SUBIECT: Traditii, superstitii, datini si obiceiuri

Traditii de Anul Nou, Superstitii, Datini si obiceiuri, Traditii de primavara, Traditii de Paste, Traditii de vara, Traditii de toamna, Traditii de iarna, Traditii de Craciun, Ritualuri.

Superstitii si obiceiuri de Anul Nou in lume

In unele parti din Elvetia si Austria localnicii se costumeaza pentru a sarbatori ajunul zilei de Sfantul Silvestru. In anul 314, oamenii au crezut ca suveranul pontif al acelei perioade, care se numea Silvestru, a capturat un monstru de mare ce va scapa si va distruge lumea in anul 1000. In amintirea acelei spaime, oamenii se imbraca in costume neobisnuite.

In Grecia, ziua de Anul Nou este dedicata Sfantului Vasile, celebru pentru bunatatea sa. Copiii isi lasa incaltarile langa semineu in noaptea de Anul Nou, pentru a primi daruri de la sfantul cel bun. O mancare traditionala pentru aceasta sarbatoare este "vassilopitta", o prajitura in care este pusa o moneda din argint sau din aur. Cel ce gaseste moneda va avea noroc in anul respectiv.

In Scotia, Anul Nou este numit "Hogmanay", iar in unele sate sunt aprinse suluri de smoala, care sunt lasate apoi sa se rostogoleasca pe strazi. Astfel, anul vechi este ars si celui nou ii este permis sa vina. Scotienii cred ca prima persoana care va intra in casa de Anul Nou va aduce fie noroc, fie ghinion. Anul cel nou va fi norocos daca aceasta persoana este un barbat brunet, care aduce un dar.

In Scotia a aparut si "Auld Lang Syne", unul dintre cele mai populare cantece de Anul Nou printre vorbitorii de limba engleza. Un cantec vechi, el a fost publicat pentru prima data de poetul Robert Burns, in 1796, in cartea "Scots Musical Museum".

Un obicei spaniol de Anul Nou este sa mananci cate o boaba de strugure la fiecare din cele 12 batai la ceasului care vestesc trecerea in noul an, acestea reprezentand dorinte pentru fiecare luna a anului urmator. De asemenea, pentru mirese, noaptea de Anul Nou reprezinta ocazia de a-si strecura verigheta in cupa de sampanie si de a ciocni.

Un obicei similar exista si in Portugalia, cu diferenta ca aici sunt preferate smochinele. Astfel, in noaptea dintre ani, trebuie inghitite 12 smochine, care simbolizeaza 12 dorinte pentru anul ce vine.

La Liege, in Belgia, pe 1 ianuarie, exista obiceiul de a manca choucroute (un fel de varza murata cu carnati) in familie, avand sub farfurie, in mana sau in buzunar o moneda, pentru a avea bani tot anul.

La Napoli, in Italia, Anul Nou este intampinat printr-un obicei special, care consta in a arunca pe fereastra obiecte vechi, simboluri ale anului care a trecut. Astfel, obiecte de mobilier, vase, haine etc. ajung in strada, spre nefericirea gunoierilor, care trebuie sa treaca in timpul noptii pentru a face curatenie. Traditia, insa, tinde sa dispara, deoarece prezinta reale riscuri pentru trecatori. In noaptea de Anul Nou, numita "Capodanno", italienii obisnuiesc sa puna pe masa mancaruri speciale, despre care se spune ca aduc bogatie si abundenta.

In Olanda, Oudejaarsdag sau "ziua anului trecut" (31 decembrie) este sarbatorita prin multe focuri de artificii, care incep in zori si tin pana tarziu in noapte. De altfel, aceasta este singura zi in care artificiile sunt autorizate, ele fiind puse in vanzare cu numai trei zile inainte de Anul Nou.

In tari din America Latina, precum Ecuador sau Peru, cu putin timp inainte de Anul Nou, oamenii fac papusi de carpa sau din hartie creponata (munecos), care reprezinta anul ce s-a terminat. Papusile sunt expuse apoi in fata caselor pana pe 31 decembrie, la miezul noptii, cand sunt arse in strada. Exista, de asemenea, credinta conform careia daca porti o anumita culoare la 12 noaptea, aceasta ar putea aduce noroc in anumite domenii. Astfel, se spune ca galbenul este semn de bani, iar rosul poate aduce noroc in dragoste. De asemenea, cel care doreste sa calatoreasca tot anul trebuie sa alerge prin cartier cu o valiza in mana, la ora 12 noaptea fix.

Rusii obisnuiesc sa bea sampanie la miezul noptii si, dupa ora 12, sa deschida usile si ferestrele pentru ca noul an sa intre in casa.

In ebraica, Anul Nou se traduce prin "Rosh Hashanah". Este un moment sacru, cand oamenii se gandesc la ceea ce au facut rau in trecut si promit ca vor fi mai buni in viitor. Ceremonii speciale au loc in sinagogi, unde se canta la shofar, un instrument special. Copiii primesc haine noi, iar masa cuprinde obligatoriu fructe si produse din faina, pentru a aminti de vremea recoltei.

In calendarul islamic, care se bazeaza pe miscarile Lunii, data noului an este devansata cu 11 zile in fiecare an. In Iran, Anul Nou se sarbatoreste pe 21 martie. Cu cateva saptamani inainte de aceasta data, oamenii pun seminte de grau la incoltit, in vase speciale. Pana la sosirea anului nou, graul creste si simbolizeaza primavara si viata noua care incepe.

Nu toti hindusii sarbatoresc noul an in acelasi timp sau in acelasi fel. In Bengalul de Vest, oamenii se impodobesc cu flori, pe care le coloreaza in rosu, roz, violet sau alb. Femeile poarta haine galbene, culoarea primaverii. In schimb, in sudul Indiei, mamele pun mancare, flori si daruri intr-o cutie speciala, pentru copii. In dimineata Anului Nou, copiii trebuie sa tina ochii inchisi, pana cand sunt condusi de mana la cutia cu daruri. In India Centrala, steagurile portocalii impodobesc toate cladirile in ziua de Anul Nou. In provincia Gujarat, in vestul Indiei, Anul Nou este celebrat la sfarsitul lunii octombrie, in acelasi timp cu festivalul Diwali, cand pe acoperisuri se pun mici lampi cu ulei aprinse. In aprilie, cand Soarele se misca din Casa Pestilor in Casa Berbecului, locuitorii din Sri Lanka incep sa sarbatoreasca Anul Nou. Acesta cade, de obicei, pe 13 sau 14 aprilie.

In Vietnam, Anul Nou este numit "Tet Nguyen Dan" sau mai simplu "Tet". El incepe pe 21 ianuarie sau 19 februarie, in functie de an. Vietnamezii cred ca un zeu sta in fiecare casa, iar in ziua de Anul Nou se duce la cer. Acolo, el spune cat de bun sau rau a fost fiecare membru al familiei in anul care a trecut. Zeul calatoreste pe spatele unui crap, de aceea vietnamezii obisnuiesc ca de Anul Nou sa cumpere un crap viu, caruia ii dau drumul in rau.

Anul Noul chinezesc este celebrat candva intre 17 ianuarie si 19 februarie, cand este Luna Noua - "Yuan Tan". El este sarbatorit de chinezii din intreaga lume prin procesiuni pe strada, unde sunt aprinse mii de lanterne. Chinezii cred ca spiritele rele sunt peste tot in acea perioada, asa ca aprind artificii pentru a le indeparta. Uneori, ei isi sigileaza ferestrele si usile cu hartie, pentru a nu lasa spiritele malefice sa patrunda in casa.

Pentru japonezi, Anul Nou, numit "Oshogatsu", este una dintre cele mai importante sarbatori si un simbol al innoirii. In decembrie, sunt organizate "petreceri de uitat anul" sau "Bonenkai", prin care oamenii lasa in urma problemele si grijile anului pe cale sa se incheie si se pregatesc pentru un nou inceput. Neintelegerile si animozitatile sunt uitate. Pe 31 decembrie, la miezul noptii, familiile merg la cel mai apropiat templu pentru a imparti sake (bautura traditionala, n.r.) si pentru a asista la cele 108 de lovituri de gong care anunta trecerea in noul an (aceasta cifra reprezinta numarul pacatelor acumulate intr-un suflet de-a lungul anului, iar loviturile de gong simbolizeaza alungarea pacatelor unul cate unul si purificarea sufletelor). Pe 1 ianuarie, copiii primesc otoshidamas - mici cadouri cu bani inauntru.

Ceremonialul de innoire simbolica a timpului calendaristic in noaptea de 31 decembrie - 1 ianuarie este numit la romani Ingropatul Anului, denumirea de Revelion apartinand timpurilor moderne. Potrivit lui Ion Ghinoiu, autorul cartii "Zile si mituri", asemanator divinitatii, timpul se naste anual, intinereste, se maturizeaza, imbatraneste si moare, pentru a renaste dupa alte 365 de zile. Ciclul sarbatorilor de Anul Nou este unul ritualic, impartit simetric de Revelion in doua segmente: perioada dintre Craciun si miezul noptii de 31 decembrie si apoi pana la Boboteaza.

In prima parte a ciclului, timpul se degradeaza: se mareste noaptea, sporeste frigul si intunericul si, odata cu acestea, spaima oamenilor ca lumea merge spre pierzanie, ca va veni momentul cand Soarele va disparea definitiv de pe cer. Se face apoi simtit fenomenul solstitiului de iarna, cand Soarele incepe sa urce pe bolta cerului si ziua sa creasca putin cate putin, "cu cat sare cocosul pe pragul casei" sau "cu cat se misca puiul in gaoacea oului". Prin multe obiceiuri si credinte care exprima initial teama, dezordinea si haosul, iar, dupa miezul noptii de Revelion, optimismul, veselia, ordinea si echilibrul, oamenii acorda diverse semnificatii fenomenelor naturale.

Traditii si Obiceiuri de Anul Nou la romani

Ceremonialul de innoire simbolica a timpului calendaristic la cumpana dintre ani, in noaptea de 31 decembrie spre 1 ianuarie, este numit ingropatul Anului sau, mai recent, Revelion. Personificare a Soarelui, Anul este numit An Vechi inainte de miezul noptii de Revelion si An Nou dupa miezul noptii. Divinitatea Anului se naste, creste, imbatraneste si moare impreuna cu timpul calendaristic, pentru a renaste dupa 365 de zile, respectiv 366 de zile in anii bisecti, scrie Agerpres.

Sfintii Calendarului popular, metamorfoze ale Anului, sunt mai tineri sau mai batrani, dupa sansa avuta de acestia la impartirea sarbatorilor: Sanvasai, celebrat in prima zi a Anului, este un tanar chefliu care sta calare pe butoi, iubeste si petrece; Dragobete (24 februarie), fiul Dochiei, reprezinta zeul dragostei pe plaiurile carpatice; Sangiorzul (23 aprilie), Santoaderul sunt tineri calari pe cai; Santilie (20 iulie) si Samedru (26 octombrie) sunt maturi. Dupa ei urmeaza generatia sfintilor-mosi: Mos Andrei (30 noiembrie), Mos Nicolae (6 decembrie), Mos Ajun (24 decembrie) si Mos Craciun (25 decembrie).

Intoarcerea simbolica a timpului in aceasta noapte este asimilata cu moartea divinitatii adorate, iar reluarea numararii zilelor, cu renasterea acesteia.

In ajunul Noului An, pe inserat, isi fac aparitia 'mascatii'. In satele bucovinene se obisnuieste ca mascatii sa umble in ceata, care reuneste personaje mascate: ursul, capra, caiutii, cerbii, uratii, frumosii, dracii, doctorii, ursarii, bunghierii etc. Dupa lasarea serii, ceata cea mare se faramiteaza, iar grupurile rezultate incep sa mearga din casa in casa, pana la rasaritul soarelui, atunci cand Anul Nou isi intra in drepturi.

Umblatul cu Capra tine, de regula, de la Craciun pana la Anul Nou. Mastile care evoca la Vicleim personaje biblice sunt inlocuite aici de masca unui singur animal, al carui nume variaza de la o regiune la alta: cerb in Hunedoara, capra sau turca in Moldova si Ardeal, borita (de la bour) in Transilvania de sud. In Muntenia si Oltenia, capra este denumita 'brezaia' (din cauza infatisarii pestrite a mastii), si obiceiul se practica mai ales de Anul Nou.

Capra se alcatuieste dintr-un lemn scurt, cioplit in forma de cap de capra, care se inveleste cu hartie rosie, peste care se pune o alta hartie, neagra, marunt taiata si incretita, sau se lipeste o piele subtire cu par pe ea.

Un alt obicei, cel al umblatului cu Ursul este intalnit doar in Moldova, de Anul Nou. Ursul este intruchipat de un flacau purtand pe cap si umeri blana unui animal ucis, impodobita in dreptul urechilor cu ciucuri rosii. Masca este condusa de un 'Ursar', insotita de muzicanti si urmata, adesea, de un intreg alai de personaje (printre care se poate afla un copil in rolul 'puiului de urs'). Atatata de ursar, in rapaitul tobelor sau pe melodia fluierului, si ajutata de un ciomag, masca mormaie si imita pasii leganati si sacadati ai ursului, izbind puternic pamantul cu talpile.

De Anul Nou, un loc aparte il ocupa colindatul si cetele de colindatori care, dupa ce fac urari de sanatate, belsug, bucurie etc., primesc in dar colaci, vin, carnati si uneori bani.

Strigatul peste sat este ceremonialul nocturn al cetelor de feciori pentru judecarea publica a celor care au incalcat regulile comunitatii. Cocotati pe dealuri, movile, copaci sau acoperisuri, ei 'biciuiesc' prin versuri sau injuraturi fetele batrane, flacaii tomnatici, babele care fac farmece si descantece, barbatii care isi lasa nevestele, lenesii, hotii sau betivii. Acest dialog este asteptat de intreaga comunitate, incheindu-se cu formula 'Cele rele sa se spele, cele bune sa se adune!'. Pentru curatarea relelor si alungarea spiritelor rele, obiceiul este insotit de aprinderea focurilor.

In prima zi a noului an, de Sfantul Vasile, se crede ca cerurile se deschid, ca rugaciunile sunt ascultate si ca animalele vorbesc cu glas omenesc. Tot atunci se merge cu 'Plugusorul' si cu 'Sorcova', obiceiuri ce invoca prosperitatea si belsugul pentru gospodaria celui care primeste colindatorii. Se spune ca cei care nu primesc cetele de colindatori vor avea necazuri si saracie in anul ce vine.

In ajunul Anului Nou, in Moldova, cete de flacai si de barbati de curand insurati pleaca cu Plugul. Stravechi obicei agrar derivat dintr-o practica primitiva, trecut printr-un rit de fertilitate, 'Plugusorul' a ajuns o urare obisnuita de recolte bogate in anul care abia incepe. Textul plugusorului este in excelenta o naratie privind muncile agricole, recurgand la elemente fabuloase. Incepe cu aratul, fiind urmat de semanat, ingrijirea plantelor, recoltat si adusul boabelor in hambare. Plugusorul este intotdeauna insotit de strigaturi, pocnete de bici si sunete de clopotei, dar plugul adevarat, tras de boi, a fost inlocuit cu timpul de un plug miniatural, mai usor de purtat, sau de buhaiul care imita mugetul boilor. La sate, 'Plugusorul' este insa extrem de complex, iar alaiurile care merg din casa in casa duc cu ele chiar un plug.

Semanatul este un obicei agrar, structurat dupa modelul colindelor si practicat de copii in dimineata zilei de Anul Nou, dupa incheierea Plugusorului. Colindatorii purtand traiste de gat incarcate cu seminte de grau, secara, orz, ovaz, mai rar cu porumb, intra in case, arunca boabe cu mana, imitand semanatul pe ogor, si ureaza gazdelor sanatate si roade bogate. Ei sunt rasplatiti cu mere, colaci sau bani. Dupa plecarea lor, gospodinele aduna semintele si le duc in grajdul vitelor, pentru a fi sanatoase peste an.

Un alt obicei de Anul Nou, umblatul cu Sorcova reprezinta bucuria copiilor, care poarta o crenguta inmugurita de copac sau o sorcova confectionata dintr-un bat in jurul caruia s-au impletit flori de hartie colorata. Numele de sorcova vine de la cuvantul bulgar 'surov' (verde fraged), aluzie la ramura abia imbobocita, rupta odinioara dintr-un arbore. Inclinata de mai multe ori in directia unei anumite persoane, sorcova joaca intrucatva rolul unei baghete magice, inzestrata cu capacitatea de a transmite vigoare si tinerete celui vizat. Textul urarii, care aminteste de o vraja, nu face decat sa intareasca efectul miscarii sorcovei.

^{Sfintirea caselor in ajun de Boboteaza}

La ortodocsi, exista obiceiul, ca in preajma Bobotezei care se praznuieste, in fiecare an, la 6 ianuarie, preotii sa mearga din casa in casa si sa binecuvanteze locuintele crestinilor prin stropirea acestora cu apa sfintita sau agheazma, cum i se mai spune in unele locuri.



Preotii isi programeaza aceste vizite intr-una sau mai multe zile, in functie de numarul de credinciosi arondati parohiei. De regula, insa, sfintirea caselor trebuie sa se faca in ajunul Bobotezei.

Inainte de a porni cu Iordanul, cum se numeste actiunea din ajun de Boboteaza, preotii sfintesc Agheazma Mare la slujba vecerniei, sau dimineata, la slujba Sfintei Liturghii, iar apoi incep sfintirea locuintelor.

La sfintirea apei, preotul se roaga ca: "apa aceasta sa se sfinteasca cu puterea, cu lucrarea si cu pogorarea Sfantului Duh", "pentru ca sa se pogoare peste ea lucrarea cea curatitoare a Treimii celei mai presus de fire", "pentru ca sa fie tamaduitoare sufletelor si trupurilor si izgonitoare a toata puterea cea potrivnica" si pentru ca "prin gustarea si stropirea cu apa sfintita sa ne trimita Dumnezeu binecuvantarea Sa, care spala intinaciunea patimilor".

Astfel, in timp ce preotii stropesc casele si pe locuitorii lor cu apa sfintita, ei canta: "In Iordan, botezandu-Te Tu, Doamne, inchinarea Treimii S-a aratat; ca glasul Parintelui a marturisit Tie, Fiu iubit pe Tine numindu-Te; si Duhul in chip de porumb a adeverit intarirea cuvantului. Cel ce Te-ai aratat, Hristoase Dumnezeule, si lumea ai luminat, marire Tie."

La sfarsitul acestor spuse, membrii casei sunt invitati sa sarute icoana care infatiseaza botezul lui Iisus Hristos. Stropirea de catre preot a credinciosilor cu apa sfintita este o traditie a noastra.

Apa sfintita de preot, cea pe care foarte multi dintre noi o numim agheazma, poarta in ea puterea curata si sfanta a harului dumnezeiesc. Trebuie stiut insa ca harul lui Dumnezeu coboara numai peste apa anume pregatita din timp pentru acest lucru si nu peste toata apa care exista in alte locuri.

De aceea, este bine sa deschidem larg usa si sa primim preotul atunci cand vine cu Iordanul si sa cerem sa ne lase intr-un vas putina agheazma si un fir de busuioc, care, de regula, se pastreaza la icoana.

Acelasi lucru il pot face si tinerele de maritat. In popor exista credinta ca un fir de busuioc din manunchiul cu care preotul stropeste casele in Ajunul Bobotezei are puteri magice si, pus sub perna, i-ar arata fetei noaptea, in vis, cine-i este ursitul, viitorul sot adica.

Ajunul Bobotezei intre traditii si superstitii

Ajunul Bobotezei este una dintre cele mai importante sarbatori ale inceputului de an.

In calendarul popular , aceasta zi de ajun, care precede sarbatoarea propriu zisa, a Bobotezei, este chiar mai importanta decat sarbatoarea in sine. Acest lucru e posibil datorita numarului mare de practici magico-rituale, cat si prin intensitatea sacralitatii ce se pogoara asupra ei.

Ajunul Bobotezei se serbeaza prin post, deoarece se spune ca cine va posti in ajun de Boboteaza va avea noroc tot anul.

Totodata in aceasta zi de ajun exista traditia conform careia preotul va trece pe la toate casele cu "Iordanul" sfintind atat gospodariile, cat si pe locuitorii acestora.

Se mai spune, din batrani, ca in aceasta noapte ouale de corb crapa din cauza gerului si, astfel, ies puii, care vor incerca sa zboare.

In noaptea de Boboteaza se deschid cerurile, iar celui care vede acest lucru, Dumnezeu ii indeplineste dorintele.

Tot in ajun de Boboteaza fetele mari pot sa-si afle ursitul. Ele vor trebui sa fure sau sa ceara de la preot un fir de busuioc sfintit pentru a-l pune noaptea sub perna. Se spune ca peste noapte vor visa chipul celui sortit.

Tot pentru a-l vedea in vis pe cel sortit, fetele mari trebuie sa-si puna pe degetul inelar un fir de matase rosie si un firicel de busuioc.

In vremurile mai indepartate fetele tinere si femeile necasatorite puneau busuioc la streasina casei, iar daca, a doua zi, il gaseau plin de chiciura, insemna ca se vor marita cu un baiat bogat.

In ajun de Boboteaza exista si superstitia conform careia daca o femeie se impiedica si cade pe gheata , atunci, in viitorul apropiat, va avea loc o casatorie.

O alta superstitie ne mai spune ca cine va stranuta in ziua de ajun de Boboteaza va fi norocos in anul ce urmeaza.

Totodata, in ajunul Bobotezei, exista si o serie de superstitii referitoare la vreme, si anume:

• - Daca in ajunul Bobotezei e bruma pe pomi, vor fi poame multe;
• - Daca in ajun de Boboteaza picura din streasina atunci va fi o vara ploioasa;
• - Daca ajunul Bobotezei este unul ploios atunci va fi un an ploios;
• - In directia in care va stropi preotul cu busuiocul muiat in ageasma, de acolo vor veni ploile de peste an;
• - Daca in ajunul Bobotezei, cand preotul umbla cu “Iordanul” prin sate, ii va scarti zapada sub picioare, atunci va fi un an bogat si rodnic.

Boboteaza sau Botezul Domunului sarbatoare cu traditii, obiceiuri si superstitii

Boboteaza este o sarbatoare crestina care se celebreaza anual la 6 ianuarie, inaintea sarbatorii Sfantului Ion. De asemenea, Boboteaza marcheaza incheierea sarbatorilor de iarna dedicate Craciunului, fiind o sarbatoare a purificarii naturii, a apelor de fortele raului.

Boboteaza reprezinta, de fapt, sarbatoarea dedicata botezului Domnului in apa Iordanului. Aceasta sarbatoare, a Bobotezei, mai este cunoscuta si sub numele de “Epifanie”, “Teofanie”, “Aratarea Domnului” sau “Descoperirea cuvantului Intrupat”.

De obicei, in aceasta perioada in tara noastra este foarte frig, de unde si expresia “gerul Bobotezei”.

In aceasta zi, de Boboteaza, exista traditia conform caruia preotii sfintesc toate apele din care oamenii vor lua, mai apoi, pentru a stropi gospodariile, casele si animalele, pastrand restul apei in sticle, pentru leac.

In satele si orasele traversate de rauri exista obiceiul ca preotii sa arunce crucea in apa inghetata, iar tinerii curajosi au datoria de a o scoate la mal. Se spune, conform traditiei si credintei, ca cel care va face asta va avea parte numai de bine si va fi ferit de toate bolile.
Se crede, conform spuselor populare ca, la Boboteaza, cand preotul moaie crucea in apa, toti dracii ies din ape si ratacesc pe campuri pana ce se termina sfintirea apelor. Nimeni nu-i vede, in afara de lupi, care se iau dupa ei si unde-i prind acolo ii sfasie. Din aceasta cauza, exista si superstitia conform careia nu ai voie sa lasi rufe pe sarma deoarece, dracii, in fuga lor, se pot ascunde printre ele.

Totodata dupa Boboteaza nu se spala camasile doua saptamani deoarece apele sunt inca sfintite.
In ziua de Boboteaza batranii spun ca daca vremea e frumoasa, atunci anul va fi bogat in paine si peste.

Daca la Boboteaza vremea a fost rece, atunci dupa iesirea cu „Iordanul” se va inumia, iar daca vremea a fost calda, atunci se va inaspri.

Toate obiceiurile si traditiile legate de Boboteaza au ca si scop, pe de o parte, alungarea spritelor rele care circula libere de la Craciun, iar pe de alta parte, urmaresc atragerea belsugului in anul ce va urma.

Sarbatoarea Sfantului Ion intre traditii si obiceiuri

Ziua Sfantului Ion Botezatorul reprezinta incheierea oficiala a sarbatorilor de iarna deschise la Sfantul Nicolae, pe 6 decembrie.

Sarbatoarea de Sfantul Ion mai este cunoscuta si sub numele de “Sant-Ion”, “Inaintemergatorul Domnului” sau “Soborul Sfantului Prooroc Ioan Botezatorul”.

Se stie din traditia populara ca Sfantul Ioan este protectorul pruncilor si se mai tine pentru ca pruncii sa se nasca sanatosi, fara malformatii sau diformi. Totodata, ziua de Sfantul Ion este o zi de bucurie, iar cine nu se veseleste in aceasta zi va fi trist tot timpul anului.

Unii oameni serbeaza ziua de Sfant Ion pentru ca Dumnezeu sa le fereasca gospodariile de foc si animalele de fiarele salbatice.

In ziua de Sfant Ion exista obiceiul “Iordanitul femeilor”, care este, de fapt, o petrecere a nevestelor. Femeile se aduna la o gazda, unde aduc fiecare alimente si bautura, apoi petrec pana dimineata, spunand ca se “iordanesc”.

Un alt obicei intalnit in ziua de Sfantul Ion este “Iordaneala”. Mai multi tineri care au luat de la preot, in ajunul Sfantului Ion, agheasma de la Boboteaza, merg in dimineata zilei de Sfantul Ion la biserica si dupa terminarea slujbei stropesc fiecare om care iese, apoi il ureaza. Oamenii “iordaniti” trebuie sa-i rasplateasca pe uratori cu bani, cu care seara chefuiesc.

Traditia ne spune ca in dimineata zilei de Sfantul Ion fiecare om trebuie sa se stropeasca cu agheasma noua, pentru a fi feriti de boli in decursul anului.

Se spune conform traditiei populare ca dupa Sfant-Ion se boteaza gerul, adica se inmoaie frigul si incepe sa se faca mai cald.

Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigore Teologul si Ioan Gura de Aur, traditii si obiceiuri

In fiecare an, la 30 ianuarie, biserica noastra crestin-ortodoxa ii praznuieste pe Sfintii Trei Ierarhi, Vasile cel Mare, Grigore Teologul si Ioan Gura de Aur, toti trei considerati ca fiind mari dascali ai crestinatatii.

Praznuirea impreuna a celor Trei Ierarhi a fost hotarata spre sfarsitul sec al XI-lea, pentru a pune capat dezbinarilor aparute intre credinciosi care adesea se intrebau cine, dintre cei trei, este mai mare. Trebuie stiut insa ca fiecare dintre cei Trei Ierarhi este sarbatorit, peste an, si separat.

Denumirea populara a sarbatorii de pe 30 ianuarie este Trisfetitele. Se crede ca grupul de stele din mijlocul constelaiei Orion, numit si Cei Trei Crai sau Craii de la Rasarit, le este dedicat lor, sarbatoritilor de azi, Grigore, Vasile si Ioan.

Se crede ca sarbatoarea celor trei ierarhi s-ar suprapune peste o alta, pagana, cea a Trisfetitelor, de fapt, o sarbatoare a femeilor. Trisfetitele ar fi fost trei fetite care, pe vremea cand Dumnezeu umbla pe pamant cu chip de om, i-ar fi dat Acestuia sa bea apa si de aici, atunci cand nu ploua, oamenii se roaga lor, adica Trisfetitelor, sa mijloceasca la Dumnezeu pentru ploaie.

In ziua celor Trei Ierarhi nu se lucreaza fiind rau de ars, friguri si paguba. Se spune ca, in aceasta zi, fiecare crestin trebuie sa dea de pomana o lumanare aprinsa pentru ca viata sa-i fie luminata.

Multi oameni merg la biserica unde duc coliva care, dupa ce, la sfarsitul slujbei este sfintita, se imparte altor credinciosi, de regula, saraci. La sate, multi oameni isi iau ca patroni ai casei pe cei Trei Ierarhi, Grigore, Vasile si Ioan.

Ziua de Trei Ierarhi se tine si pentru binele familiei si mersul firesc al treburilor gospodaresti. Unii crestini fac praznic in amintirea rudelor care au murit fara lumanare. Fetele tin sarbatoarea pentru fericirea lor.

Se spune ca preotii nu au voie sa pomeneasca numele sarbatorii de azi ca sa nu le moara preoteasa. Se crede ca celor care lucreaza li se sucesc mintile. La Trisfetitele, fetele nemaritate fac vraji ca sa li se arate ursitul, viitorul sot. Pentru asta, nu lucreaza si nu mananca decat paine si sare.

In aceasta zi, sub zapada, incolteste graul, cel ramas din toamna neincoltit. Daca de Trisfetitele curg stresinile, urmeaza o primavera rece, friguroasa. Daca e ger, vara va fi calduroasa.

In cinstirea Trisfetitelor, la Iasi, intre 1637-1639, a fost construita de catre domnitorul Vasile Lupu Manastirea Sfintilor Trei Ierarhi, munument inconfundabil, veche vatra a culturii si spiritualitatii din Moldova si nu numai.

1 - 9 martie, Zilele Babei Dochia, obiceiuri, superstitii, povesti

Pe 1 martie, biserica noastra crestin-ortodoxa praznueste Cuvioasa Mucenita Evdochia, Dochia, asa cum i-a ajuns numele pana la noi, gratie legendelor care au strabatut mileniile.



Indiferent de varsta, povestile plac, aduna seara familia la vorba, infierbanta imaginatia, binedispun, mai ales cand poarta in ele un sambure de adevar. Despre Dochia, legendele spun ca era o batrana rea si capricioasa.

Lasandu-se pacalita de vremea frumoasa si crezand ca primavera a venit, porneste pe munte cu oile la pascut. Prevazatoare, insa, Dochia si-a luat pe ea noua cojoace, dar pe drum a lepadat unul cate unul asa ca, ajunsa-n varf de munte, dupa noua zile, cat a durat calatoria, se lasa un ger naprasnic, de sa crape pietrele.

Atat Baba Dochia cat si oile ingheata si sunt transformate in stane de piatra. Moartea Dochiei, sus, pe munte, in a noua zi a calatoriei sale, este considerata hotar intre anotimpul friguros si cel calduros.

Ciclul de noua zile, cat dureaza calatoria Dochiei pana in varf de munte este numit, in traditia populara, Zilele Babei. In aceasta perioada vremea este capricioasa, schimbatoare, exact cum ne este prezentata Baba Dochia in povestile ajunse pana la noi, zile in care razele calde ale soarelui se intrepatrund cu ploaia, lapovita, ninsoarea si uneori chiar cu gerul si viscolul.

La noi, ca si in toata zona balcanica, locuita candva de traci, exista obiceiul ca intre 1 si 9 martie, fiecare om sa-si aleaga o zi despre care sa spuna ca "asta e Baba mea!" Se crede ca, asa cum va fi vremea in ziua respectiva, asa ii va fi si norocul in tot anul care urmeaza.

Vremea calda, insorita inseamna fericire, belsug, impliniri si multe bucurii. Vremea rece, ploioasa, cu cer innourat si precipitatii diverse, ploaie, ninsoare, lapovita inseamna necazuri, saracie, lacrimi, durere, neimpliniri. "Baba" se poate alege dupa data sau ziua de nastere.

Cele mai multe obiceiuri si superstitii legate de "Babe" se refera la ziua de 1 martie.

In trecut, ziua Dochiei se respecta, nimeni nu muncea, oamenii nu scoteau vitele la pascut, femeile nu spalau rufe si nu dereticau prin casa. Multi credeau ca, respectand-o ca pe o sarbatoare, vor avea recolte bogate, vor fi feriti de boli si de necazuri si vor fi norocosi.

Intr-adevar, timpuri vechi, timpuri de poveste, cand oamenii, in naivitatea lor de-a dreptul induiosatoare, credeau in puterile unui personaj de legenda, personaj pe care, de altfel, il detestau si-l respectau, in acelasi timp, deoarece erau incredintati ca Baba Dochia avea puteri supranaturale.

Astfel, oamenii credeau ca Baba ii poate feri de inec, le poate ajuta animalele sa se ingrase si le apara vitele de boala.

De asemenea, Ziua Dochiei mai era respectata si pentru ca frigul sa nu aduca pagube pe camp si oamenii sa fie ocrotiti de furtuni, pentru ca ploaia sa nu fie zgarcita cu ogoarele satenilor si anul sa fie unul bogat.

^{Traditia Sfintilor Mucenici, intre credinta si magie}

9 martie, Ziua de Macinici, in care Biserica Ortodoxa ii sarbatoreste pe cei 40 de Mucenici ucisi in Sevastia, reprezinta o conotatie aparte pentru folclorul romanesc contemporan. Ea simbolizeaza si inceputul noului an agrar.



Ne-am obisnuit, potrivit conceptiei folclorului popular, ca o zi de sarbatoare sa fie neaparat legata de consacrarea unui sfant. In general, festivitate face trimiteri la anumite tematici culturale si spirituale, cum ar fi, nasterea, botezul, casatoria, viata, moartea, lucrarile agrare, starea vremii sau amintirea unui sfant.

Omul simplu din popor intotdeauna a cautat sa stabileasca o legatura de suflet intre sarbatoare si viata lui de zi cu zi, iar daca este vorba de un sfant, cu atat mai mult sa-l roage sa-i faca viata mai usoara si mai placuta.

Pe de o parte, Traditia crestina ne spune ca Biserica insasi este intemeiata pe sangele martirilor care s-au jertfit pentru credinta lor in Hristos pana la moarte, iar puterea Bisericii si dainuirea cesteia peste milenii sta chiar in spiritul sacrificiului suprem al acestor mucenici.

De aceea, Biserica Ortodoxa a randuit aceasta zi spre aducere aminte nu numai a celor 40 de Sfinti Mucenici, ci a intregului neam al martirilor si mucenicilor de-a lungul timpului, dar in special a celor din anii de prigoana ai crestinismului primar.

Pe de alta parte, cu tot respectul pentru folclorul nostru contemporan care incearca alaturi de Biserica sa mentina traditionalismul romanesc in valtoarea prefacerilor seculare, dar de multe ori le amesteca asa de bine ca nu mai sti unde se termina folclorul si de unde incepe credinta crestina autentica. Se incurca si, uneori se face o asemanare intre magie, spiritism si credinta crestina, intre actele liturgice si ritualurile pagane in asa fel ca omul simplu nu mai intelege unde este adevarul.

Apoi, acceptarea unor compromisuri de catre Biserica Ortodoxa in favoarea unor credinte stravechi si ritualuri straine care, din pacate, cu timpul, au capatat mai multa importanta si chiar autoritate decat invataturile credintei ortodoxe autentice, s-au dovedit a fi mai mult decat nocive pentru credinta crestina.

Iata, nu vorbim de Ziua Macinicilor, dar si Pastele si Craciunul, sarbatorile fundamentale ale crestinismului au devenit mai mult niste festivitati gastronomice, decat sarbatori bisericesti. Inclusiv obiceiul pacatos al celor 40 sau 44 de pahare de vin, pe care nu stiu daca le poate bea cineva in 24 de ore, este de domeniul basmelor populare.

Originea sarbatorii

Ziua de Macinici isi are originea intr-un ritual al credintelor stravechi prin care se celebra inceputul anului agrar la hotarul dintre cele doua anotimpuri, iarna si primavara.

Tot in aceasta zi se sarbatorea si innoirea sezoniera a timpului: ultima zi a Babei Dochia care, conform traditiei, se transforma in stana de piatra si, prima zi a Mosilor care sunt prefacuti in cenusa pe rugul funerar.

Ce sunt macinicii?

Macinicii sunt reprezentati de spiritele mosilor si stramosilor care sunt celebrate in ziua de 9 martie, inceput de an agrar. Festivitatea populara, Ziua de Macinici, corespunde, ca data calendaristica si, partial, ca semnificatie, cu sarbatorirea celor 40 de Sfinti Mucenici din Calendarul ortodox, jertfiti pentru credinta lor in cetatea Sevastiei.

Jertfele si sacrificiile umane savarsite in vremurile stravechi sunt amintite astazi de formele antropomorfe ale aluatului fiert sau copt din aceasta zi. Preparatele din aluat au forma cifrei opt si sunt fierti in apa indulcita cu miere si cu adaos de miez de nuca. Forma cifrei opt este legata mai mult de zeita geomorfa a neoliticului, decat de semnificatia data de dogmele crestine. In unele zone, acestia mai poarta numele de mucenici, sfinti, sfintisori, mosi etc.

Ritualuri magice

Magia practicata in Ziua Macinicilor seamana mai mult cu o celebrare a unui trib, decat cu o manifestare solemna si de atitudine. Astfel, in aceasta zi, pentru a alunga frigul si a scoate caldura din pamant, copii sunt pusi sa bata pamantul cu betele sau ciomege si sa strige: "Intra frig si iesi caldura, sa se faca vreme buna, pe la noi pe batatura!". Aceasta practica o intalnim, mai mult, in Oltenia si Muntenia.

Focul purificarii

Focul purificarii este legat de efectuarea unor practici precrestine, specifice inceputului noului an agrar: aprinderea focurilor, purificarea gospodariilor, pregatirea alimentelor rituale, prevederea vremii, actiuni de pomenire a mortilor etc.

Considerand ca fumul rezultat de la aprinderea focurilor nu era suficient pentru alungarea ganganiilor, a rozatoarelor si a serpilor care, in aceasta zi, ieseau din ascunzisurile lor, se confectionau faclii din carpe imbibate in motorina cu care se afuma toate anexele gospodariei. Surprinzator sau nu, acest obicei este consemnat si in Transilvania si Banat.

Betia rituala



Betia rituala ce consta in a bea 40 sau 44 de pahare de vin, in aceasta zi, face trimitere, din pacate, la o reminiscenta a celebrarilor bahice ale antichitatii. Oamenii aveau credinta ca vinul baut la Macinici se transforma, de-a lungul anului, in sange si energie pentru a face fata muncilor grele din agricultura.

Previziunile vremii

Orice inceput, fie el si cel al unui nou an agrar, incepe cu cateva pronosticuri meteorologice: "Cum va fi in ziua de Macinici, asa va fi toata primavara" sau "daca ingheata pamantul in aceasta zi, toamna va fi lipsita de brume, ceea ce permite taranilor sa semene cerealele cat mai tarziu posibil".

Credinte si obiceiuri

Acestea sunt legate de o serie de simboluri privind mijloacele agricole si muncile campului. Interesant este faptul ca functia de vraci este ocupata de femeie si nu de taran. Asadar, barbatul pune boii la caruta, urca plugul in atelaj, dupa care vine femeia inarmata cu tamaie, apa sfintita si un buchet de busuioc, da ocol de trei ori carului in timp ce le stropeste cu agheasma si le afuma cu tamaie, rostind cuvintele: "Cat de curata este tamaia si agheasma, atat de curati sa fiti voi (plugarii) si sa umblati nedespartiti la arat si sa nu dati de strigoi sau moroi sa va faca vreun rau".

In fata boilor se aseza un ou, daca acesta ramanea intreg dupa pornirea carului insemna ca plugarilor le va merge bine tot anul agricol si ca vor avea recolte imbelsugate. Semnificatia oului este, bineinteles tot de sorginte precrestina.

Plugarii primeau traista cu merinde, dupa care gospodina arunca agheasma ramasa la picioarele boilor. Tot acest ritual avea loc in gospodaria plugarului. In unele zone, exista obiceiul ca toate plugurile sa se adune pe islazul satului, unde in prezenta plugarilor, preotul oficia o slujba de sfintire a apei pentru fiecare gospodar in parte, dupa care acestia mergeau acasa pentru a face ritualul amintit.

Dintre toate obiceiurile stravechi, in zilele noastre, se practica ritualul de fierbere sau coacere a celor 40 de mucenici sau sfintisori, in care rolul principal ii revine tot gospodinei. Barbatul are rolul secundar, adica sa bea cele 40 sau 44 de pahare de vin. Mucenicii sunt dusi la biserica pentru a fi binecuvantati, dupa care se consuma in familie, dar se si impart de sufletul celor morti.

Sfintii Mucenici

Cei 40 de Sfinti Mucenici erau soldati crestini in Legiunea a XII-a Fulminata din Armenia, pe vremea imparatului Licinus (308-324), un aprig prigonitor al crestinilor. Acestia erau de origine romana, amestecati cu greci si armeni. Ei au refuzat sa se inchine la idoli si au marturisit credinta lor in Hristos, fapt ce a nemultumit guvernatorul de atunci, Agricola, care a dat ordin sa fie intemnitati si supusi la chinuri groaznice. In cele din urma, soldatii crestini sunt condamnati la moarte prin inghetare in lacul Sevastiei.

Traditia spune ca in urma rugaciunilor celor 40 de ostasi, apa lacului s-a incalzit, gheata s-a topit si 40 de cununi stralucitoare au pogorat asupra mucenicilor. Pentru indrazneala acestora de a scapa cu viata din lacul inghetat, trupurile ostasilor au fost arse, iar oasele aruncate in lac. Crestinii acelor vremuri i-au scos din lac si i-au inmormantat cu mare cinste.

Potrivit traditiei populare, ar fi fost vorba de 44 de soldati crestini care au murit la Sevastia, dar Traditia Bisericii reduce numarul acestora la 40.

Sa aveti noroc si voie buna!

Traditii si obiceiuri de SFANTUL DUMITRU

In credinta populara, anul este impartit in vara si iarna. Daca Sfantul Gheorghe incuie iarna si infrunzeste intreaga natura, Sfantul Dumitru desfrunzeste codrul si usuca toate plantele.



Exista credinta ca in aceasta zi, caldura intra in pamant si gerul incepe a-si arata coltii.

In Ajunul sarbatorii Sfantului Dimitrie, se aprind focuri, peste care sar copii pentru a fi sanatosi tot anul. Focul are si menirea de a alunga fiarele si de a incalzi mortii. Dupa ce focul este stins, taranii arunca un carbune in gradina, ca aceasta sa primeasca putere de a rodi.

Sfantul Dumitru este considerat si patronul pastorilor. Este ziua in care ciobanii afla cum va fi iarna. Acestia isi aseaza cojocul in mijlocul oilor si asteapta sa vada ce oaie se va aseza pe el. Daca se va culca o oaie neagra, iarna va fi buna, iar daca se va culca o oaie alba, iarna va fi aspra. Un alt mod de a afla cum va fi iarna, este sa urmaresti mersul oilor in dimineata sarbatorii Sfantului Dumitru. Daca dimineata se va trezi intai o oaie alba si va pleca inspre sud, iarna va fi grea; daca se va trezi o oaie neagra si va pleca spre nord, iarna va fi usoara.

Ziua Sfantului Dumitru era si o zi a soroacelor, se terminau invoielile incheiate intre stapanii oilor si ciobani la San-George, de unde si zicerea ca "la San-George se incaiera cainii iar la Samedru se sfadesc stapanii".

De Sfantul Dumitru se tocmesc servitorii pentru diverse treburi si se strica stanele. Taranii tund coama cailor pana la trei ani, ca sa aiba par frumos.

In anumite zone, taranii il cinstesc pe Sfantul Dimitrie, Izvoratorul de mir, ca fiind cel ce a dat oamenilor vinul, folosit la Sfanta Impartasanie.

Alte credinte in ziua Sfantului Dumitru:

- daca de Sfantul Dumitru este vreme aspra, iarna va fi buna, iar de va fi vreme buna, toamna va fi lunga si frumoasa;
- nu se piaptana, ca-i primejdios de lupi;
- daca luna va fi plina si cerul acoperit de nori, iarna va fi aspra, cu zapezi grele;
- se face pomana grau fiert cu unt, lapte sau branza.

Am constatat ca luna plina a fost in urma cu vreo 3-4 zile.

Traditii, obiceiuri si superstisii de Sfintii MIHAIL si GAVRIIL



Daca din punct de vedere statistic, cifrele arata sec ca cei mai multi dintre romanii care isi aniverseaza onomastica de Sfantul Mihail si Gavriil sunt majoritatea barbati si ca cele mai frecvente nume sunt Mihai, Gabriel, Mihail si Gavril, din punct de vedere religios si al credintelor populare, sarbatoarea are semnificatii mult mai bogate.

Arhanghelii din calendarul bisericesc ortodox sunt conducatorii cetelor de ingeri si sunt reprezentati cu aripi si purtand sabii, ca simbol al biruintei asupra raului. Mai mult decat atat, ei sunt calauzele sufletelor celor adormiti in drumul lor spre Rai.

De Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil sunt strict interzise indeletnicirile casnice, cine nu se spune acestei reguli fiind sortit sa aiba parte de mare chin inaintea mortii.

Potrivit credintei, Arhanghelul Gavriil este cel care, trimis de Dumnezeu, i-a dat de veste Fecioarei Maria de taina intruparii Domnului si tot el a adus lui Ioachim si Ana vestea zamislirii Maicii Domnului.

In ceea ce-l priveste pe Arhanghelul Mihail, acesta, se spune, ca poarta cheile Raiului, este un vrednic luptator impotriva diavolului si vegheaza la capataiul celor bolnavi. Daca acestora le este scris sa moara, Arhanghelul Mihail sta la capul lor, in partea dreapta. Se crede ca in stanga sta diavolul, gata sa insface sufletul celui care trece in nefiinta, iar Arhanghelul Mihail are menirea de a-l salva pe muritor de la aceasta, retezandu-i Necuratului capul cu sabia. Incaperea, se spune ca se umple de sange, motiv pentru care totul trebuie spalat si curatat in camera respectiva. Daca bolnavilor le este dat sa traiasca, atunci Mihai sta la picioarele lor.

Pentru ca atat Sfantul Mihail, cat si Sfantul Gavriil sunt vazuti ca pazitori ai oamenilor de la nastere pana la moarte, in credinta populara se spune ca ziua de 8 noiembrie este cea mai nimerita pentru a aprinde o lumanare, pentru a fi calauzit spre Rai in viata de Apoi. Aceasta, pentru ca, potrivit folclorului, cei doi sfinti participa si la Judecata de Apoi.

De asemenea, in credintele populare Sfantul Mihail este si protectorul Lunii si al Soarelui si ca ori de cate ori diavolii incearca sa le fure de pe cer (eclipse), nu ezita sa se lupte cu ei.

Ziua de 8 noiembrie este totodata un hotar intre toamna si iarna. Oamenii din popor cred ca Marmareau, sotia lui Scaraotchi vrea cu orice pret ca iarna sa se abata imediat asupra oamenilor, insa Mihail are rolul de opri venirea brusca a anotimpului rece.

Totodata, Arhanghelii sunt considerati in regiunile de munte drept ocrotitori ai oilor, asa ca in aceasta zi, se face o turta din faina de porumb, simbol al fertilitatii. Daca turta cade cu fata in sus, atunci ciobanii vor avea parte de miei, daca ea cade cu fata in jos, atunci inseamna ca oile vor fi sterpe

Ignatul – obiceiuri si superstitii



Alaiul sarbatorilor de iarna, care se intinde pe parcursul a trei saptamani, incepe in 20 decembrie cu Sarbatoarea Ignatului. In religia crestin-ortodoxa este praznuit, in aceasta zi, Sfantul Mucenic Ignatie Teoforu, urmas al apostolilor, patriarh al Bisericii Antiohiei si ucenic al Sfantului Evanghelist Ioan.

Acesta a suferit multe chinuri pentru ca nu s-a lasat intors de la credinta in Hristos si a fost aruncat leilor, care l-au devorat, oasele lui fiind duse in Antiohia si venerate ca moaste.
Ziua de 20 decembrie este cunoscuta si sub numele “Ignatul porcilor”, cand multi romani, mai ales din mediul rural, conform unei vechi traditii, sacrifica porcul pentru masa de Craciun si celelalte sarbatori care urmeaza pana la Sfantul Ion. Sacrificarea porcului de Craciun este o dovada a modului in care o practica pagana a ajuns sa se asocieze cu o sarbatoare crestina.

Ritualul sacrificarii porcului in preajma sarbatorilor Craciunului aminteste de jertfele de animale practicate de popoarele vechi (egipteni, greci, romani) in perioadele de trecere de la un an sau anotimp la altul.

Intr-un moment cum este cel de la cumpana dintre vechiul an si cel nou se miza pe functia regeneratoare a sacrificiului. Prin acest sacrificiu, echivalent semantic al anului ce se incheie, o noua viata se naste, aceea a noului an. In credinta vechilor daci, porcul era sacrificat ca simbol al divinitatii intunericului, care slabea puterea Soarelui in cea mai scurta zi a anului, la solstitiul de iarna. Pentru a veni in ajutorul Soarelui, oamenii sacrificau porci. Dupa aceea, ziua incepea sa creasca si Craciunul devenea o sarbatoare a luminii si a vietii.

Folcloristul Petru Caraman considera ca obiceiul taierii porcului din ziua de Ignat isi afla radacinile in traditiile antichitatii romane. Lumea romana practica acest sacrificiu la Saturnalii, intre 17 si 30 decembrie, consacrandu-l lui Saturn, la origine zeu al semanaturilor. Porcul insusi era socotit ca intruchipare a acestei divinitati, a carei moarte si reinviere se consuma la cumpana dintre ani. Este insa vorba de un transfer al obiceiului, de la data la care se celebra initial Anul Nou in lumea romana, inceputul primaverii, al semanatului, la sarbatorile ce precedau Calendele lui Janus, adica la Saturnalii.



In desfasurarea sacrificarii porcului se respectau anumite conditii de timp si spatiu. Sacrificarea nu poate fi inceputa inainte de ivirea zorilor si nici nu poate depasi apusul soarelui. Trebuie sa aiba loc pe lumina, intrucat numai lumina poate tine la distanta, prin puterea ei arzatoare, spiritele malefice, ce-ar incerca sa anuleze virtutile sacrificiului.
Totodata, locul ales pentru taierea porcului este supus unui ritual de purificare, fiind tamaiat si stropit cu apa sfintita sau cu apa neinceputa, pentru a indeparta duhurile necurate.

In zilele noastre, taierea porcului este un prilej de reunire a familiei, deoarece participa de obicei toti membrii ei, iar pentru copii este un prilej de veselie si joaca. De cu seara, oamenii pregatesc cateva cutite bine ascutite, o butelie de gaz sau paie – pentru parlit, vasele in care vor pune carne, slanina si soric.

Barbatii sunt cei care se ocupa de sacrificarea animalului, iar traditia cere ca acela care taie porcul sa fie un om curat, care inainte de sacrificiu trebuie sa mearga la Biserica, sa se spovedeasca, parintele iertandu-i si pacatul uciderii porcului. In unele regiuni chiar si gospodaria este sfintita inainte de sacrificare.

Se spune ca femeile nu au voie sa participe la taierea porcului nici macar pentru a turna bautura in paharele barbatilor, deoarece, fiindu-le mila, animalul nu poate muri. Rolul femeilor incepe in momentul in care carnea de porc ajunge pe masa din bucatarie, pentru a fi preparata.

Dupa sacrificare, porcul este spalat si se rostesc cuvintele: ”Carnea ta sa fie/ Carne aurie”. Apoi, animalul este parlit pe primele paie secerate in vara, puse deoparte, special pentru Ignat. In foc mai sunt aruncate ramuri de lemn cainesc si de iasomie, ca sa iasa soricul aromat.
Se obisnuieste ca, dupa ce este gata de parlit, sa se puna un tol peste porc si sa se suie pe el cei mici, sa se veseleasca, pentru ca porcul sa fie mancat cu pofta. Tot atunci se ia basica porcului si se pun graunte in ea, dupa care se pune la uscat. Se zice ca dupa cata galagie face basica, atata veselie si bucurie va fi in casa.

Ion Creanga povesteste in ”Amintiri din copilarie” despre acest moment: “La Craciun, cand taia tata porcul si-l parlea, si-l oparea, si-l invelea iute cu paie, de-l innadusa, ca sa se poata rade mai frumos, eu incalecam pe porc deasupra paielor si faceam un chef de mii de lei, stiind ca mie are sa-mi dea coada porcului s-o frig si besica s-o umplu cu graunte, s-o umflu si s-o zuraiesc dupa ce s-a usca…”

”Pomana porcului”



Femeia, de obicei, se ocupa de impartirea carnii pe categorii, dar numai dupa ce barbatul face semnul crucii cu cutitul pe fruntea animalului zicand: ‘‘Doamne ajuta sa-l mancam sanatosi’‘ si termina de transat porcul. Se pune deoparte carne pentru carnati, caltabosi, toba, pentru friptura de la ”pomana porcului”. Picioarele se folosesc pentru piftie. Se spune ca romanul stie sa foloseasca fiecare bucata din porc, mai mult decat orice natie din lume care mananca acest fel de carne.

Incepand de la urechi si coada, mancate de obicei de copii, la carnea macra si slanina pusa la afumat, pana la intestinele folosite pentru a fi umplute cu carnea tocata, totul este folosit de gospodina casei pentru bucatele din care toti vor degusta la masa din ziua Nasterii Domnului. Dupa transarea si sortarea carnii, gospodina casei pregateste o masa, numita traditional “pomana porcului”, pentru toti oamenii care au ajutat la taierea porcului.

Astfel, intr-un ceaun mare, de tuci, se prajeste carne din porcul proaspat sacrificat, taiata din toate partile porcului: muschi, ficat, slanina, coasta. Odata cu friptura, gospodina face si o mamaliga mare, cat sa ajunga pentru toti mesenii si, in mijlocul mesei, pune si un castron cu muraturi. De obicei, masa se asaza in curte, in fata casei, se mananca in picioare si, alaturi de mancare, se bea tuica fiarta.

”Pomana porcului” se imparte comunitatii, saracilor, dar mai mult apropiatilor. O parte din bucatele gatite din carnea porcului se duce preotului. Este, de fapt, ceea ce a mai ramas din obiceiul stravechi al oferirii ofrandelor pentru imbunarea spiritelor rele si adunarea celor bune care sa fereasca gospodaria de primejdii.

Ignatul cade intotdeauna in plin post al Craciunului dar uneori obiceiurile si traditiile, ca acestea de Ignat, sunt atat de puternic inradacinate incat nu pot fi oprite nici chiar de regulile foarte stricte impuse de Biserica.

Din restul carnii se prepara produsele destinate sarbatorilor de Craciun, Anul Nou si Boboteaza: carnati, piftie, toba, caltabosi, carne fripta. Totodata, o parte se conserva pentru a fi consumata peste an. Nimeni nu se atinge insa de preparate decat dupa ce, in dimineata de Craciun, o parte din ele sunt impartite de femei, la vecini sau la biserica, pentru mortii familiei.

Obiceiuri si superstitii

In traditia romaneasca intalnim o serie de obiceiuri si superstitii legate de Ignat. Astfel, in ajunul Ignatului se fierbe grau, capul familiei il tamaiaza si il binecuvanteaza. Din acest grau fiert mananca toti membrii familiei, iar ce ramane se da dimineata la pasari.

In seara de Ignat se ia un dovleac, i se taie coada si se pastreaza, pentru ca se spune ca este bun pentru leac de bube dulci la copii.

Se spune ca in aceasta noapte vrajitoarele umbla sa ia belsugul casei, de aceea se presara mei si sare imprejurul casei, al hambarelor si al curtii.

Daca porcul este negru, se ia o bucata din untura lui si se duce la biserica de Boboteaza, sa fie sfintita de preot. Apoi poate fi folosita de cei care au dureri de picioare sau junghiuri. Tot cu untura de porc negru taiat la Ignat era uns trupul celui banuit ca ar putea ajunge strigoi. De asemenea, ea se foloseste si pentru tratarea unor boli ale porcilor, oilor si viteilor.
De asemenea, ea se foloseste si pentru tratarea unor boli ale porcilor, oilor si viteilor. Diferite organe ale porcului sacrificat sunt utilizate ca remedii in tratarea unor boli ale omului sau animalelor, in practici magice de vindecare a unor boli atribuite deochiului, spiritelor malefice, ca adjuvant in vraji si farmece.

Despre ficatul porcului se spune ca este bun pentru vindecarea anemiei sau a lipsei poftei de mancare.

Sangele animalului, amestecat cu mei si lasat sa se usuce, este bun pentru afumat copiii cand se sperie sau cand au guturai.

Parul de porc se pastreaza si cu el se afuma copiii atunci cand se crede ca sunt deochiati. Cu el se afuma si adaposturile vitelor, pentru a le proteja de atacul animalelor salbatice.

Traditia spune ca in ziua de Ignat nu este permisa nicio alta activitate, ziua intreaga trebuind dedicata doar taierii, sortarii si prepararii specialitatilor din carne de porc. Singura activitate permisa in ziua de Ignat este taiatul porcului. Se credea ca prestarea oricarei alte munci – spalatul rufelor, cusutul, torsul lanii, maturatul casei – atragea dupa sine pedepsirea celor care incalcau normele sarbatoririi.

Daca in inima porcului se gaseste mult sange ”inghetat”, este semn ca stapanul va avea noroc la bani. Splina porcului este cea care indica durata iernii: daca splina este groasa in capat, e semn ca va fi o iarna grea, cu multa zapada, iar daca este subtire, arata ca va fi iarna saraca in omat, iar anul nou nu va fi imbelsugat.

In anumite zone le tarii este obiceiul ca stapanul casei sa ia din sangele scurs din porc si sa deseneze o cruce pe fruntea copiilor, pentru ca acestia sa creasca rumeni si sanatosi. Fetele din casa sedeau deoparte si, cand cei care lucrau la taiatul porcului nu erau atenti, furau sange si se stropeau pe frunte ori isi desenau dorintele: o inima pentru iubire, o cruce pentru curatenie sufleteasca sau un pom pentru a fi roditoare.

In casa este adusa mai intai capatana porcului cu ratul inainte, ca sa mearga bine treaba in gospodarie.

Intre Ignat si Craciun, femeile nu trebuie sa toarca, ele piseaza grau ca sa aiba pana la Craciun. Din ele se fac un fel de turte, numite ”carpele Domnului Hristos”, cu miere si nuci, pe care le mananca in ajunul Craciunului.

Sarbatoarea trebuie tinuta cu sfintenie de femeile insarcinate, pentru a naste prunci intregi la trup si minte.

Inatoarea – divinitatea razbunatoare

Pedepsele aplicate celor considerati vinovati de nerespectarea interdictiilor – cazaturi, oparit, dureri ale membrelor inferioare – erau atribuite unei divinitati razbunatoare, ce patrona sarbatoarea: Inatoarea. Se spunea ca Inatoarea era o femeie batrana, urata, lacoma si cu apucaturi de capcaun, “manca lumea”. In acelasi timp, in povestile ce circulau in satul din sudul Moldovei, la inceputul secolului al XX-lea, ea aparea ca o fiinta vicleana, ce incerca sa le ispiteasca pe femei sa lucreze, dupa care le oparea sau le devora.

Pentru a contracara actiunile ei malefice si a o impiedica sa se apropie de casa, femeia “ispitita” trebuia sa iasa, la miezul noptii, in curte si sa imite cantecul cocosului, repetandu-l de trei ori. Se credea ca, auzind cantecul cocosului, Inatoarea se retragea speriata. Asadar, in acest ceremonial, se conta pe rolul protector al cocosului – chiar daca era vorba numai de imitarea sunetelor lui – care, in calitate de animal solar, avea puterea de a exorciza spiritele malefice.

Dupa ce indeplinea acest ritual de aparare, femeia trebuia sa intre in casa si sa stinga focul, ca Inatoarea sa nu fie atrasa de lumina si sa revina. Ea cauta lumina focului, intrucat locul pe unde putea intra era hornul casei. Daca era intuneric, ea nu reusea sa gaseasca calea de acces catre interiorul locuintei si pleca definitiv. Dar, pana sa paraseasca satul, ea incerca sa se razbune pe oricine ii iesea in cale.

De aceea, se spunea ca este bine ca, pe tot parcursul zilei de Ignat, oamenii sa poarte sau sa aiba asupra lor inele, cercei, monede sau orice alt obiect metalic. Fiind incarcate cu energie, obiectele metalice puteau tine la distanta de om duhurile ostile lui. Metalul bara trecerea Inatoarei, impiedicand-o sa se apropie de cel pe care il intalnea in peregrinarile ei diurne sau nocturne pe pamant.

Dupa credintele comunitatilor rurale din Banat, Inatoarea putea fi impiedicata sa se apropie de casa daca in dimineata de Ignat, dupa ce se taia porcul, se inconjura de trei ori curtea cu o carpa aprinsa. Fumul degajat de carpa aprinsa o forta sa se indeparteze.
Agentia Nationala de Presa AGERPRES

Colindul din Ajunul Craciunului



Dintre obiceiurile romanesti, cel care a ajuns aproape sa se identifice cu sarbatoarea Craciunului este colindul. In Ajunul Craciunului, cete de colindatori merg la casele oamenilor cantand ”Buna dimineata la Mos Ajun”. Daca gazda le deschide, copiii primesc nuci, covrigi, colaci, mere sau bani.

In zilele noastre colindul copiilor s-a degradat ca semnificatie, invadand orasele, mijloacele de transport in comun, unde a capatat aspect de cersetorie. In zonele rurale, colindul copiilor pastreaza inca frumusetea si emotia de altadata, cetele de colindatori mergand pe ulite si cantand ”Noi umblam sa colindam”. In unele zone ale tarii se pastreaza traditia ca tinerii care colinda sa fie imbracati in costume populare.

Colindele sunt religioase si laice. Cele religioase sunt colindele Domnului (In drum spre Vitleim, Nasterea Domnului, Vestirea Pastorilor, Inchinarea Pastorilor, Pornirea Magilor dupa stea, Inchinarea Magilor) si colindele Sfintilor (Colindul Craciunului, Sf. Vasile, Sf. Nicolae, Sf. Ion).

In general, capitolul teologiei crestine, cu puternice influente de factura populara, este preferinta celor mici, mai ales in cantecele de stea, precum ‘Steaua sus rasare’, ‘In orasul Vifleem’, sau ‘Trei crai de la Rasarit’.

Colindele laice (sau lumesti) sunt adaptate de colindatori la situatia celor in fata carora le canta, adresandu-se unor membri ai familie sau ai comunitatii: colind de copil mic, de fata mare, de flacau, colindul omului bogat si milostiv, colind de preot, de cioban, de vanator, de pescar, de marinar, colind de viteaz, de familie, de insuratel, etc.

Unul dintre obiceiurile cele mai cunoscute ale copiilor colindatori este umblatul cu Steaua. Acest obicei evoca momentul in care, la nasterea lui Iisus, pe cer s-a ivit steaua care i-a calauzit pe magi. Cele mai cunoscute cantece de stea sunt ”Steaua sus rasare”, ”Trei pastori se intalnira”, ”O, ce veste minunata”, ” In orasul Viflaim”. Spre deosebire de colinde, transmise de la o generatie la alta prin viu grai, cantecele de stea au fost culese in cartea lui Anton Pann, care a aparut in numeroase editii.

Alt obicei cunoscut este Vicleimul, o forma de teatru popular care semnifica nasterea lui Iisus. Inspirat din literatura bisericeasca, Vicleimul pastreaza detalii din colindatul cu masti. Alta forma de teatru popular sunt Irozii, in care personajele centrale sunt imparatul Irod, pruncul Iisus, magii.

Umblatul cu capra este un obicei ce tine, de regula, de la Craciun pana la Anul Nou. Numele acestui obicei variaza de la o regiune la alta – cerb in Hunedoara, capra sau turca in Moldova si Ardeal, borita in Transilvania. In Muntenia si Oltenia capra e denumita brezaia.



Capra este insotita de o ceata zgomotoasa cu nelipsitii lautari care acompaniaza dansul caprei, care sare, se roteste si se apleaca, in acelasi timp clampanind ritmic din falcile de lemn. Spectacolul se remarca mai ales prin originalitatea costumului si a coregrafiei. Cercetatorii presupun ca dansul caprei provine din ceremoniile sacre arhaice inchinate renasterii divinitatii.
Primul colind, care se canta la fiecare casa, in Ajunul Craciunului, este colindul de usa sau de fereastra. Prin aceast colind se invoca trezirea rituala a gazdelor, pentru a-i intampina pe colindatorii ce le aduc vestea nasterii lui Hristos si pentru a se pregati sa celebreze marea sarbatoare a Nasterii Domnului: ”Sculati, sculati, boieri mari/ Florile dalbe/ Sculati, voi, romani plugari/ Ca va vin colindatori/ Noaptea pe la cantatori/ Si v-aduc un Dumnezeu/ Sa va mantuie de rau/ Un Dumnezeu nou nascut”. Refrenul ”Florile dalbe”, des intalnit in poezia colindelor, are astazi numai o valoare simbolica. Se presupune, insa, ca la origine el era o formula magica, rostita concomitent cu atingerea persoanei colindate cu o ramura inflorita de mar.

Citarea ramurii de mar in colinde, la fel ca si folosirea ei rituala, avea rostul de a transmite omului calitati atribuite plantei: energie si vigoare si este intrucatva inrudit cu obiceiul sorcovitului de Anul Nou.

Dupa ce colindatorii termina de cantat la fereastra, gazda ii invita in casa. Primul colind pe care il rostesc aici este colindul de masa, cantat in fata mesei de Craciun incarcata cu colaci, nuci, mere si alte produse traditionale. Sensul acestui colind este de a trece belsugul, sugerat prin bogatia si varietatea produselor alimentare asezate pe masa, dintr-un an in altul. Urmeaza colindul ”cel mare”, adresat gazdei. Ceata colinda apoi, pe rand, pe toti membrii familiei.

Primul dar oferit colindatorilor este colacul, semn al belsugului. Cel care conduce grupul de colindatori multumeste gazdei pentru daruri.

In Transilvania, in dimineata de Ajun copiii, in grupuri de opt, noua, se aduna intr-un capat de sat si pornesc in alai. Alt grup porneste din celalalt capat al satului. Cand incepe colindul, mai intai sunt primiti in casa baietii, apoi fetele, caci se considera ca este bine sa intre in casa intai parte barbateasca. Gospodarii ii cheama in curte si le arunca un cos cu mere.

Femeile arunca un fel de colacei numiti colindreti si fructe (mere). La varsarea fructelor copiii se intrec sa le adune. Numele obiceiului difera chiar in cadrul aceluiasi judet (”Codrea” la Pianul de Jos, ”Buna dimineata la Mos Ajun”, la Pianul de Sus, judetul Alba).

Feciorii colinda dupa copii. Ei se organizeaza in ceata, cu doua, trei saptamani inainte. O singura ceata pe sat. Isi aleg gazda, unde se aduna inainte de sarbatori sa mai invete colinde. In frunte merge vataful mare, mai istet si dintr-o familie instarita, ales doar pentru sarbatorile de iarna. Vataful mare tine evidenta castigurilor si conduce intreaga ceata. Vataful mic il inlocuieste pe vataful mare la diferite servicii, ca tocmirea muzicii.

Primul colind se canta acasa la preot sa dezlege postul. Apoi urmeaza celelalte gospodarii din sat. Cand ajung in fata unei case, colindatorii canta la fereastra, dupa care gazda ii pofteste in casa. Seful colindatorilor intreaba daca sunt primiti Feciorii de Craciun. Dupa ce canta trei, patru colinde la usa, cantau: ”Primeste-ne gazda-n casa/Si pune colac pe masa/Langa colac si carnati/Si-o litra de vinars”. Daca pana la terminarea colindului gazda nu deschide usa, inseamna ca nu te primeste. Atunci striga colindatorii: ”Bureti pe pereti”.

A doua zi de Craciun, incepe jocul la casa gazdei. Chematorii sunt impodobiti cu naframe si panglici tricolore si merg la casele fetelor si feciorilor sa-i cheme la hora. A treia zi, feciorii vin cu muzica la biserica, unde se aduna toti tinerii la joc. In a patra zi se ”ingroapa” Craciunul si sunt chemate iarasi fetele la joc.

SFÂNTUL ŞTEFAN. Tradiţii pentru spor şi sănătate. Ce trebuie să faci în ziua de SFÂNTUL ŞTEFAN

SFÂNTUL ŞTEFAN este sărbătorit a treia zi de Crăciun. Numele Ştefan înseamnă în greaca veche cununa lui Dumnezeu. 400 de mii de români îşi sărbătoresc astăzi onomastica.



SFÂNTUL ŞTEFAN: Tradiţii pentru spor şi sănătate

O veche tradiţie, împlinită în ziua praznicului, se referă la icoana care-l înfăţişază pe mucenicul martir: creştinii care se confruntă cu probleme de sănătate sau se judecă de multă vreme cu persoane foarte orgolioase, este bine să aducă în casa lor o icoană cu SFÂNTUL ŞTEFAN, sfinţită în această zi.

Se fac pomeniri pentru sufletele celor care au murit în împrejurări dramatice, iar pachetele cu mâncare se împart şi persoanelor tinere, care poartă numele primului mucenic Ştefan.

În unele zone din Muntenia se prepară Pâinicile lui Ştefan. Dintr-un aluat asemănător cu cel de cozonac, unse cu miere, se fac pâinici în forme rotunde. Aceste dulciuri, care amintesc de pietrele care l-au ucis pe SFÂNTUL ŞTEFAN, se sfinţesc la biserică în ziua praznicului şi se împart copiilor săraci, scrie click.ro.
De asemenea, de SFÂNTUL ŞTEFAN, se prepară şi se împart mucenici cu miere şi nucă, care amintesc de moartea lui mucenicească, scrie click.ro.

Pentru sporul casei şi pentru sănătatea rudelor cu probleme mari de sănătate, trebuie să-l cinstim pe Sfântul Mucenic Ştefan prin fapte bune, iar reconcilierile sunt binevenite în această zi.

În ziua praznicului, este bine să evităm deplasările în zone montane şi în locuri izolate, care ne pun viaţa în primejdie.

SFÂNTUL ŞTEFAN, ucis cu pietre de farisei

Potrivit tradiţiei iconografică, acesta era tânăr, frumos, cu un suflet deosebit. Profund, bun orator și un remarcabil psiholog, SFÂNTUL ŞTEFAN era înzestrat cu un sentiment religios excepţional de cald şi de puternic. Rar puteai întâlni un suflet atât de delicat pentru un om cu o personalitate atât de puternică. Consecvent, ceea ce rostea prin cuvân îndeplinea prin faptă.

SFÂNTUL ŞTEFAN l-a cunoscut bine pe Hristos, iar școala și-a făcut-o la picioarele Mântuitorului. Datorită credinței sale, Sfântul a putut săvârși minuni și semne mari.

A predicat învățăturile lui Iisus și a atras atenția fariseilor, astfel că a fost condamnat la moarte, prin uciderea cu pietre, de autoritățile iudaice din Ierusalim, fiind primul martir creștin. În faţa Sinedriului și-a manifestat credinţa prin rugăciune, căci și sub loviturile primite el se ruga: "Doamne Iisuse primeşte duhul meu: şi, îngenunchind, a strigat cu glas mare: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!" (Faptele Apostolilor VII, 59-60).

Împotriva acuzațiilor de blasfemie la adresa lui Moise și a lui Dumnezeu, SFÂNTUL ŞTEFAN s-a apărat printr-un lung discurs la adresa celor care îi doreau moartea. "Cum au fost părinții voștri așa sunteți și voi! Pe care dintre prooroci nu i-au prigonit părinții voștri? Și au ucis pe cei care au vestit mai dinainte sosirea Celui Drept ai Cărui vânzători și ucigași v-ați făcut voi acum. Voi care ați primit Legea întru rânduieli de la îngeri și n-ați păzit-o!" (Faptele Apostolilor VII, 51-53).

Privilegiu unic pentru SFÂNTUL ŞTEFAN, care a primit sfânta mucenicie, seamănă izbitor cu drama de pe Golgota. El stă în fruntea nenumăraților martiri care au mărturisit credința din Hristos ca fiu al lui Dumnezeu.

Se spune că, în timp ce în el se aruncau pietre, ceva mai departe priveau, dându-i puterea de a suferi cu demnitate acest martiriu, Maica Domnului, însoţită de Sfântul Ioan. "O, cât îi era de dulce moartea, Sfântului, celui dintâi mucenic, cu toate că se afla într-acea crudă ucidere cu pietre - căci privea la patimile lui din înălţimile cereşti, prea dulcele Iisus - iar din dealurile pământeşti, prea dulcea Mamă, împreună cu iubitul ucenic".

Pe colina de la capătul Văii Iosafat, la biserica ridicată în cinstea Sfântului Ştefan, vin şi se roagă creştini din toată lumea. Iar în apropierea bisericii se află una dintre cele şapte porţi ale cetăţii, cu numele Sfântului, poarta prin care a fost scos din cetate şi ucis cu pietre. Credincioşii bisericii noastre au un cult deosebit pentru SFÂNTUL ŞTEFAN. Numeroase biserici au ca hram pe SFÂNTUL ŞTEFAN, iar creştinii, atât bărbaţi, cât şi femei, poartă cu mare cinste numele Sfântului.

Din anul 560, osemintele sale se află în cripta bisericii „San Lorenzo fuori le Mura", din Roma.

SFÂNTUL ŞTEFAN Numele Sfântului Arhidiacon Ştefan este purtat de 422.664 de români, dintre care 305.449 sunt bărbaţi şi 117.215 sunt femei, potrivit statisticilor Direcţiei pentru Evidenţa Persoanelor şi AdministrareaBazelor de Date din Ministerul Afacerilor Interne.

Dintre bărbaţii sărbătoriţi vineri, 273.159 poartă numele Ştefan, 18.656 se numesc Istvan şi 8.727 au fost botezaţi Fănel. De asemenea, îşi vor serba onomastica 3.306 bărbaţi care se numesc Ştefănel, 1.031 care au numele Ștefănuț şi 581 al căror nume este Fane.

Cele mai multe femei sărbătorite în 27 decembrie poartă numele Ştefania, respectiv 84.399, alte 22.327 se numesc Ştefana, 9.114 au fost botezate Fănica, 1.036 Fănuța şi 339 Fana.

SFÂNTUL ŞTEFAN: URĂRI

"Mult noroc si tot ce-ti doresti. La multi ani Stefania!"

|Fie ca SFÂNTUL ŞTEFAN sa-ti indeplineasca toate dorintele!|

|Pentru ca astazi este o zi speciala pentru tine, ma alatur si eu celor care iti doresc din adancul sufletului sa ai parte numai de impliniri, satisfactii, multa sanatate, iar Dumnezeu sa iti calauzeasca si sa oranduiasca totul cum este mai bine pentru tine! La multi ani!|

|Iti urez ca ziua ta sa iti aduca o raza de soare, sa ai inima plina de speranta iar in lumea sa gasesti numai fericire. La multi ani!