Pe Valea Nilului, strânsă între maluri înalte și stâncoase, s-a făurit, cu multe milenii înaintea erei noastre o veche civilizație a lumii mediteraneene, aceea a Egiptului Antic. Ea ne înfățișează cel mai vechi stat din lume, anterior tuturor celorlalte, înzestrat cu o administrație, o fiscalitate, o justiție și o armată comparabile cu cele ce-au luat naștere mai apoi în țările de pe toate continentele, înainte și după era noastră. Dar lumea Egiptului antic a zămislit o cultură spirituală scânteietoare pe care o admirau grecii vechi și romanii care se minunau precum fac azi mulțimile de turiști, să contemple templele, piramidele sau obeliscurile înălțate de faraoni și supușii lor.
Nu numai arta egipteană și monumentele colosale au atras prin frumusețea tainică și prin splendoarea lor enigmatică pe grecii vechi și pe romani ca și pe noi cei de azi ; călătorii veneau să găsească mai cu seamă cultura egipteană, "înțelepciunea egipteană" pe care au cunoscut-o Thales, Pitagora, Herodot, Platon, Solon, Licurg sau Plutarh.
n epoca eneolitică sursele arheologice capătă un caracter mai precis prin faptul că apare arta figurată : omul, până acum invizibil, se arată reprezentat deseori. Apoi dezvoltarea ceramicii decorate dă elemente mai precise unei cronologii relative, care să poată stabili și preciza concluziile ce se pot trage din evoluția și perfecționarea ustensilelor. Pe de altă parte unele date despre starea Egiptului în epoca predinastică pot fi aflate din studiul textelor Piramidelor care se referă la epoci cu mult anterioare primei dinastii istorice a Egiptului.
Riturile funerare în epoca badariană nu diferă prea mult de cele de la Merimide și El-Omari dar în cultura de la Nagada aceste rituri evoluează repede. Atunci când coliba devine dreptunghiulară în locul celei ovale sau circulare, mormântul devine și el dreptunghiular și se menține astfel în toată perioada predinastică. În același timp groapa este căptușită cu cărămidă nearsă, lucrându-se un fel de cavou care are chiar bolți și celule laterale în care se așează alimente, apoi o scară de coborâre în cavou. Cadavrul nu a mai fost învelit în piei de animale sau în pânză ci așezat mai întâi într-un fel de coș lucrat din nuiele, apoi într-un adevărat sarcofag, coșciug lucrat din pământ ars în foc ca un vas de argilă, dar cel mai des într-un coșciug lucrat din scânduri. Alături de cadavru se depuneau numeroase vase de ceramică sau de piatră. Cea mai mare parte dintre defuncți erau culcați pe o parte, în poziția fetală (cu picioarele la piept), cu capul către sud dar fața întoarsă către răsărit (ca în epoca faraonică).
Istoria propiu-zisă începe în Egipt prin unirea sub autoritatea unui singur rege, a celor două regate mai vechi, a celui din Deltă (Egiptul de Jos) și a celui din Valea Nilului (Egiptul de Sus).
Apariția statului egiptean - primul stat din lume - trebuie considerată ca impusă de necesitatea imperioasă a coordonării pe întreg spatiul Văii Nilului, a sistemului de irigații și îndiguiri care aveau să domolească furia inundațiilor anuale ale fluviului și să le facă folositoare agriculturii. Popoarele primitive, care locuiau în regiunile aflate de o parte și de alta a Văii Nilului, în deșerturile arabice și libice dar și cele ce erau în Nubia, putea invada și jefui ținuturile bogate ale Egiptului.
Acești factori au impus în mod stringent constituirea statului egiptean (mai întâi două state, apoi unul singur). Amândouă regatele au avut de fapt o autonomie în tot timpul domniei faraonilor - prin particularitățile, păstrate cu grijă, ale regimului lor și prin administrațiile separate. Legătura dintre aceste două regate autonome a fost totdeauna faraonul, care era și rege al sudului și al nordului. Dealtfel la moartea lor, faraonii din imperiul vechi aveau două morminte dintre care unul nu conținea mumia defunctului rege,deci era cenotaf - dar exista un mormânt pentru Egiptul de Sud și unul pentru Egiptul de Nord pentru același faraon. De câte ori se produceau răscoale, răzmerițe sau invazii străine, Egiptul avea tendința foarte netă să se despartă iarăși în cele două regate care renășteau fiecare sub alt faraon.
Epoca thinită
Sobek, zeul fertilității
Această epocă este numită thinită după numele orașului This, din apropiere de Abydos s-au găsit, la sfârșitul veacului al XIX-lea, numeroase obiecte marcate cu cartușul regilor din aceste dinastii. Epoca thinită cuprinde primele două dinastii ale Egiptului (din lista dinastiilor ce ne-a fost lăsată de Manethon, un preot egiptean care a trăit în secolul al III-lea înaintea erei noastre).
Tradiția expusă de Manethon și de Herodot afirmă că regele Menes a unificat țara și a întemeiat orașul Memphis, care este de fapt la limita naturală dintre Egiptul de Sus și Egiptul de Jos.
Monumentele din vremea faraonului Udimu menționează sărbători religioase și ceremonii ; în timpul lui se pare că s-a celebrat sărbătoarea sed a reîntineririi faraonului. Tot de la el s-a adăugat la numele faraonului și un alt titlu : nswt bit "cel al trestiei și al albinei" planta simbolizând Egiptul de Sus, iar albina Egiptul de Jos. După Udimu a domnit fiul său Adjib (numit în listele lui Maneton, Miebis) dar succesorul său, faraonul Semerkhet (numit Semempres de Maneton), a pus să se șteargă numele lui Adjib și al reginei Merneith (mama sa), pretutindeni acolo unde le-a putut găsi . Succesorul faraonului Semerkhet, faraonul Ka, a pus să se șteargă și numele acestuia, astfel că suntem înclinați să credem că el a fost un uzurpator al cărui nume a fost șters din cauza credinței că numele este legat de persoana care îl poartă într-un chip magic, și distrugerea numelui este distrugerea însăși a persoanei vii, dacă trăiește pe lumea aceasta, a răposatului în lumea lui Osiris, dacă a murit. Deși regele Adjib a avut domnie lungă, totuși numele lui a fost șters de pe toate monumentele de către succesorul său Semerkhet și ar fi rămas necunoscut fără celebra piatră de la Palermo care consemnează toți faraonii.
nirea celor două regate egiptene a dat putință faraonilor să desăvârșească și să lărgească sistemul de irigație al întregii Văi a Nilului, ceea ce a dus la o sporire însemnată a producției agricole și la înmulțirea populației Egiptului .
Comerțul se făcea în acea vreme prin troc apoi a urmat mari expediții comerciale cu produsele de care Egiptul dispunea în exces, expediții făcute pe corăbii care mergeau în orașele feniciene unde duceau produse agricole și se întorceau cu lemn de care Egiptul atunci, ca și acum, era destul de lipsit.
Pentru a întări frontierele Egiptului faraonul Snefru pune să se clădească un zid mare la sud și la nord. Dar faraonii dinastiilor a III-a și a IV-a au fost aceea care au început construirea de piramide imense, mausolee regale, zidite din blocuri mari de piatră, la care au trudit, muncind pe o arșiță necruțătoare, la tăierea pietrei, la șlefuirea acesteia, apoi la transporturi și la construcția acestor edificii, sute de mii de oameni.
Prima piramidă este aceea a regelui Djoser de la Saqqara ; piramidă în trepte care are 60 metri înălțime. Cea mai mare dintre piramide este piramida regelui Kheops (în egipteană Hufu), care constituie unul din punctele de atracție cele mai căutate de turiștii din lumea întreagă, la Giza, lângă Cairo.
Cronologia istoriei Egiptului Antic este încă o problemă viu controversată, iar pe de altă parte periodizarea istoriei sale suscită și mai multe discuții . Astfel pentru unii istorici prima perioadă intermediară se întinde de la sfârșitul dinastiei a VI-a până la domnia faraonului Mentuhotep al II-lea adică circa 300 ani. Pentru alți istorici prima perioadă intermediară ar avea o durată mai scurtă între anii 2263-2220 î. e. n. , după care este drept, Egiptul a fost divizat în mici regate independente, până la domnia lui Mentuhotep al II-lea existând regate separate în sud și nord. Spre anul 2050 întreg Egiptul de Sus și de Jos este unificat sub autoritatea lui Mentuhotep al II-lea.
Tot Egiptul se prefăcuse într-o grădină înfloritoare, iar creșterea vitelor căpătase un mare avânt. Pe de altă parte și meșteșugurile fac progrese remarcabile. Introducerea bronzului dă putința fabricării unor arme mult mai solide. Faraonii din Imperiul de Mijloc fac mari expediții comerciale în Sinai, în Nubia, în Siria și aduc minereuri, lemn, piei și animale. Sporesc de asemenea legăturile comerciale cu Țara Punt (Somalia), de unde se importă mirodenii și pietre prețioase. Egiptul are pe de altă parte întinse relații comerciale cu egeo-cretanii.
Inscripțiile faraonilor din această vreme pomenesc de numeroase campanii războinice împotriva Nubiei, a Țării Israel și a sudului Siriei.
Dezvoltarea comerțului și a politicii militare de cuceriri și jefuire a popoarelor învecinate făceau să se adune în Egipt bogății imense. Dar această bogăție era însușită de faraoni și de către nobili și temple în vreme ce țărănimea și meșteșugarii trebuiau să poarte povara impozitelor, a corvezilor și a serviciului militar din timpul deselor campanii de cuceriri. Spre sfârșitul Imperiului de Mijloc se produc mari răscoale îndreptate împotriva faraonului și a nobililor.
[modifică] A II-a perioadă intermediară
Thot, zeul cifrelor
Ostașii mercenari hiksoși au primit de la nomarhi mari loturi de pământ și puteau să se grupeze mai temeinic în cete și formații militare care să cucerească treptat orașele și nomele.
Cunoaștem nume de regi hiksoși și ele par a fi de origine hurită, ceea ce arată că era o populație amestecată pentru că, după alte monumente, aceste nume par a fi semite.
În Egiptul de Jos hiksoșii își clădesc un mare oraș fortificat, Avaris, în partea de răsărit a Deltei, unde era adorat zeul Seth, al răului și al dezordinii.
Lupta pentru izgonirea hiksoșilor începe de la Teba unde regele de acolo, Kames pornește război contra lor și împotriva sfaturilor primite de la dregătorii săi. Succesorul său, Ahmosis I, este cel care îi învinge pe hiksoși pe deplin și îi izgonește din Deltă.
Pe de altă parte influențele exercitate de cultura egipteană asupra civilizațiilor mediteraneene apărute mult mai târziu și în strânsă legătură cu Valea Nilului, constituie actualmente obiectul studiilor multor învățați. Aceste studii vor elucida relațiile dintre Egipt și civilizațiile din lumea Mediterană care au avut atât de mult de împrumutat de la țara faraonilor în artă, literatură, religie și filozofie.
Există multe teorii cu privire la originile poporului egiptean, subiectul inca fiind controversat.
Studii genetice recente arata [1] [2] ca populatia actuala a Egiptului este caracterizata de o linie paternala comuna cu zona Africii de Nord in primul rand si ceva influente din Orientul Mijlociu. Studiile bazate pe linia materna leaga egiptenii moderni de locuitorii actuali ai Eritreei si Etiopiei [3] [4].. Vechii egipteni isi plasau originile intr-o zona pe care ei o numeau Punt, sau "Ta Neteru" (Taramul Zeilor"), pe care majoritatea egiptologilor o plaseaza intr-o arie ce cuprinde Eritreea si Dealurile Etiopiene.
Un studiu recent al morfologiei danturii egiptenilor antici confirma trasaturi dentale caracteristice Africii de Nord, si intr-o masura mai mica populatiei din sud-vestul Asiei. Studiul confirma si continuitatea biologica de la Perioada Predinastică pana dupa perioada faraonica. Un studiu bazat pe statura si proportia corporala sugereaza unele influente ale caracteristicilor antropomorfice tropicale in unele grupuri, in perioada tarzie, odata cu extinderea imperiului.
Limba egipteana veche constituie o ramura independenta a limbilor Afro-Asiatice. Cele mai apropiate grupuri de limbi de aceasta sunt Berbera, Semitica si Beja. Documentari scrise ale limbii egiptene dateaza din secolul XXXII î.Hr. facand-o una din cele mai vechi limbi documentate.
Limba Egipteana este impartita in sase diviziuni cronologice:
* Egipteana arhaica (inainte de 3000 î.Hr.)
* Egiptena Veche (3000–2000 î.Hr.)
* Egipteana Medie (2000–1300 î.Hr.)
* Egipteana Tarzie (1300–700 î.Hr.)
* Egipteana Demotica (sec VII î.Hr. sec. IV d.Hr.)
* Egiptena Coptică (sec III-XVII d.Hr.)
Limbi despre care s-au păstrat documente scrise până azi: Tip de scriere: Cuneiformă : asiriană Semită : arameică Arabă : arabă
akkadiană canaaneeană persană
babiloniană coptă otomană-turcă
eblaită edomită kurdă
elamită egipteană berberă
hatiană etiopiană urdu
hitită-nesită ebraică uzbekă
huriană-mitaniană himiarită
luviană lihiană
persană veche mandaică-sabiană-nazaraică
palaică meroită
sumeriană moabită
ugarită-șamraică nabateică
urarțiană-vannică feniciană
sabaică-minaică
samariteană
sinaită
siriană
tamudică
kurda-yazidită
Europeană : greacă
coptă
armeană
georgiană
latină
turcă modernă
Religia vechilor egipteni era politeistă, iar numărul zeităților de ordinul sutelor.
Religiile egipteane au fost o succesiune de credințe ale poporului egiptean începând din perioada predinastică până la apariția creștinismului și islamismului în perioada greco-romană. Ritualurile se făceau sub conducere preoților sau vracilor (folosirea magiei fiind pusă însă la îndoială). Toate animalele infățișate și venerate în artă, scrierile și religiile Egiptului Antic (pentru peste 3000 de ani)sunt originare din Africa. Templele erau centrul așezărilor egiptene, servind ca centre administrative, școli, biblioteci și folosite și în scopuri religioase.
Natura religioasă a civilizației egiptene a influențat contribuțiile acesteia la arta antichității. Multe din marile lucrări ale egiptenilor antici reprezintă zei, zeițe și faraoni (considerați și ei divinități). Arta Egiptului Antic este caracterizată în general de ideea de ordine. Dovezi ale mumificării si construcției de piramide în afara Egiptului stau mărturie a influenței sistemului de credințe și valori ale egiptenilor asupra altor civilizații, unul din modurile de transmitere fiind Drumul Mătăsii.
Arta egipteană, cu marile sale forme de manifestare (arhitectură, pictură, sculptură etc.) este așezată sub semnul fenomenului religios. Legătura vechilor egipteni cu zeii protectori ai Egiptului este profundă și se manifestă atât pe pământ cât și în viața de dincolo — element central al credinței egiptene străvechi, de aceea operele de artă egiptene au câteva elemente comune. Toate au un anume imobilism: secol după secol s-au reprodus aceleași forme artistice, s-au utilizat aceleași tehnici și aceleași materiale. Statuile faraonilor sau ale marilor demnitari nu reprezintă trupul real ci mai degrabă ele proiectează o imagine ideală a unui om aflat într-o comuniune permanentă cu zeii și deci aflat într.o stare de har divin. De aici rezultă caracterul solemn al statuilor egiptene, senzația de măreție pe care aceasta o produce privitorului. Deși artistul egiptean preferă să reprezinte profiluri umane, atunci când configurează chipul uman el respectă o convenție impusă de credințele sale religioase. Omul răposat trebuie să privească fie spre apus, spre lumea de dincolo — spre împărăția lui OSIRIS, fie spre răsărit, spre lumea de aici—unde răsare zeul-soare RA. De-a lungul timpului s-au lucrat în Egiptul antic poate zeci de mii de statui de bronz, piatră, lemn, aur— întotdeauna pictate. Artistul egiptean acorda culorilor o semnificație anume, culorile fiind de fapt simboluri religioase. Roșul era o culoare negativă, aceasta fiind culoarea zeului SETH, zeul deșertului lipsit de viață și de acea zeul morții, al răului și totodată al dezordinii. Verdele, culoarea vieții vegetale și de aceea culoarea bucuriei și tinereții era închinată zeului OSIRIS, zeu al reînvierii și a nemuririi ce stăpânea lumea de dincolo. Tot astfel, culoarea neagră avea aceeași semnificație — negrul fiind culoarea pământului fertil al Nilului – fluviu, care, prin revărsările sale, asigura “reînvierea “ veșnică a Egiptului an după an și garanta puterea și prosperitatea țării. Albastrul era culoarea cerului și a zeului acestuia AMON. Galbenul reprezenta aurul, un material prețios simbol al nemuririi zeilor și de aceea avea un caracter sacru, el fiind destinat numai în reprezentările zeilor și faraonilor. Albul—simbol al purității și bucuriei era culoarea coroanei Egiptului de Jos.
Arhitectura egipteană își relevă caracterul impunător și sacru prin simpla prezență a marilor piramide și ale templelor. Aceste construcții impunătoare aveau rolul să asigure o legătură puternică dintre egipteni și zeii lor protectori. Marile piramide ridicate de faraonii din perioada Regatului Vechi nu erau doar grandioase locuri de veci pentru faraoni. Prin existența lor, ele erau un simbol al triumfului egiptenilor asupra morții—credința în nemurire și viața de apoi fiind elementul central al religiei egiptene. Celui care îi este destinată piramida — faraonul, joacă un rol central nu numai în viața politică a Egiptului ci și în cea religioasă. Faraonul nu este doar șeful statului, el este înainte de toate un zeu întrupat și prin definiție un simbol al nemuririi. El reprezintă totodată cea mai puternică și vizibilă legătură dintre Egipt și zei. De acea, întreaga viață în Egiptul antic — artă, politică, religie etc., este închinată faraonului și caracterului său divin.
Deoarece religia antică egipteană este închinată nemuririi și veșniciei era normal ca arta religioasă să consacre aceste valori. Secol după secol, artiștii egipteni au folosit aceleași materiale, aceleași tehnici și stiluri, acest lucru fiind încă o dovadă a credinței egiptenilor în caracterul nemuritor al Egiptului și ai zeilor săi protectori.
Vechea religie a fost redescoperită de către arheologii europeni în secolul XIX și de atunci încoace arta religioasă egipteană antică și-a recăpătat prestigiul și totodată dreptul de a fi considerată un simbol nemuritor al geniului artistic al umanității.
.
Cunoștințele și experiența egiptenilor antici în domeniul medical erau foarte avansate pentru acea perioadă. Ei efectuau intervenții chirurgicale, tratau fracturi și aveau cunoștințe farmaceutice. Dovezi din analiza mumiilor arată un nivel ridicat de profesionalism în lucrul cu corpul uman, din moment ce mumiile au rămas intacte și după complicate înlăturări de organe. În plus nivelul până la care se mergea în procesul de mumificare al persoanelor importante arată faptul că aceștia aveau cunoștințe incredibile de anatomie.
[modifică] Administrație si Taxare
Din punct de vedere administrativ Egiptul Antic era împărțit in nome (cuvânt grecesc desemnând o subdiviziune administrativă, fiind numite sepat de egipenii antici). Divizarea în nome provine încă din Egiptul Predinastic când acestea erau cetăți-stat independente. În cea mai mare parte a istoriei Egiptului Antic, acesta era împarțit in 42 de nome (20 în Egiptul de Jos i 22 în Egiptul de Sus), fiecare condus de un guvernator care reprezenta autoritatea locala. Funcția de nomarh (guvernator), a fost dea lungul timpului când moștenită când desemnată de faraon.
În perioada Egiptului Antic guvernarea impunea cetățenilor o serie de taxe. Din moment ce nu era folosită nici un fel de monedă taxele erau plătite în natură. Vizirul (în egipteană tjaty)era cel care controla sistemul de taxare. Taxele se plăteau în funcție de indatoriri si ocupație. Proprietarii de pământ plăteau taxele in grâne de pe proprietatea lor, meșteșugarii cu produse realizate, la fel si vânătorii și pescarii cu o parte din captură. O persoană din fiecare gospodarie trebuia să lucreze cateva zile pe an pentru domeniul public (diguri, canale, mine) ca parte a taxării (familiile înstarite plăteau oameni mai săraci să execute pentru ei taxa în muncă).
