atât de mult limba, portul, folclorul şi obiceiurile, aromânii le vor păstra mereu, ca pe cele mai preţioase dovezi ale conştiinţei apartenenţei la etnia românească.

Klaus Iohannis, mesaj pentru diaspora, cu ocazia Zilei Românilor de Pretutindeni: Cea mai bună recunoaştere este ca statul să se pună în slujba lor

Preşedintele Klaus Iohannis a transmis duminică un mesaj cu ocazia Zilei Românilor de Pretutindeni, precizând că cea mai bună manieră în care statul le poate recunoaşte contribuţia este ”să se pună în slujba lor”.



„Ca în fiecare ultimă duminică a lunii mai, astăzi sărbătorim Ziua Românilor de Pretutindeni, zi în care, oriunde ne-am afla, redescoperim bucuria de a face parte dintr-un popor care a oferit atât de multe întregii lumi. Cu atâţia români aflaţi acum peste hotare, cea mai bună manieră în care statul le poate recunoaşte contribuţia este să se pună în slujba lor”, a transmis preşedintele Klaus Iohannis.

Şeful statului a făcut referire şi la progresele înregistrate de România în ceea ce priveşte domeniul serviciilor consulare, dar şi programele de susţinere a antreprenoriatului, pentru românii care doresc să revină în ţară.

"Anul trecut s-au făcut unele progrese în ceea ce priveşte oferirea de servicii consulare online, simplificarea recunoaşterii diplomelor, susţinerea întoarcerii în ţară prin antreprenoriat, dar mai sunt multe de făcut. Indiferent de domeniul în care muncesc, îmi doresc ca românii de pretutindeni să se susţină reciproc şi să participe la luarea deciziilor care le afectează viaţa”, a mai precizat preşedintele.

Pentru a marca Ziua Românilor de Pretutindeni, preşedintele Klaus Iohannis va participa luni la la vernisajul ”Aici - Acolo”, care va avea loc luni, la Muzeul Naţional Cotroceni.

1917, ANUL PREMERGĂTOR MARII UNIRI: Generalul Eremia Grigorescu (1863-1919), erou al luptelor de la Mărășești

Unul dintre cei mai mari comandanți ai armatei române, Eremia Grigorescu, ce a avut un important rol în războiul pentru întregire națională, s-a născut la 28 noiembrie 1863, la Târgu Bujor, județul Galați.



Al patrulea copil al unui învățător, a urmat cursul primar și gimnazial la Iași. A fost nevoit să muncească pentru a se întreține, dar a absolvit cu rezultate excepționale, în 1881. Aceleași lipsuri materiale l-au făcut să abandoneze Facultatea de Medicină a Universității Iași, notează ''Dicționar biografic de istorie a României'' (Ed. Meronia, 2008).

A absolvit Școala militară de ofițeri din București, secția artilerie în 1884 și Școala de Aplicație de Artilerie și Geniu din București în 1886, potrivit volumului ''Mica enciclopedie a Marelui Război 1914-1918'' (Corint Educațional, 2014). A fost trimis la perfecționare în Franța, unde a urmat Școala Specială de Administrație pentru Artilerie a ministerului de război al Franței, precum și cursuri la facultatea de matematică de la Sorbona.

La revenirea în țară a publicat studiul ''Calculul probabilităților cu aplicare la gurile de foc'' devenind consultant în diverse probleme, precum achiziționarea și modernizarea materialului de luptă al armatei române sau fortificarea Bucureștilor.

A condus și s-a implicat în organizarea Pulberăriei armatei de la Dudești (1899-1904). Hotărârea sa privind achiziționarea unui fulmicoton de calitate (exploziv puternic obținut prin acțiunea acidului azotic asupra celulozei — n.r.) i-a adus demiterea, apoi a fost avansat la gradul de locotenent-colonel și numit în Ministerul de Război, Direcția Artilerie (1905). S-a remarcat atât ca organizator și pedagog la conducerea Școlii de artilerie, geniu și marină (1907), cât și ca atent observator la manevrele generale de brigadă.

Sublocotenent la terminarea școlii militare în 1884, Eremia Grigorescu a urcat în ierarhie, ajungând în preajma intrării României în Primul Război Mondial la gradul de general de brigadă. În 1916, se afla la comanda Diviziei 15 infanterie, care își avea sediul în Dobrogea. A participat la confruntările cu armata germano-turco-bulgară în sectorul Arabagi în august 1916.

A fost transferat pe linia Carpaților, unde presiunea armatei germano-austro-ungare devenise uriașă. Aici, Eremia Grigorescu a luat parte la prima bătălie de la Oituz în fruntea unității sale, care, sub deviza ''Pe aici nu se trece'', a fost supranumită ''Divizia de fier''. ''Pe aici nu se trece'' a devenit deviza trupelor de sub comanda sa.

În contextul înfrângerii armatei române în bătălia de la București și a părăsirii capitalei și a două treimi din teritoriul țării, generalul de divizie Eremia Grigorescu a primit comanda Grupului Oituz-Vrancea (1916-1917), a corpurilor 4 armată (1917) și 6 armată (iunie 1917) și, ulterior, a Armatei I (1917). În fruntea acestor unități militare a rezistat atacurilor furibunde ale armatei germane conduse de generalul Friderich von Gerock (1916-1917).

Ofensiva armatei germane la Mărășești a început în dimineața zilei de 24 iulie/6 august, printr-un violent bombardament de artilerie. Puterile Centrale puneau mare preț pe o victorie obținută de forța de șoc comandată de generalul-feldmareșal August von Mackensen, supranumit ''spărgătorul de fronturi'', potrivit volumului ''Istoria României în date'' (Ed. Enciclopedică, 2003). Scopul strategic era străpungerea frontului și, prin exploatarea maximă a acesteia, ocuparea Moldovei, scoaterea României din război și, ca o consecință mai îndepărtată, scoaterea din război și a Rusiei.

După 14 zile de lupte grele, între 24 iulie/6 august și 6/19 august 1917, Armata I română, inițial în cooperare cu câteva divizii ale Armatei a IV-a ruse, au respins puternica ofensivă a armatei germane. Bătălia, prin durata, proporțiile și intensitatea ei, a fost cea mai mare de pe frontul românesc din tot cursul războiului. Armata I română condusă de generalul Constantin Cristescu (până la 30 iulie/12 august), iar apoi de generalul Eremia Grigorescu, a repurtat una dintre cele mai strălucite izbânzi a războiului de întregire națională.

"Reamintesc tuturor ostașilor acestui corp de armată, de la general și până la ostaș, că izbânda nu se obține sigur decât atacând cu hotărârea de a face orice sacrificiu, căci nu numai dușmanul, dar chiar moartea se dă în lături din fața aceluia care atacă cu hotărâre. Țara și întreg neamul românesc se găsesc la o cotitură periculoasă în drumul vieții lor și scăparea nu o poate aștepta decât de la spiritul de sacrificiu și abnegație a acelora chemați să apere țara și onoarea drapelului" afirma generalul Eremia Grigorescu, în Ordinul de operații din 27-28 iulie 1917, zona Cosmești, fapt consemnat de www.primariatgbujor.ro.



''Voi ține frontul printr-o defensivă dârză și încăpățânată. Îmi iau răspunderea !'' transmitea la 29 iulie 1917, Eremia Grigorescu, Șefului Marelui Cartier General, notează ''Dicționar biografic de istorie a României'' (Ed. Meronia, 2008). În aceeași seară, în plină ofensivă inamică, a fost numit comandant al Armatei 1 în locul generalului Constantin Cristescu.

"Din acest moment sunt numit comandant al Armatei 1. Iau comanda în condițiuni excepțional de grele si de mare răspundere pentru țară. Vă rog să-mi dați ascultare deplină și fac apel călduros la patriotismul dumneavoastră și la eroismul dumneavoastră pentru a stăvili ofensiva dușmană și vom stăvili-o. De rezistența și voința noastră a tuturor, de la soldat și până la mine, depinde soarta Moldovei și existența neamului românesc. Armata noastră joacă un rol hotărâtor în această bătălie." (General Eremia Grigorescu, comandant al Armatei 1, 30 iulie 1917)

Cele mai dramatice ale marii bătălii de la Mărășești au fost luptele de pe platoul Muncelului (2/15-5/18 august) și lupta de la Răzoare (6/19 august), unde a căzut eroic întreaga companie de mitraliere a Batalionului 1, Regimentul 51 infanterie, comandată de căpitanul Grigore Ignat.

Victoria de la Mărășești, unde, alături de ostașii români și-au dat viața și ostași ruși și francezi, a marcat eșecul planului operativ și strategic german; ofensiva Armatei a IX-a germane a fost oprită la porțile Moldovei. Pierderile trupelor române în morți, răniți sau dispăruți au fost de 610 ofițeri și 26.800 soldați și gradați. Pierderi însemnate au înregistrat și trupele ruse, iar cele ale adversarului au fost de 47.000 oameni, morți și răniți.

La sfârșitul bătăliei, notează ''Istoria românilor'' (vol. VII, Editura Enciclopedică, 2003), generalul Eremia Grigorescu, adresându-se ostașilor de sub comanda sa, sublinia: ''Timp de aproape două luni, prin rezistența îndârjită ce ați opus cu piepturile voastre la Mărășești și Muncelu năvălirii dușmanului cotropitor, ați făcut să se întunece visurile de cucerire ușoară a părții ce ne-a mai rămas din scumpa noastră țară... La Siret, în focul urii răzbunătoare, nesocotind risipa sângelui, ați smuls biruința cea mare. Ați făcut să reînvie în mintea tuturor amintirea glorioasă a faptelor străbunilor noștri. Ați atras admirația lumii întregi... Din sângele vostru se va ridica, curat și măreț, o țară românească a tuturor românilor''.

''Mărășeștii'', după cum afirma în ordinul de zi generalul Eremia Grigorescu, ''au fost mormântul iluziilor germane''. Aici generalul Mackensen a cunoscut ''ce este înfrângerea'' consemnează același volum amintit mai sus.

În același sens, despre succesul de la Mărășești, comandantul Corpului I rezervă german, generalul Von Morgen, scria: ''Luptele din august (...) au dovedit că românii deveniseră un adversar redutabil. Ei se băteau bine, erau conduși cu multă dibăcie și, în special, artileria și infanteria cooperau mai ordonat''.

Împăratul Yoshihito al Japoniei i-a trimis generalului român, în dar, o sabie pe care era gravată inscripția: ''Voi sunteți aceia care scrieți istoria țării'', notează volumul ''Mica enciclopedie a Marelui Război 1914-1918'' (2014), pentru a marca victoria de la Mărășești, fiindu-i recunoscute meritele obținute pe câmpul de luptă.

Generalul Eremia Grigorescu a fost decorat, spre sfârșitul războiului (octombrie-noiembrie 1918), cu Ordinul Mihai Viteazul, clasa a II-a, iar generalul Misiunii militare franceze, Henri Mathias Berthelot l-a decorat cu ''Legiunea de Onoare''.

A făcut parte din guvernul condus de generalul Constantin Coandă, pentru o perioadă scurtă de timp, în calitate de ministru de război (24 octombrie-28 noiembrie 1918).

''Păstrătorul moșiei noastre și apărătorul plin de încredere al onoarei românești'', după cum îl numise marele Nicolae Iorga, respectat de autorități, presă și oameni de cultură, Eremia Grigorescu a murit la scurt timp după încheierea războiului, la numai 55 de ani, scrie ''Dicționar biografic de istorie a României'' (Ed. Meronia, 2008).

Conform dorinței sale testamentare, a fost înmormântat la Mărășești, mai întâi în cimitirul satului, apoi în incinta marelui mausoleu ridicat între 1923-1938, pe locul unde s-au desfășurat cruntele bătălii pentru apărarea țării.

AGERPRES/(Documentare — Irina Andreea Cristea; editor: Marina Bădulescu)

Pentru realizarea acestui material au fost utilizate următoarele surse:
''Dicționar biografic de istorie a României'' (Ed. Meronia, 2008)
''Mica enciclopedie a Marelui Război 1914-1918'' (Corint Educațional, 2014)
''Istoria românilor'' (vol. VII, Editura Enciclopedică, 2003)
''Istoria României în date'' (Ed. Enciclopedică, 2003)

1917, ANUL PREMERGĂTOR MARII UNIRI: Consiliul de Coroană de la Sinaia a adoptat neutralitatea țării

Asasinarea la 28 iunie/11 iulie 1914, la Sarajevo, a prințului moștenitor al Austro-Ungariei, Franz Ferdinand, și a soției sale, Sofia, de către un tânăr naționalist sârb, Gavrilo Princip, a fost pretextul în baza căruia a fost declanșat Primul Război Mondial, consemnează volumul ''Istoria României în date'' (2003). În Primul Război Mondial s-au confruntat două blocuri politico-militare - Antanta și Puterile Centrale, formate înainte de 1914, care dețineau fiecare o influență majoră asupra Europei, nu doar politică, ci și și economică: Antanta (Imperiul Britanic, Franța și Rusia la care vor mai adera Italia, România, SUA) și Puterile Centrale (Germania și Austro-Ungaria la care vor mai adera Turcia, Bulgaria).



Însă, Austro-Ungaria nu a declarat imediat război Serbiei, adresând un ultimatum micului stat balcanic. După ce au primit asigurări din partea Germaniei că îi vor sprijini în cazul în care protectoarea slavilor balcanici, Rusia, va interveni, Austro-Ungaria a declarat război Serbiei, la 15/28 iulie 1914, declanșând astfel Primul Război Mondial. La 19 iulie/1 august, Germania a declarat război Rusiei, ce s-a situat de partea Serbiei, apoi la 21 iulie/3 august, Franței, iar la 22 iulie/4 august Marea Britanie a declarat război Germaniei. În sprijinul Angliei și Franței vin, în 1917, Statele Unite ale Americii și Grecia.

Imediat după declararea războiului, Austro-Ungaria a trecut la presiuni diplomatice asupra guvernului român, spre a determina România să intre în război alături de Puterile Centrale. Tratatul de alianță româno-austro-ungar cu caracter defensiv semnat la 18/30 octombrie 1883, la Viena, de miniștrii de externe Dimitrie A. Sturdza și Gustav Kalnoky fusese reînnoit ultima dată în 1913. Articolul 2 prevedea că cele două părți Austro-Ungaria și România se obligau să se sprijine militar în cazul în care una dintre ele ar fi atacată, constituind obiectul unei agresiuni: ''Casus foederis intervine pentru statul român numai în cazul atacării Austro-Ungariei de o terță putere în regiunile limitrofe României''.

La 14/27 iulie 1914, împăratul Franz Joseph îl anunța pe Carol I despre războiul pe care era hotărât să-l declare împotriva Serbiei, exprimând-și speranța că ''vechea ta prietenie și legăturile noastre amicale sunt pentru minte tot atâtea garanții că tu vei avea o înțelegere sinceră a hotărârilor ce am luat în acest caz grav'', notează Ioan Scurtu în volumul ''Istoria românilor în timpul celor patru regi — Carol I'' (2004).

Câteva zile mai târziu, la 18/31 iulie 1914, regele Carol I primea un mesaj din partea împăratului Germaniei, Wilhelm al II-lea, prin care îi cerea acestuia ca România să intre în Război de partea Puterilor Centrale. În aceeași ordine de idei, la 20 iulie/2 august, cancelarul Germaniei, Theobald von Bethmann-Hollweg îi telegrafia lui Carol I, cerându-i acestuia și guvernului Ion I.C. Brătianu ca România să intre în război de partea Puterilor Centrale, potrivit volumului ''Istoria României în date'' (2003). ''Cerem mobilizarea imediată a armatei române și îndreptarea ei împotriva Rusiei'' consemnează același volum.

Președintele Consiliului de Miniștri, Ion I. C. Brătianu, a expus în fața regelui Carol I o serie de argumente potrivit cărora România nu putea intra în război, între care: Austro-Ungaria declanșase un război ofensiv împotriva Serbiei, tratatul din 1883 având un caracter defensiv; războiul pornit de Austro-Ungaria era dus împotriva naționalităților, românii din Transilvania suportând o intensificare a politicii de maghiarizare; reușita în acest război a Austro-Ungariei însemna consolidarea inamicilor poporului român; tratatul de la București, semnat în 1913, stabilise, pentru prima dată în istorie, dreptul statelor din Europa de sud-est de a-și hotărî singure soarta.

În acest context, regele a decis convocarea unui Consiliu de Coroană pentru 21 iulie/3 august 1914, la Castelul Peleș din Sinaia, la care au participat membrii guvernului, foștii prim-miniștri și șefii partidelor politice de guvernământ. Conservatorul Alexandru Marghiloman și liberalul I.G. Duca au luat note complete asupra dezbaterilor, potrivit volumului ''Istoria românilor'' (vol. VII, 2003). Potrivit acestora, la Consiliul de Coroană au participat: regele Carol I, principele moștenitor Ferdinand, președintele Consiliului de Miniștri Ion I.C. Brătianu, ministrul afacerilor Străine, Emil Porumbaru, ministrul de Finanțe Emil Costinescu, ministrul de Interne Vasile G. Morțun, ministrul Industriei și Comerțului Alexandru Radovici, ministrul Agriculturii și Domeniilor Alexandru Constantinescu, ministrul Lucrărilor Publice dr. Constantin Angelescu, ministrul Justiției Victor Antonescu, ministrul Cultelor și Instrucțiunii Publice Ion G. Duca, președintele Adunării Deputaților Mihail Pherekyde, foștii prim-miniștri Theodor Rosetti și Petre P. Carp, reprezentanții partidelor de opoziție: Alexandru Marghiloman, Ion Lahovary, Ion Grădișteanu, Take Ionescu, Constantin Cantacuzino-Pașcanu și Constantin Dissescu.

Din primul moment, Regele Carol I s-a pronunțat pentru intrarea României în război alături de Puterile Centrale, afirmând cu hotărâre ''că datoria României e să execute tratatele ce o leagă de Tripla Alianță'' fiind convins de victoria germană, notează volumul ''România, 1866-1947'' (Keith Hitchins, 2017). Acesta era sprijinit, doar de liderii conservatori progermani Petre I. Carp, care considera că expansiunea Rusiei reprezenta pentru România cea mai mare primejdie, iar Theodor Rosetti, care în cele din urmă s-a pronunțat în favoarea neutralității, declara că ''mai bine decât să ne avântăm într-un război contra simțământului public, mai bine să rămânem neutri'', potrivit volumului ''Istoria românilor'' (vol. VII, 2003).

Decisiv, însă nu și determinant, față de actul de declarare a neutralității României a fost cel al declarării neutralității Italiei, care avusese loc la 21 iulie/3 august 1914.

În cadrul Consiliului, unii oameni politici conservatori filogermani, ca Alexandru Marghiloman, de pildă, au propus adoptarea unei neutralități definitive, soluție, care, de fapt ar fi avantajat Puterile Centrale. După confruntarea opiniilor, s-a adoptat formula unei neutralități tranzitorii, a expectativei armate, concepută de primul ministru Ion I.C. Brătianu, care corespundea cel mai bine intereselor țării, fiind oferit, totodată, și un răspuns favorabil cerințelor opiniei publice, notează volumul amintit mai sus. Starea de neutralitate, chiar dacă fusese proclamată, nu putea fi definitivă. Acesta reprezenta o soluție provizorie, o etapă necesară pe calea încheierii alianței cu Antanta care promitea sprijinul pentru împlinirea idealului românesc de unire cu România a teritoriilor românești aflat sub stăpânirea austro-ungară.

Ion I.C. Brătianu a vorbit în numele guvernului, spunând, între altele: ''Noi cerem ca România să rămână neutră. Tratatul, precum s-a văzut nu ne obligă, dar, chiar dacă ne-ar obliga România nu poate admite ca aliații ei să dispună de soarta sa fără ca măcar să-și dea oboseala de a o vesti. (...) Nu ne-au făcut cinstea să ne comunice măcar intențiile lor. (...) Pe de altă parte, România nu ar putea admite să ia armele într-un război a cărui cauză este tocmai nimicirea unei națiuni mici. (...) Problema românilor din Ardeal domină întreaga situație, ea a fost pururea punctul negru al alianței. (...) Soarta românilor de peste munți, idealul național al românismului sunt chestiuni pe care niciun guvern român nu le poate nesocoti. (...) Nu se poate face război... când acest război nu este aprobat de conștiința națională. (...) Războiul va fi probabil lung și vom mai avea prilejul să ne mai spunem cuvântul'', potrivit volumului ''Istoria României. Enciclopedie'' (Costin Scorpan, 1997).

În fața acestei situații, regele Carol I a conchis: ''constat că reprezentanții țării, aproape în unanimitate, au cerut neutralitatea României. Ca rege constituțional mă supun votului dumneavoastră''.

După Consiliul de Coroană și declararea neutralității s-a întrunit Consiliul de Miniștri, care, printr-un comunicat inserat în presă, redactat cu mare prudență făcea cunoscută poziția oficială a României. Regele Carol I, Ion I.C. Brătianu, Alexandru Marghiloman și Take Ionescu au redactat comunicatul oficial în care se preciza că România nu fusese nici prevenită, nici consultată în legătură cu războiul, neputând fi invocat niciun motiv de război. Președintele Consiliului de Miniștri a oferit regelui Carol I demisia sa și a guvernului în vederea formării unui guvern de coaliție națională. Regele a refuzat.

Guvernul Ion I.C. Brătianu a încercat, în primele luni de război, să consolideze poziția internațională a României, printr-o activitate diplomatică intensă, potrivit volumului ''România, 1866-1947'' (Keith Hitchins, 2017). Astfel, un acord româno-italian, în care se prevedea că guvernele celor două țări nu vor părăsi politica de neutralitate decât printr-un preaviz reciproc și anticipat a fost încheiat la 10/23 septembrie 1914, la București. La 24 ianuarie/6 februarie 1915, tot la București, era semnat un nou acord secret, prin care se convenea ca România și Italia să acționeze solidar, pentru apărare comună, în cazul unui eventual atac armat din partea Austro-Ungariei, în cuprinsul căreia ambele țări aveau teritorii locuite de conaționali.

Pe de altă parte, tratativele cu Rusia, care reprezenta interesele Antantei în estul Europei, au continuat cu perseverență, dar și cu deosebită prudență, având ca scop încheierea unui acord sau unei înțelegeri, prin care să se recunoască dreptul statului român de a-și alipi teritoriile din Imperiul austro-ungar locuite de români. Prin urmare, la 18 septembrie/1 octombrie 1914, la Petrograd, ministrul de Externe al Rusiei, S.D. Sazonov și ministrul României la Petersburg, C. Diamandy, semnau Convenția secretă ruso-română prin care, în schimbul neutralității țării noastre față de Rusia, aceasta își asuma obligația de a garanta și apăra integritatea teritorială a României și de recunoaștere a drepturilor acesteia asupra teritoriilor din Austro-Ungaria locuite de români, notează ''Istoria României în date'' (Ed. Enciclopedică, 2003).

După 48 de ani de domnie, la 27 septembrie/10 octombrie 1914, înceta din viață, la Castelul Peleș din Sinaia, regele Carol I, fiind urmat la tron de Ferdinand I, nepotul de frate și succesorul regelui Carol I, care a depus jurământul, a doua zi, în fața Corpurilor Legiuitoare.

Neutralitatea a fost reconfirmată, Puterile Centrale pierzând în România un potențial aliat, iar Antanta sperând că România va lua armele de partea sa.

În întreaga țară se desfășura o vie agitație politică, vizând intrarea României în război, fie alături de Antantă, fie de Puterile Centrale sau menținerea ei în neutralitate. În acest context, la inițiativa lui Nicolae Filipescu, S. Mândrescu și cu sprijinul lui Take Ionescu, B. Ștefănescu Delavrancea, dr. I. Cantacuzino, și alții a fost înființată organizația ''Acțiunea Națională'', care în anii neutralității României s-a pronunțat pentru intrarea imediată în război alături de Antantă. Au fost organizate mari manifestații și întruniri la București, cât și în celelalte orașe mari din țară, precum, Iași, Craiova, notează ''Istoria României în date'' (Ed. Enciclopedică, 2003).

Presiunile diplomatice asupra lui Ion I.C. Brătianu pentru renunțarea la neutralitate s-au intensificat odată cu avansarea războiului. În primăvara anului 1916, Franța și Rusia au folosit toate mijloacele pentru ca România să vină de partea Antantei în timp util, astfel încât să fie în același timp cu ofensiva generală a Aliaților, ce era planificată atât pe frontul de Est, cât și pe cel din Vest. Puternica ofensivă a armatei ruse (''Ofensiva lui Brusilov'') în Galiția din 22 mai/4 iunie-31 iulie/13 august 1916, încheiată cu străpungerea frontului austro-german la Luțk, a determinat o creștere puternică a presiunilor diplomatice ale Antantei asupra României.

În acest context, la 4/17 august 1916, la București, România a semnat Tratatul de alianță și Convenția militară între România, de o parte, și Franța, Marea Britanie, Rusia și Italia, pe de altă parte. Printre condițiile intrării României în război, de partea Antantei, era stipulat și împlinirea dezideratului unirii cu România a teritoriilor românești: Bucovina, Transilvania, Crișana, Maramureș, Banat, aflate sub stăpânirea austro-ungară. Totodată, prin convenția militară, România se obliga să-și mobilizeze toate forțele militare terestre și navale și să intre în război numai împotriva Austro-Ungariei cel târziu până la 15/28 august 1916. De asemenea, erau prevăzute și condițiile de colaborare dintre armata română și armatele aliate, privind ofensiva generală a armatei ruse pe direcția câmpiei ungare, preluarea apărării Dobrogei de către trupele ruse și începerea aprovizionării României cu armament și echipament militar.

Intrarea României în război a fost decisă la cel de-al doilea Consiliu de Coroană din 14/27 august 1916, care a avut loc la Palatul Cotroceni din București, în prezența regelui Ferdinand I și a principelui Carol, moștenitorul Tronului. Cu o mare majoritate, Consiliul de Coroană a aprobat tratativele angajate de Ion I.C. Brătianu, implicit pentru intrarea României în război de partea Antantei. În aceeași zi, România a declarat război Austro-Ungariei. Declarația de război, remisă împăratului Austro-Ungariei de Edgar Mavrocordat, ministrul României la Viena, era motivată prin lipsa de înțelegere a cercurilor guvernante austro-ungare față de aspirațiile și interesele legitime ale românilor din Transilvania, potrivit ''Istoria României în date'' (2003).

AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Marina Bădulescu)

Pentru realizarea acestui material au fost utilizate următoarele surse:
''Istoria României în date'' (Ed. Enciclopedică, 2003)
''Istoria românilor în timpul celor patru regi — Carol I (Ed. Enciclopedică, 2004)
''Istoria românilor'' (vol. VII, Ed. Enciclopedică, 2003)
''România, 1866-1947'' (Keith Hitchins, Ed. Humanitas, 2017)
''Istoria României. Enciclopedie'', Costin Scorpan, Ed. Nemira, 1997

Expoziţie-eveniment la Castelul Peleş, la 90 de ani de la moartea regelui Ferdinand

Eveniment de gală la Castelul Peleş, unde s-a deschis expoziţia "Ferdinand I - Regele Întregitor de ţară". Sunt marcaţi astfel 90 de ani de la moartea regelui Ferdinand. Expoziția rămâne deschisă la Castelul Peleș până la sfârșitul lunii octombrie.

Expoziția găzduită în sala de expoziții tempoare a muzeului cuprinde numeroase obiecte inedite care au aparținut suveranului României. Pot fi vazute şi multe fotografii document, unele expuse public pentru prima oară.

Sunt prezentate şi mantia regală şi coroana de oțel pe care regele Ferdinand le-a purtat la încoronare. Muzeografii au realizat şi un album de colecţie dedicat aceste expoziţii eveniment.

Domnia regelui Ferdinand de Hohenzollern este marcată de înfăptuirea României Mari şi de reformele electorală și agrară. Rămas în mentalitatea colectivă cu apelativele de "Ferdinand cel Loial" sau "Ferdinand Întregitorul", el a fost încoronat rege al tuturor românilor la 15 octombrie 1922, la Alba-Iulia. S-a stins din viaţă în Castelul Pelişor şi a fost înmormântat la Mănăstirea Curtea de Argeş, necropola Familiei Regale a României.

Expoziția, la care intrarea este liberă, va fi deschisă până pe 27 octombrie.

Secretele victoriei de la Mărăşeşti. Cum au reuşit românii să câştige marile bătălii din 1917?

Floarea Baica – femeia cu mitraliera din Munţii Gilăului, eroina moţilor din cel de-al Doilea Război Mondial!



Despre Pelaghia Roşu, supranumită Ioana d`Arc a moţilor, „amazoana” care a condus la Mărişel oştile lui Avram Iancu la 1848 au curs fluvii de cerneală. Dar despre umila Floarea Baica – o săteancă din cătunul Păltinei, sat Muntele Rece, comuna Măguri Răcătău – prea puţină lume în afară de localnici mai ştie ceva. Am aflat povestea femeii ajunsă la 95 de ani,din relatările unui clujean rătăcit în zonă, iar eroismul ei s-a manifestat în cadrul luptelor împotriva horthyştilor, desfăşurate în septembrie-octombrie1944, în Munţii Gilăului, aceasta contribuind decisiv la victoria armatei noastre şi la capturarea a sute de duşmani.



Cătunul cu eroi ai neamului

Ajungem, ghidaţi de către fostul viceprimar al comunei Măguri-Răcătău, Ioan Maxin – Precup pe o culme de deal, la o altitudine de peste o mie de metri. Revăd cu această ocazie, în trecere, gospodăria urmaşilor lui Vasile Petrişor -„a Parteni”, poate cel mai celebru „haiduc” anticomunist al zonei – decedat în urmă cu doar cinci ani, la vârsta de 95 de ani. Acesta a ispăşit ani grei de puşcărie la Canal şi în Deltă pentru că şi-a confecţionat un tun din lemn de cireş şi ghiulele din piatră, asemeni lui Avram Iancu, cu care urma să tragă în securişti. Era fiul secretarului lui Iuliu Maniu, născut în zonă, dar şcolit la Cluj, „bariţist”, căruia comuniştii i-au confiscat gaterele,iar familia lui a suferit urmări crunte de pe urma apartenenţei sale la P.N.Ţ. A fost „ascuns” de către comunişti pentru o perioadă de peste şapte ani. Împreună cu un alt celebru anticomunist, bun prieten – decedat şi el în urmă cu un an – renumitul medic legist şi jazz-man clujean, Pitty Vintilă, acesta pentru că-şi intitulase o pictură, expusă la Galeria UAP de pe fosta 6 Martie, „Mama lui Lenin a fost curvă” şi pe 24 ianuarie 1959– centenarul Micii Uniri, prima sărbătoare permisă a fi sărbătorită după decenii de interdicţie – urcase pe statuia lui Matei Corvin unde, în entuziasmul general a scandat sloganuri patriotice şi naţionaliste. Cât despre Floarea Baica, eroina noastră în vârstă de 95 de ani locuieşte chiar în vecinătate, la vreo două sute de metri de gospodăria urmaşilor lui Partenie. În clipa în care o înştiinţez despre motivul vizitei mele îmi spune doar atât: „Abia acum veniţi, după ce s-au dus toţi: vecinul Partenie, soţul şi atâţia alţi oameni adevăraţi din zonă”?Fâstâcit, m-am justificat că abia acum am aflat despre existenţa ei şi doresc să recuperez cumva toţi acei ani pierduţi în care, în ciuda faptelor sale a rămas doar o anonimă. Mărturiseşte că se simte slăbită datorită bolii şi vârstei înaintate, însă bucuria sa – chiar tardivă – e nedisimulată. Începe să-mi povestască, asistată şi de nepoata ei în vârstă de 54 de ani, Viorica Stan cum a decurs bătălia la care a participat din plin, ajungând mitralior din pură necesitate, de pe urma căruia sute de ostaşi horthyşti au fost făcuţi prizonieri de o mână de voluntari şi câţiva sergenţi: „Aveam 22 de ani pe atunci şi eram femeie „pogană”, solidă, nu ca acum, bolnavă şi amărâtă, iar soţul meu se afla pe front. Trecuseră câteva zile de la Ziua Crucii (n.n. – 14 septembrie) 1944 şi se tot auzea că ungurii lui Horthy făcuseră graniţă la Someşu-Rece” şi vin spre noi. Vin, vin, vin – se tot auzea. Atunci i-a pândit plutonul fix al românilor, compus din sătenii zonei şi s-o pregătit să-i întâmpine şi armata noastră, în zona actualei mănăstiri din Muntele Rece”.



„Astăzi beau sânge de români” – şi a încasat un glonte în cap!

Femeia trage puternic aer în plămâni, de parcă ar porni la luptă, exact ca în urmă cu mai bine de şapte decenii, după care îşi continuă mărturia: „Ungurii veneau pe vechiul drum al lui Antonescu, de la mănăstire spre Gura Râştii. Atunci s-o pregătit şi ai noştri. Sute de soldaţi unguri mergeau tot pe jos, numai în căruţe aveau muniţia luată din Gilău. Luaseră români cu ei, ca prizonieri – şi-i amestecaseră cu ai lor, ca să nu fie atacaţi. Eu eram pe una din cele patru culmi unde aveam mitraliere, în zona Corabiei şi îi aprovizionam pe militari cu muniţie şi cu ce mai trebuia. Atunci am auzit clar cum striga un prizonier, din vale: „Nu trageţi, că-s ficiorul Nonului din Gilău”! Cum vă spuneam, ai noştri erau pregătiţi pe partea dinspre Gura Râştii şi în zona Corabiei să atace”. Femeia îi şochează apoi pe toţi cei aflaţi în încăpere cu un pasaj teribil: „Ajuns la Gura-Râştii şeful ungurilor o zis atât: „Astăzi beau sânge de români”! Şi-a scos apoi chipiul şi s-o pieptănat, moment în care – parcă l-ar fi pedepsit Dumnezeu – un militar de pe deal l-a nimerit exact în frunte! Am văzut mai târziu, după bătălie, că glontele zburase şase dinţi de la pieptenul comandantului înainte de a-i intra în ţeastă… A urmat apoi o luptă pe viaţă şi pe moarte – ai noştri, puţini de tot, de pe deal şi ei de jos trăgând spre noi,- care a durat de la zece dimineaţa până la înnoptate. Eu mă oferisem să aduc militarilor noştri, muniţie, cu şorţul, de la Uzina de apă care era ascunsă în nişte bodi (n.n. – căpiţe). Lângă mine, Cadiş Dumitru avea o puşcă mitralieră şi trăgea cu ea de-şi înroşise ţeava – iar eu eram lângă el, îl aprovizionam cu muniţie, că avea un automat cu încărcător rotund, cu 32 de gloanţe, cred. Şi numa` văd că un cartuş dum-dum al duşmanului îl nimereşte în braţ şi i-l rupe complet! Atunci eu am trecut în locul lui şi am început să trag după inamic, mai ales când încercau să vină spre noi, pe după bodi. Iar când mi se termina muniţia, fugeam şi-mi aduceam alta, nouă. Până la urmă ungurii s-au predat, necondiţionat…Însă când au văzut că în luptă mai rămăseseră din partea armatei române doar patru sergenţi, restul fiind localnici, au început să-şi smulgă, de supărare, părul din cap. Dar era prea târziu, fiindcă erau dezarmaţi deja”.



„I-au purtat desculţi şi în chiloţi pe unguri până la Pelaghia Roşu”

Intervine în discuţie şi Ioan Stan, nepotul Floarei: „Tatăl meu, cumnat cu Ioan Baica, soţul Floarei mi-a povestit ce-a aflat de la participanţii la bătălie, după ce s-a întors acasă din prizonieratul de şapte ani din Rusia. Urmarea a fost că după ce au dezarmat sutele de unguri la Gura Râştii i-au desculţat şi dezbrăcat pe aceştia până la chiloţi şi i-au mânat pe jos, drept pedeapsă, vreo 30 de kilometri, până la Mărişel, la mormântul eroinei moţilor de la 1848, Pelaghia Roşu. Nu i-au executat, doar i-au pedepsit în acest fel şi apoi i-au predat vânătorilor de munte. Cât despre mătuşa Floarea, pot să vă spun fără urmă de exagerare că este o eroină a neamului care ar fi trebuit să figureze demult în manualele de istorie ca o urmaşă – apărută după aproape o sută de ani – a marii Pelaghia Roşu.” Îşi cere voie să vorbească şi Victoria Stan, care vine cu câteva precizări referitoare la viaţa bunicii sale: „Bunica Floarea s-a născut aici, mai jos, în cătunul Chirleşti şi a rămas orfană de la vârsta de zece ani, împreună cu alţi şase fraţi şi surori, iar pe front i-a murit un frate şi după aceea, alţi doi din cauza bolilor de plămâni. S-a măritat cu Baica Ioan la 19 ani, care s-a întors şi el după patru ani de la începutul războiului, venind acasă cu armatele ruseşti, în drum spre Berlin. Dar, ajuns lângă Gilău, a fost cuprins de un dor atât de mare de casă încât şi-a lăsat arma şi raniţa la un camarad şi a sărit din camion. A scăpat cu bine şi după încheierea războiului nimeni nu i-a făcut nimic, deşi dezertase, cum s-ar spune. A avut apoi o fiică, pe Virginia, mama mea şi a muncit toată viaţa ca agricultoare, iar acum a ajuns să ia o brumă de pensie de urmaş după soţul ei, mort în urmă cu şase ani.”Aflăm curând că ghidul nostru, Ioan Maxin – Precup, fostul primar al comunei, a avut la rândul său o contribuţie hotărâtoare la cinstirea cum se cuvine a celor 250 eroi căzuţi cu ocazia luptelor mai sus menţionate, şi mai târziu la ridicarea Mănăstirii Muntele Rece: „În primul meu mandat de viceprimar m-am dus la comandantul comenduirii Garnizoanei Cluj, dl. Dinte Gheorghe şi i-am adus la cunoştinţă că în dealul Bodii este un cimitir al eroilor căzuţi în luptele din 1944, pe lângă alte câteva răspândite pe munte. Spre surprinderea mea, ei nu ştiau de acest cimitir şi au cercetat în arhive, descoperind că cimitirul despre care vorbesc este unul din cele mai mari cimitire ale căzuţilor la datorie, poate cel mai mare după Oarba de Mureş. Şi au deshumat trupurile eroilor, le-au îngropat creştineşte, după care au construit în vecinătate şi Mănăstirea Muntele Rece, prin grija fostului stareţ, Ovidiu Sabău. Cât despre lelea Floarea, vă mărturisesc sincer că nu-i ştiam nici chiar eu istoria până nu m-aţi rugat dumneavoastră să mă interesez, înainte să veniţi aici. Mă bucur mult că avem o asemenea eroină în zonă şi cred că n-ar fi prea mult şi nici exagerat ca ea să fie decorată, chiar cu întârziere, cu cele mai mari medalii şi ordine ale statului nostru”.



Cimitirul din incinta...Placa din cimitir

„Cimitirul Eroilor din Muntele Rece este situat în masivul Munţii Gilăului, la 37 de km sud-vest de municipiul Cluj-Napoca. Începând cu data de 24 septembrie 1944, în zona situată între Buru şi Gilău, ostaşii români din Divizia 2 munte şi luptătorii noştri din Batalioanele Fixe Regionale „Someş” şi „Arieş” au dus lupte aprige pentru reîntregirea patriei, împotriva trupelor horthyste, pe timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Ajutorul dat de moţii din zonă, precum şi cunoaşterea geografiei locurilor de către luptătorii din batalioanele fixe regionale, au favorizat executarea manevrelor şi nimicirea rezistenţei inamicului. Pe data de 10 octombrie 1944, ostaşii români au cucerit localitatea Gilău, aducându-şi astfel o contribuţie importantă la operaţia de eliberare a Clujului. Potrivit jurnalului de operaţii al Diviziei 2 de Munte, în acele zile au căzut la datorie peste 250 de militari români, unde au fost îngropaţi, creştineşte, în 16 cimitire improvizate, răspândite pe întreg Muntele Rece. În acest cimitir sunt îngropaţi 17 cunoscuţi şi 19 necunoscuţi în morminte individuale” (Cuvintele de pe panoul de la intrarea în cimitirul din incinta Mănăstirii Muntele Rece).



Cine a fost Pelaghia Roşu

„Pe numele de fată Pelaghina Dufle, eroina din Ardeal s-a născut în 1800 în satul Mărişel, judetul Cluj. Părinţii au hotărât să o şcolească ţinând-o acasă şi dându-i o educaţie aleasă. Ajunge să studieze şi la Budapesta după care se întoarce în ţară unde se căsătoreşte cu Ioan Roşu, cu care are un fiu, Andrei, cunoscut centurion în timpul revoluţiei de la 1848-1849, revoluţie condusa de Avram Iancu in Transilvania. Andrei Roşu este cel care va conduce lăncierii români în a doua luptă de la Mărişel, alături de mama sa.
Cronicile timpului spun că la 12 martie 1849, în cea de-a doua luptă de la Mărişel, Pelaghia Roşu a preluat comanda unui batalion format din femeile satului. Hotărâte să-şi ajute soţii şi fiii, puţini la număr în faţa duşmanului, de unde şi pornirea lor de a intra in luptă, aceste femei rămân în istorie prin atacul călare dezlănţuit împotriva inamicului pe care au reuşit să-l sperie, făcându-l să se retragă.
Pelaghia Roşu a fost recompensată pentru viteji aşa în timpul revoluţiei paşoptiste. A primit de la guvernatorul Transilvaniei, generalul austriac Wolgemuth, suma de 100 florini la data de 9 octombrie 1850:
„Pe temeiul prea înaltei împuterniciri de la 21 August 1850, ordonez, să se dee Pelagiei Roşu, mama lui Andreiu Roşu din Mărişel, decorat cu crucea de aur pentru merite, suma de o sută florini, drept premiu pentru demonstraţia săvârşită cu isteţime în contra insurgenţilor, pentru eliberarea satului ei, punându-se în fruntea unei cete de femei.”
S-a stins din viaţă la 10 iulie 1870 şi a fost înmormântată în cimitirul din satul Mărişel. În amintirea sa, şcoala din satul Mărişel îi poartă numele. “Şcoala a fost construită în anul 1925 şi a funcţionat iniţial ca şcoală de IV clase, apoi din anul 1960 a funcţionat ca şcoală de VIII clase. În anul 1994 şcoala a primit denumirea eroinei satului PELAGHIA ROSU.”(scoalapelaghiarosu.ro) În anul 1999 în curtea şcolii s-a dezvelit bustul omagial. Despre Pelaghia Roşu, publicistul Corneliu Diaconovici (prim secretar al Asociaţiunii transilvane pentru literatura romana si cultura poporului roman – Astra si redactor principal al Enciclopediei romane, prima enciclopedie românească) scrie:„Eroina română, născută în anul 1800 în Mărişel, în munţii Apuseni ai Ardealului, a fost o ţărancă foarte inteligentă şi foarte însufleţită pentru cauza naţională, pentru care şi-a închinat viaţa cu devotament şi curaj. A luat parte la luptele sângeroase împotriva armatelor maghiare, anume la: 12 martie şi in 6 iulie 1849. Prima dată în fruntea a 80 de femei, toate călări, a luptat împreuna cu glotaşii comandaţi de fiul ei, Andrei, la muntele ‘Grohot’. Comanda supremă o avuse dânsa. Lupta s-a terminat prin înfrângerea honvezilor. A doua oară s-a alăturat la ‘Fântânele’ la oastea Iancului, împotriva armatei maghiare şi s-a încheiat cu înfrângerea ei şi omorârea căpetenieilor Vasvari.”Sursa: enciclopediaromaniei.ro, scoalapelaghiarosu.ro, cluj.com

DOCUMENTAR: Mihail Kogălniceanu, 200 ani de la naştere



Acum 200 de ani, la Iași, s-a născut Mihail Kogălniceanu (6 septembrie 1817) şi a murit la vârsta de 74 de ani, în timpul unei operaţii la Paris (20 iunie 1891). Mihail era fiul vornicului Ilie Kogălniceanu şi al Katincăi Stavilă. Și-a început studiile sub îndrumarea călugărului Gherman Vida, apoi la pensionul lui Victor Cuénim din Iași și la Institutul Francez din Miroslava (Iași). Studiile superioare le-a făcut în străinătate, la Luneville (Facultatea de Litere) și la Berlin (dreptul și istoria).

Personalitate plurivalentă, a fost om politic, istoric, scriitor şi publicist.


În plan ştiinţific, Mihail Kogălniceanu a fost membrutitular al Societăţii Academice Române (16 septembrie 1868), vicepreşedinte (5 aprilie 1886 – 28 martie 1887) şi preşedinte (28 martie 1887 – 27 martie 1890) al Academiei Române, preşedinte al Secţiunii Istorice a Academiei Române (1891).

Poate mai puţin cunoscută este activitatea sa de jurnalist şi editor de presă. În 1838 a preluat de la Gh. Asachi ”Alăuta Românească”, iar în 1840 a publicat revista ”Dacia literară”, care, în celebra sa « Introducţie », punea bazele unei literaturi moderne în Principatele Române. Totodată, a editat ”Foaia Sătească a Prințipatului Moldaviei” şi a înființat o tipografie și o editură proprie.

În literatură, a scris, mai ales, proză autobiografică (”Iluzii pierdute”, ”Un întâiu amor”, 1841), istorică (”Trii zile din istoria Moldaviei”), satirică (”Fiziologia provincialului la Iași”).

Ca istoric, în 1837 a publicat, la Berlin, ”Histoire de la Valachie, de la Moldavie et des Valaques transdanubiens”, iar în 1841 a fost promotorul primei colecții de documente istorice, ”Arhiva românească”, urmată de ”Letopisețele Țării Moldovii” în care apăreau pentru prima dată cronicile lui Miron Costin și Ion Neculce.



A desfăşurat şi o intensă activitate politică. A participat la Revoluția din 1848 din Moldova, alături de alte mari personalităţi române, iar după Războiul Crimeii, în noul context internaţional, Kogălniceanu a militat pentru unirea Principatelor Române.

A fost printre cei care l-au văzut pe colonelul Alexandru Ioan Cuza drept simbolul Micii Uniri : pe 5 ianuarie 1859, în şedinţa Adunării Elective din Moldova, Mihail Kogălniceanu a pledat cu mare căldură pentru alegerea ca domnitor a acestuia.

După Unirea de la 1859, a fost artizan și susținător al unor mari reforme din timpul domniei lui Al. I. Cuza, în urma cărora cele două Principate au devenit un stat unitar modern.

A ajuns până la demnitatea de prim-ministru al Moldovei (1860-1861) și apoi al României (1863-1865), ministru ad-interim la culte în Moldova (1860-1861), ministru de interne (1863-1864, 1868-1870, 1879-1881), ministru al industriei, agriculturii și lucrărilor publice (1864-1865) și ministru de externe (1876, 1877-1878). A fost, de asemenea, ministru plenipotențiar și trimis extraordinar la Paris (iulie 1880-iunie 1881).

Prin activitatea sa neîntreruptă, Kogălniceanu a contribuit la modernizarea statului român după model occidental, cu instituţii şi cadre legislative avansate.

Menţionăm momentul din decembrie 1863, când se adoptă legea secularizării averilor mănăstireşti. Apoi, în anul 1864 au fost promulgate legile privind organizarea administraţiei. Prin legea comunală, satele şi cătunele se grupau în comune rurale; mai multe comune formau o plasă, iar mai multe plăşi formau un judeţ. Administraţia judeţelor şi a comunelor se făcea de consilii alese pe baza votului cenzitar, iar în fruntea administraţiei judeţului era un prefect, plasa era condusă de un subprefect iar comuna era condusă de un primar. Să adăugăm şi că una din cele mai importante hotărâri a fost reorganizarea justiţiei. Astfel, au luat fiinţă judecătoriile de plasă, tribunalele judeţene, curţile de apel, curţile de juraţi şi Curtea de Casaţie, care era totodată şi instanţa de recurs.

Cel mai cunoscut discurs al lui Kogălniceanu are legătură cu activitatea sa pentru dobândirea și apoi pentru recunoașterea independenței țării. La 9 mai 1877, în cadrul unei sesiuni extraordinare a Adunării Deputaților, Kogălniceanu afirma : ”Suntem independenți, suntem națiune de sine-stătătoare (…) suntem o națiune liberă și independentă”.

Activitate Mandat
Deputat 1866
Preşedintele Consiliului de Miniştri 11 octombrie 1863 – 26 ianuarie 1865
Ministru de Interne 11 octombrie 1863 – 19 iulie 1864
16 noiembrie 1868 – 24 ianuarie 1870
17 noiembrie 1878 – 25 noiembrie 1878 (ad-interim)
11 iulie 1879 – 17 aprilie 1880
Ministru de Interne, Agricultură şi Lucrări Publice 19 iulie 1864 – 26 ianuarie 1865
Ministru de Externe 26 august 1869 – 28 noiembrie 1869 (ad-interim)
27 aprilie 1876 – 23 iulie 1876
3 aprilie 1877 – 25 noiembrie 1878
Ministrul Lucrărilor Publice 6 mai 1864 – 19 iulie 1864 (ad-interim)
Astăzi, ne-am putea întâlni cu Kogălniceanu într-un mod inedit. La intrarea în Muzeul Memorial ”Mihail Kogălniceanu” din municipiul Iași, holograma lui Mihail Kogălniceanu îi întâmpină pe vizitatori. Holograma 3D în mărime naturală îi salută pe turişti şi le vorbeşte în limbajul epocii despre casa în care a trăit, despre activitatea sa şi evenimentele secolului al XIX-lea. Proiecția holografică este o premieră naţională într-un muzeu din România. Softul special a fost realizat în Marea Britanie, un actor a înregistrat un text redactat de muzeu, iar Kogălniceanu vorbeşte de câte două minute, încântând oaspeţii. Holograma permite o mai bună percepție asupra lui Mihail Kogălniceanu, orator și diplomat, exponentul generației de ctitori ai României moderne, ale cărui obiective clare și perseverent urmărite au fost: dezvoltarea conștiinței naționale, realizarea statului național, obținerea, recunoașterea și respectarea independenței.

Bibliografie

Stelian Neagoe, Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007, pp.398-405 ISBN 973-99321-7-7

Alexandru Zub, Mihail Kogălniceanu, un arhitect al României moderne, Editura Institutul European, Iaşi, 2005 ISBN 973-611-350-7

Flux Agerpres