SUBIECT: Stiati ca?

Grapefruit-ul este unul dintre cele mai consumate citrice de către români, bogat în vitamina C, de culoare rozalie şi cu un gust acru-amărui.

Un lucru neştiut este faptul că în combinaţie cu alte substanţe, fructul sau sucul acestuia poate provoca efecte adverse grave şi chiar moartea, scrie Bloomberg, citat de Ziarul Financiar.

Încă din 1999, cercerătorii americani au avertizat asupra efectelor adverse pe care le poate avea consumul de grapefruit sau de suc de grapefruit. Grapefruitul a apărut în Barbados, fiind un hybrid dintre pomelo şi diverse soiuri de portocal şi conţine substanţe chimice care asociate cu consumul de medicamente anti-colesterol poate duce la insuficienţă renală

Chiar şi aşa, doi americani, Stewart şi Lynda Resnick vor să transforme trăsăturile „negative” ale fructului într-o afacere profitabilă, aşa cum au făcut şi cu fructe precum rodia sau mandarina, prin compania lor, Wonderful Company.

Pentru a realiza acest lucru, compania a cumpărat terenuri întinse de plantaţii, locaţii pentru ambalare şi o instalaţie de prelucrare. În speranţa că va reuşi să reinventeze felul în care este perceput grapefruitul şi să vândă mari cantităţi consumatorilor, Wonderful Company a introdus noi metode de plantare şi tăiere a grapefruitului.

Concluzie în cazul ''trenului nazist plin cu comori'', găsit în Polonia

În perioada 1943 - 1945, naziştii au forţat prizonierii de război să sape mai mult de 9 km de tuneluri lângă Walbrzych.

Experţii în geologie din Polonia nu au găsit vreo dovadă privind existenţa trenului nazist plin cu aur şi pietre preţioase.

Prezentându-şi concluziile privind presupusa descoperire din oraşul polonez Walbrzych, de la graniţa Poloniei cu Cehia, cercetătorii au declarat că ar putea fi vorba de un tunel, în nici un caz de un tren.

Unul dintre căutătorii de comori, care a spus în vară că a descoperit trenul, este convins, însă, că acesta există. El susţine că, în timp ce armata sovietică se apropia de Polonia, în 1945, trenul a fost ascuns în pământ lângă Wroclaw.

Naziştii au construit mulţi kilometri de tunele în apropiere de Walbrzych, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial.

În august, ministrul adjunct al Culturii, Piotr Zuchowski , a afirmat că imaginile radar l-au convins în proporţie de 90% că trenul nazist a fost îngropat lângă Walbrzych. El a mai spus că imaginile par să arate un tren echipat cu mitraliere.

Marţi, profesorul Janusz Madej, de la Academia de Minerit din Cracovia, a spus că cercetarea geologică a zonei arată că nu există nici un tren. "Ar putea fi un tunel. Nu e nici un tren acolo", a spus acesta într-o conferinţă de presă la Walbrzych.

Miturile locale spun că trenul ar fi intrat într-un tunel din apropierea castelului Ksiaz, în regiunea Silenzia Inferioară, şi nu a mai văzut niciodată lumina zilei. Potrivit poveştilor, tunelul a fost închis şi a fost uitată poziţia sa.

În perioada 1943 - 1945, naziştii au forţat prizonierii de război să sape mai mult de 9 km de tuneluri lângă Walbrzych, care erau aparent folosite ca fabrici. Unele dintre ele sunt atracţii turistice acum pentru turişti.

Sursa: BBC

Cleopi

Femeile curajoase din cel de Al II-lea Război Mondial despre care nu ţi-a spus nimeni la ora de istorie. Una dintre ele a fost cel mai PERICULOS spion

Este cunoscut faptul că, de-a lungul istoriei, puţine femei au reuşit să se impună în faţa părţii masculine, mai ales când a venit vorba de implicarea lor în acţiuni de conflict. Cu toate acestea, reprezentantele sexului frumos au reuşit să dea dovadă de curaj în momentul în care au ajuns pe front.

Iată câteva dintre femeile care s-au remarcat pe parcursul celei de-a doua conflagraţii mondiale, de partea trupelor aliate:

Virginia Hall

Originară din Baltimore, SUA, aceasta a lucrat ca spion pentru armata americană, în teritoriul francez controlat de guvernul de la Vichy. Virginia Hall a fost foarte cunoscută în rândul membrilor Gestapo, fiind considerată de aceştia drept „cel mai periculos spion al Aliaţilor”.

În momentul în care Statele Unite au intrat în conflict, Virginia a fost nevoită să plece din Franţa, pe cont propriu. Faptul că avea un singur picior nu a împiedicat-o să treacă Pirineii şi să se refugieze în Spania. De aici, a cerut să se întoarcă în Franţa, de data aceasta în teritoriul ocupat de trupele naziste. La Paris, americanca a ajutat la întărirea trupelor Rezistenţei franceze, a adus un aport însemnat la întreruperea căilor de aprovizionare ale naziştilor şi a contribuit la pregătirea terenului pentru ca Aliaţii să declanşeze Operaţiunea Overlord (6 – 25 august 1944).

Cochran

Deşi şi-a dovedit abilităţile de a zbura chiar înainte ca războiul să izbucnească, americancei nu i s-a permis, iniţial, să participe la conflict. La scurt timp după ce încep primele lupte, lui Jacqeline i-a fost cerut ajutorul, iar ea nu a ezitat să răspundă chemării la arme.

Timp de trei ani, Jacqueline a antrenat femei piloţi, care au format ulterior trupele W.A.S.P.-ului (Woman Airforce Service Pilots). În 1944, americanca a fost nevoită să părăsească serviciul militar, pentru că a fost acuzată de răspândirea unei infecţii cu păduchi.
Jacqueline Cochran nu s-a oprit aici, ea înscriindu-şi în palmares titlurile de „Prima femeie care a străbătut Oceanul Atlantic la bordul unui bombardier” şi „Prima femeie care a reuşit să depăşească viteza sunetului”.



Susan Travers

A fost singura femeie care, în acea perioadă, a făcut parte din rândul trupelor Legiunii Străine. Pe parcursul conflictelor, Susan a lucrat ca şofer de ambulanţă, fiind detaşată în fortăreaţa libiană Bir Hakeim, controlată, pe atunci, de Guvernul lui Charles de Gaulle.

Susan a dat dovadă de un curaj nemaiîntâlnit, în momentul în care adăpostul unde se afla împreună cu alţi soldaţi a fost înconjurat de trupele Germaniei naziste. Aici, ei au reuşit să opună rezistenţă timp de 15 zile, până când proviziile lor s-au epuizat. Văzând că nu primesc ajutor din exterior, Susan şi ceilalţi militari au evadat cu camionul pe care îl aveau în dotare, fiind expuşi tirului artileriei naziste. Aceştia au reuşit să scape cu viaţă, nu mai puţin de 2500 de soldaţi francezi fiind astfel salvaţi.
Faye Schulman

După ce familia ei a fost în totalitate ucisă de către nazişti, în ghetoul din Varşovia, Faye a reuşit să se adăpostească în pădurile din împrejurimi, unde s-a aliat unui grup de luptători ai rezistenţei antinaziste. Fiind pasionată de fotografie, tânăra a reuşit să se întoarcă în ghetou pentru a-şi recupera aparatul foto. Pe parcursul drumului, Faye a făcut o serie de fotografii, care pun în evidenţă viaţa de zi cu zi a partizanilor polonezi, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.

În timpul conflictelor, tânăra şi-a ţinut secretă identitatea, deoarece era evreică, însă, după ce războiul a luat sfârşit, numele ei a devenit public. La câteva luni de la terminarea conflagraţiei, Faye Shulman a declarat: „Vreau ca oamenii să ştie că Polonia a luptat împotriva ocupanţilor nazişti. Evreii nu s-au dus ca oile la măcelărit. Eu am fost fotograf. Am imagini de atunci. Am dovezi.”

Lyudmila Pavlichenko

A lucrat ca lunetist pentru armata sovietică, în timpul luptelor antinaziste de pe frontul de est. Lyudmila a fost extrem de populară în rândul camarazilor săi, pentru că a reuşit să ucidă 309 oameni, mai mult decât orice altă femeie lunetist din întreaga istorie.

Într-un timp foarte scurt, Lyudmila Pavlichenko a devenit eroină naţională, datorită „meritelor” sale profesionale.

Sursa: Upworthy

Cleopi

ORAŞUL cu cea mai MARE suprafaţă din România. Nu este nici Bucureştiul şi nici Timişoara



Conform recensământului realizat în anul 2011, în România există 265 de oraşe. După cum probabil ştiaţi, cele mai mari oraşe din ţara noastră, în funcţie de numărul de locuitori, sunt Bucureştiul (1.883.425 de locuitori), Cluj-Napoca (324.576 de locuitori) şi Timişoara (319.279 de locuitori).

Spre surpinderea multora, niciuna dintre aceste localităţi nu se află în fruntea listei oraşelor cu cea mai mare suprafaţă.

Primul loc pe lista localităţilor cu cea mai mare întindere este ocupat de oraşul Broşteni, din judeţul Suceava. Acesta ocupă o suprafaţă de 594,66 kilometri pătraţi, însă adăposteşte doar 5.506 locuitori.

Broşteniul a fost declarat oraş prin Legea 83/2004. Centrul urban este poziţionat în zona de sud-vest a judeţului Suceava, pe valea râului Bistriţa şi este compus din localităţile Broşteni, Hăleasa, Lungeni, Neagra, Cotârgaşi, Dârmoxa, Frasin, Holda, Holdiţa şi Pietroasa.

Pe lista oraşelor româneşti cu cea mai mare suprafaţa,
Broşteniul
este urmat de Vişeu de Sus (Maramureş, 443,06 kilometri pătraţi)
şi Săcele (Braşov, 320 kilometri pătraţi).
La capătul celălalt al listei se află oraşele ;
Plopeni (Prahova, 4,73 kilometri pătraţi),
Darabani (Botoşani, 3,4 kilometri pătraţi)
şi Abrud (Alba, 3,2 kilometri pătraţi).

Sărbătorirea Zilei Internaţionale a Femeii i se datorează militantei comuniste şi feministei germane Clara Zetkin.

Clara Zetkin, comunistă şi activistă germană, a inventat Ziua Internaţională a Femeii



Clara Zetkin (numele real Clara Eissner) s-a născut la Wiederau (Saxonia) şi a trăit între anii 1857-1933.



În 1889, la Paris, participă la Congresul muncitoresc internaţional, unde rosteşte discursul "Pentru eliberarea femeii".

În 1892 înfiinţează, în Germania, revista "Die Gleichneit" ("Egalitatea"), prima publicaţie militant-feministă, care a apărut bilunar, până în 1923.

La cea de-a doua Conferinţă Internaţională a femeilor socialiste (1910), Clara Zetkin a propus ca, în fiecare an, o zi să fie dedicată femeilor, pentru a-şi revendica drepturile. Propunerea a fost acceptată entuziast de toate reprezentantele celor 17 ţări participante.

Ziua revendicărilor propusă de Clara Zetkin a fost stabilită la 8 martie în 1917 când, la această dată, a avut loc, la Sankt Petersburg, o mare grevă a femeilor muncitoare care au manifestat împotriva războiului şi a dinastiei ţariste.

De atunci, data de 8 martie a devenit Ziua Internaţională a Femeii, oficializată de ONU 60 de ani mai târziu, în 1977.

Clara Zetkin a fost membră a Kominternului (Internaţionala socialistă). Urmare a instaurării nazismului în Germania, Clara Zetkin s-a refugiat în Uniunea Sovietică, unde a trăit până la sfârşitul vieţii.

Clara Zetkin (născută Eißner; n. 5 iulie 1857 – d. 20 iunie 1933) a fost o politiciană, teoreticiană marxistă și activistă pentru drepturile femeilor germană. În 1911, ea a organizat pentru prima dată Ziua Internațională a Femeii.

Până în 1917 a fost activă în cadrul Partidului Social Democrat al Germaniei, apoi a aderat la Partidul Social Democrat Independent din Germania (USPD) și mișcarea sa de stângă extremă, Liga Spartachistă; aceasta mai târziu devenind Partidul Comunist din Germania (KPD), pe care ea l-a reprezentat în Reichstag între 1920 și 1933, în timpul Republicii de la Weimar.

Cum s-a ajuns la denumirea de ”leu” şi ce alte denumiri au avut banii românilor

Ştiaţi că moneda naţională a Bulgariei este leva care în traducere înseamnă tot “leu”, trădând aceeaşi origine ca cea a leului românesc? Dar şi mai interesant, leul este rudă veche cu dolarul, moneda SUA pentru că denumirea de ”dolar” vine tot de la löwenthaler, pronunţat daler.

storia leului românesc începe cu secolul al XVII-lea când în Principatele dunărene se foloseau ca monedă taleri olandezi (löwenthaler) care aveau gravat pe ei un leu rampant, locuitorii denumindu-l generic “leu”. Această monedă a fost folosită în Ţările Române până în a doua jumătate a secolului XVIII şi chiar după ce talerul fusese scos din uz, el încă reprezenta o unitate de calcul imaginară sub numele de “leu”, la care se raportau toate preţurile în anii ce au urmat.

În secolul XVIII circulau mai multe monede precum: paraua otomană şi şfanţul (zwanziger): de unde provine celebra expresie “nu am nici un şfanţ”

În 1835, Alexandru Ghica, domn al Ţării Româneşti, a stabilit ca moneda naţională să se numească “leu”.

Monedele din aur şi argint urmau să aibă gravată efigia domnitorului pe avers, cu legenda Alexandru Ioan I. Domnu Principatelor-Unite, iar pe revers, armele ţării, cu legenda În Unire tăria.
Proiectul nu a fost însă finalizat, pentru că Napoleon III nu a sprijinit până la capăt emiterea unei monede naţionale româneşti, deoarece nu dorea să provoace o reacţie ostilă a Imperiului otoman, conform identitatea.ro.

Grigore Moisil, omul care a pus bazele informaticii în România



Matematicianul a realizat încă din anii ’50 cât de importante vor fi calculatoarele în secolul 21 și a insistat ca în România să fie înființate primele licee de informatică.

Dintre țările Uniunii Europene, România are astăzi cel mai mare număr de informaticieni raportat la populația țării. Este unul dintre puținele domenii în care stăm cu adevărat bine și cel puțin parțial, această performanță se datorează și faptului că România a fost a 8-a țară din lume în care era instalat un calculator electronic. Se întâmpla în 1957, pe vremea când un calculator ocupa fără probleme un apartament.

Doar 10 ani mai târziu, România avea deja o strategie națională în informatică. Mai mult, în 1970 s-au inființat și primele licee de informatică de la noi și nimic din toate acestea nu s-ar fi întâmplat fără insistențele matematicianului Grigore Moisil.

Cel care a înțeles rapid ce rol vor avea calculatoarele în secolul 21 s-a născut la Tulcea, într-o familie de academicieni. S-a înscris la Facultatea de Construcții din București însă a abandonat-o rapid în favoarea celei de Matematică. O parte a studiilor le-a făcut la Paris și Roma iar după al Doilea Război Mondial, începe să predea la Universitatea Politehnică din București. Între 1946 și 1948, Moisil a fost și ambasador al României în Turcia, însă cei care l-au cunoscut spun că nu era făcut pentru viața de diplomat.

Mircea Maliţa, fost Ministrul al Educației și student al profesorului, îşi aminteşte:

„Din Turcia mai veneau ştiri (…) cum că nu dădeau de el la Ambasadă. Odată l-au găsit pe o terasă pe mare, undeva în Istanbul. Era în pantaloni scurţi de baie, cu un ştergar pe spate, şi lucra matematică la masă“.
De altfel, contemporanii lui Moisil au consemnat multe vorbe de duh ale matematicianului, care prin glume, reușea să îndulcească materia pe care o preda. De exemplu, un prieten i-ar fi spus:
“ – Matematica asta pe care o predici tu, m-am săturat de ea până la gât!
– Dar matematica se face de la gât în sus!“, a răspuns Grigore Moisil.

A participat la sute de congrese internaționale însă cu mici excepții, a călătorit doar cu trenul și vaporul, pentru că se temea de avion. La o astfel de întâlnire se afla în 1973, în Ottawa, Canada, când inima i-a încetat să-i bată.

Mihai Şora va susţine o nouă conferinţă, pe 15 aprilie, la Teatrul Naţional Bucureşti



Filosoful şi eseistul Mihai Şora va susţine o nouă conferinţă la Teatrul Naţional „I.L. Caragiale” din Bucureşti (TNB), duminică, 15 aprilie, de la ora 11.00, la Sala Studio a instituţiei teatrale. Mihai Şora, în vârstă de 101 ani, va intra din nou în dialog cu publicul naţionalului bucureştean, după o recentă întâlnire cu spectatorii săi, desfăşurată la aceeaşi Sală Studio, în luna ianuarie. Biletele pentru acest eveniment, care va avea loc sub genericul „Mihai Şora. 101 şi ceva”, pot fi achiziţionate de la Casa de bilete a TNB, dar şi online, pe mystage.ro.

Mihai Şora s-a născut la 7 noiembrie 1916, în satul Ianova din judeţul Timiş. După studii liceale la Timişoara, a urmat studii de filosofie la Universitatea din Bucureşti (1934-1938), unde i-a avut profesori, printre alţii, pe Nae Ionescu şi Mircea Vulcănescu, iar ca asistent pe Mircea Eliade.

Ca bursier al guvernului Franţei a ajuns în 1939 la Paris, unde a obţinut titlul de doctor în filosofie, devenind pentru o vreme cercetător la Centre National de la Recherche Scientifique. A revenit în ţară în 1948 şi s-a dedicat unei vaste activităţi editoriale, regândind din temelii colecţia „Biblioteca pentru toţi”, în care au apărut în deceniile şapte, opt şi nouă cele mai importante cărţi ale culturii universale. Din anii '70 a început să publice dialoguri filosofice în revistele literare, care mai târziu au alcătuit cărţi de referinţă în filosofia românească.

După anul 1990 a fost membru fondator al Grupului pentru Dialog Social şi a ocupat funcţia de ministru al Învăţământului în primul guvern de după Revoluţie. Din 2012 este membru de onoare al Academiei Române.

În 2016 i s-a conferit Ordinul naţional „Steaua României” în grad de Cavaler. Iniţiate cu aproape opt decenii în urmă de Ion Marin Sadoveanu, Conferinţele Teatrului Naţional au revenit pe scena Sălii Atelier începând din anul 2006 cu prelegerile unor personalităţi marcante ale culturii române pe teme dintre cele mai diverse, conform news.ro.