Bine ai venit, Vizitator
Username: Password:

SUBIECT: 100 de ani de la Marea Unire

100 de ani de la Marea Unire #46318

Ce legătură au eroii neamului cu Înălțarea Domnului?

În ce constă legătura dintre Înălțarea Domnului cu trupul la Cer și eroii români? Este lesne de stabilit o relație duhovnicească, fiindcă nouă, românilor, ni s-a rânduit să ne ridicăm, să ne înălțăm ca neam prin jertfă, cunoscând în existența bimilenară nenumărate răstigniri, dar și minunate învieri. Fără cinstirea eroilor, amintirile neamului se șterg, peste tradițiile multiseculare se așterne uitarea, iar sub ochii noștri nu rămâne decât cadavrul unui popor, alături de mormântul unei patrii.

In fiecare an, la patruzeci de zile după mântuitoarea Înviere a Domnului Hristos, proslăvim Sfânta Sa Înălțare cu trupul la Cer, praznic plin de lumină și bucurie, care ne amintește că Mântuitorul a coborât pe pământ, S-a întrupat, luând chip de om, Și-a însușit natura umană, îndumnezeindu-o în Trupul Său, apoi S-a înălțat cu ea la Ceruri, ca să ne arate că destinația noastră finală n-o reprezintă pământul, ci Împărăția lui Dumnezeu, unde suntem chemați să trăim veşnic în iubirea Preasfintei Treimi. Domnul nu ne indică doar ținta, ci ni se face itinerar și energie, ca să ne ajute să ajungem la binecuvântata stare a celor mântuiţi.

La noi, sărbătoarea se trăieşte cu toată evlavia și cumsecădenia, deoarece în aceeași zi ne cinstim eroii: ostaşii şi luptătorii români din toate timpurile, din toate locurile, jertfiţi pe câmpurile de luptă, în lagăre, în închisori, pentru apărarea patriei, a credinţei strămoşeşti, pentru întregirea neamului, libertatea şi demnitatea poporului român. De ce a rânduit Biserica această împreună serbare? În ce constă legătura dintre Înălțarea Domnului cu trupul la Cer și eroii români? Este lesne de stabilit o relație duhovnicească, fiindcă nouă, românilor, ni s-a rânduit să ne ridicăm, să ne înălțăm ca neam prin jertfă, cunoscând în existența bimilenară nenumărate răstigniri, dar și minunate învieri. Nu cred că era mai potrivită cinstirea eroilor români decât în ziua Înălțării, arătând astfel că, prin sângele lor, noi am ținut mereu fruntea sus, nelăsându-ne umiliți de tăvălugul istoriei.

Totuși, celebrarea parcă nu se prea potrivește cu perioada atât de zbuciumată pe care o traversăm: globalizare, universalizare și uniformizare. Din pricina acestor procese și transformări, identitatea națională are foarte mult de suferit. Ne paște pericolul risipirii într-o pluralitate de idei sau obiceiuri străine de glia şi de simțirea națională. Românul adevărat nu se izolează, dar nici nu-și dizolvă identitatea spirituală, acceptând tot felul de ritualuri ori practici nerecunoscute de sfânta sa tradiţie bimilenară.

Poporul român, spunea Gheorghe Brătianu, constituie „o enigmă și un miracol”. Chiar așa este căci, viețuind atâtea veleaturi într-o „mare slavă”, dar și la răspântia intereselor marilor imperii sau stăpânirilor recente, încă nu și-a pierdut credința, tradiția ori graiul! Am spus „încă nu”, deoarece ceea ce nu s-a reușit până acum prin constrângerea războiului, a amenințării cu moartea, se pare că se izbuteşte astăzi, prin multele ispite și încercări ce ne zdruncină aceste valori. Principalele cauze nu sunt, așadar, forța armelor sau șantajul politic, ci propriile slăbiciuni, relativizarea adevărurilor credinței noastre sfinte.

Un semn vădit al stării de fapt îl reprezintă modul superficial de a ne raporta la înaintași, la tot ce ne reprezintă pe noi, ca neam. Vorbim de cinstirea eroilor, dar pe câți dintre conaționali îi interesează, în realitate, aşa ceva? Uităm prea ușor că, dacă unui popor îi slăbește puterea de a-şi iubi şi de a-și respecta valorile, el se află în declin; când viața lui se macină din pricina rătăcirilor, a indiferentismului religios, a luptelor fratricide pentru putere, când îşi uită credința strămoșească și istoria, atunci patria se stinge. Cerul țării pare, ce-i drept, același, pământul arată la fel de roditor, râurile repezi cu ape cristaline curg, așijderea, grăbite către Marea cea Mare; așezările omenești rămân la locurile lor, încremenite între veacuri, dar sufletul neamului parcă se spulberă. Fără acesta, amintirile sfinte se șterg, peste tradițiile multiseculare se aşterne uitarea, iar sub ochii noștri nu rămâne decât cadavrul unui popor, alături de mormântul unei patrii.

Vasăzică suntem chemați să ne cinstim eroii nației. În toate bisericile din cuprinsul românismului se fac slujbe de pomenire, ba chiar și prin piațete, pe la monumentele istorice, apoi se depun coroane de flori, rostindu-se cuvinte elogioase. Să precizăm că Sfânta noastră Biserică a rânduit pomenirea lor nu doar în astfel de momente solemne, ci în fiecare zi în cadrul dumnezeieștii liturghii, când preotul, la ieșirea cu cinstitele daruri, spune: „pe eroii români din toate timpurile şi din toate locurile, care s-au jertfit pe câmpurile de luptă, în lagăre şi în închisori pentru apărarea patriei şi a credinței strămoșești, pentru întregirea neamului, libertatea şi demnitatea poporului român, să-i pomenească Domnul Dumnezeu întru Împărăția Sa”. Ce bine ar fi dacă am învăța de la Biserica dreptmăritoare, „mama spirituală a poporului român”, să ne amintim zilnic de ei, rugându-ne Domnului pentru sufletele lor! Dar, e suficient numai atât? Parcă e prea puțin pentru sacrificiul lor. S-ar cădea să împletim neuitarea cu truda fiecăruia dintre noi de a le imita, pe cât posibil, jertfa și dragostea pentru țară, pentru idealul sfânt al unității și demnității noastre ca neam.

Ne găsim noi, oare, răgazul de a medita la asemenea lucruri? Nu am pretenția că pot fi în asentimentul tuturor, căci unii, cu năduful grijilor în minte, vor rosti: „nu ne țin de foame noțiunile de eroism, patrie și unitate; nu ne plătesc facturile, nici ratele la bănci”. Nu zic, au și ei dreptate. Dar, fără apartenența la un neam, la o istorie, devenim mai săraci, mai înfometați, mai datori. Patria ne face să simțim că aparținem unui popor, că avem obârșii. Apărându-ne identitatea, ne apărăm pe noi înșine și pe eroii noștri, al căror sânge ne curge prin vene.

De aceea zic, să reînvățăm să ne cinstim eroii, adăugând aducerilor aminte lucrare, dăruire, jertfă și recunoștință; într-un cuvânt, iubire față de tot ceea ce este românesc, frumos şi curat.
  • Mona si Dan
  • Avatarul lui Mona si Dan
  • Deconectat
  • Platinum Member
  • Posts: 6113
  • Thank you received: 730
  • Karma: 14
" Daca batranetea ar putea si tineretea ar stii ..."
Noi, Mona si Dan ne bucuram de solidaritatea noastra, a tuturor forumistilor. Aveti admiratia noastra !
Fiind aici, simtim prietenia voastra.
Administratorul a dezactivat accesul public la scriere.

100 de ani de la Marea Unire #46355

postare.

33753375_1982999198439743_4329030067444252672_n.jpg


Acum 48 de ani, la data de 28 mai 1970, în spitalul Colentina din București, pleca la Domnul cel care a fost Cardinal Iuliu Hossu, Întâistătătorul Bisericii Greco-Catolice și martir al neamului!

"..A făcut parte din delegaţia care a prezentat regelui Ferdinand hotărârea Adunării Naţionale de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918 de unire a Transilvaniei cu România;
a desfăşurat o intensă activitate culturală în cadrul Asociaţiunii Transilvane pentru Limba Română şi Cultura Poporului Român; membru de onoare al Academiei Române din 1945;
la 28.X.1948 a fost arestat şi dus la Dragoslavele; transferat apoi la Căldăruşani, iar în 1950 la penitenciarul din Sighetu Marmaţiei; în 1955 ajunge la Curtea de Argeş, în 1956 la mănăstirea Ciorogârla, apoi din nou la Căldăruşani, unde a stat izolat până la sfârşitul vieţii (n. 1885)
Iuliu Hossu s-a născut în comuna Milașul Mare, plasa Teaca, aflată pe atunci în comitatul Cluj, din părinții Ioan, preot greco-catolic, și Victoria, născută Măriuțiu.A început studiile în satul natal, numit în vremea aceea Milașul Mare, apoi la gimnaziul lutheran din Reghin, la liceul romano-catolic (clasa a IV-a), la Târgu Mureș, iar clasele a V-a - a VIII-a, la liceul confesional greco-catolic din Blaj. În 1904 și-a început studiile teologice, fiind trimis în scurt timp la Colegiul De Propaganda Fide din Roma. În 1906 a primit titlul de doctor în Filosofie, iar în 1910 cel de doctor în Teologie. În ultimul an de studii, la 27 martie 1910, a fost hirotonit preot de episcopul Vasile Hossu. Acesta era văr primar cu Ioan Hossu, tatăl lui Iuliu Hossu. Începând cu anul 1910 a activat la Episcopia greco-catolică de Lugoj, unde a ocupat, pe rând, funcțiile de protocolist, arhivar, bibliotecar, apoi vicar și secretar al episcopului Vasile Hossu, pe care îl numea „unchiul Viluc”.

Acesta se afla în relații de prietenie cu primul ministru István Tisza. Iuliu Hossu a participat în luna august 1914 la colecta inițiată de Primăria Lugoj pentru ajutorarea familiilor soldaților mobilizați în Corpul VII-Timișoara al Armatei Austro-Ungare. Frații lui Iuliu Hossu, avocatul Vasile Hossu și medicul Traian Hossu, au fost mobilizați ca ofițeri austro-ungari. Al treilea frate, inginerul Ioan Hossu, a fost mobilizat ca ofițer de căi ferate în stația Oradea. Acesta a pus ulterior la dispoziție locomotiva care a transportat delegația unirii de la Alba Iulia la București.] Vărul lui Iuliu Hossu, căpitanul austro-ungar Iustin Hossu, a luptat pe frontul sârbesc și apoi a murit pe frontul rusesc. După aflarea veștii morții vărului său, Iuliu Hossu s-a înrolat voluntar, ca preot militar, în grad de sublocotenent, la Serviciul Spiritual al Corpului VII de Armată-Timișoara.La începutul lunii decembrie 1914 sublocotenentul Hossu a plecat de la Timișoara la Viena, împreună cu Infanterieregiment 64, detașat pentru paza capitalei imperiale. Acest regiment, IR 64, avea încadrați patru preoți militari ortodocși și patru greco-catolici. La Viena a acordat asistență spirituală atât militarilor care asigurau paza Palatului Schönbrunn, cât și internaților din infirmeriile pentru răniții aduși de pe fronturi. Preotul profesor Ioan M. Bota menționează că Iuliu Hossu„încă de atunci devine un adevărat apostol al înfăptuirii unității naționale între militarii români, adevăr recunoscut de Adunarea Națională de la 1 Decmbrie 1918 la Alba Iulia”La 3 martie 1917, pe când încă era preot militar, împăratul Carol I al Austriei l-a numit episcop în scaunul rămas vacant al Episcopiei greco-catolice de Gherla, ca urmare a decesului episcopului Vasile Hossu.

Numirea a fost confirmată de papa Benedict al XV-lea în data de 17 aprilie 1917, iar hirotonirea episcopală a avut loc în data de 4 decembrie 1917.Tot Iuliu Hossu a fost cel care a citit la 1 decembrie 1918 din însărcinarea Marelui Sfat Național Român, mulțimilor adunate la Marea Adunăre Naționale de la Alba Iulia, proclamația de unire a Transilvaniei cu Regatul României. Ulterior acesta s-a îmbrățișat cu episcopul ortodox Miron Cristea (viitor patriarh al Bisericii Ortodoxe Române) și a spus următoarea frază memorabilă:„Pe cum ne vedeți azi îmbrățișați frățește, așa să rămână îmbrățișați pe veci toți frații români”.Episcopul Iuliu Hossu, alături de alți trei fruntași ardeleni (episcopul Miron Cristea, Alexandru Vaida-Voievod și Vasile Goldiș) au dus la București Declarația de Unire, în Parlamentul României.

Cu acest prilej Iuliu Hossu a spus:„Dacă pentru strămoșii noștri romani toate drumurile duceau la Roma, pentru noi, românii ardeleni, toate drumurile duc la București. Acesta este Sionul Neamului Românesc..” Tot el a fost cel care i-a înmânat Actul Unirii Regelui Ferdinand I al Românilor. În anul 1924, Episcopia greco-catolică de Gherla a primit, cu titlu de donație din partea Sfântului Scaun, Biserica Minoriților din Cluj. Dispunând de un astfel de edificiu reprezentativ, ridicat la rangul de catedrală, vechiul centru episcopal de la Gherla a fost mutat în orașul Cluj, numele instituției devenind Episcopia greco-catolică de Cluj-Gherla. Iar vechea Catedrala din Gherla, cu hramul "Intrarea în Templu a Maicii Domnului" a primit statutul de co-catedrală. În vechiul sediu episcopal din Gherla (actualmente muzeu municipal), episcopul Iuliu Hossu a așezat școala greco-catolică de institutori (învățători), desființată ulterior de autoritățile comuniste. Reședința episcopală mutată la Cluj a fost stabilită în imobilul cumpărat prin efortul episcopului Iuliu Hossu de pe strada Moților nr. 26 - 28. Tot prin grija sa, Catedrala Schimbarea la Față din Cluj a fost prevăzută cu un iconostas.În calitate de senator de drept în Parlamentul României Mari, episcopul Iuliu Hossu a apărat suveranitatea și integritatea țării, împotriva revizionismului vremii.

În decembrie 1932, în cadrul unei adunări populare, la care au participat circa 30.000 de persoane, ținută în Piața Centrală a Clujului, a spus:„Marea revizuire s-a făcut la 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia, când Dumnezeu, judecând ca un atotputernic, a șters nedreptățile veacurilor și a restabilit dreptatea imanentă. Biruința acestui neam a fost biruința lui Dumnezeu.”Anii 1940-1944, ani în care Ardealul de Nord s-a aflat sub administrație maghiară, nu l-au dezlipit pe episcopul Iuliu Hossu de Cluj. Tot acolo s-a aflat și în perioada de început al regimului comunist (1945-1948). S-a opus cu eroism la mascarada autointitulată întoarcerea credincioșilor greco-catolici români la Biserica Ortodoxă .

La 1 octombrie 1948, a dat un Decret de Excomunicare (ipso facto) a participanților la Adunarea de la Cluj, a celor 37 de preoți greco-catolici care urmau să hotărască ruperea credincioșilor greco-catolici români de Biserica Romei, la ordinul lui Stalin și al slugilor sale din România ( de fapt au semnat doar 36 de preoți dintre cei participanți). La 28 octombrie 1948 a fost arestat din reședința sa episcopală de la Cluj și dus la vila patriarhală de la Dragoslavele, unde a fost ținut închis, sub pază, împreună cu ceilalți episcopi greco-catolici arestați, în foame și frig.

Atât autoritățile comuniste cât și conducerea Bisericii Ortodoxe Române, patriarhul Iustinian Marina personal, i-au propus scaunul de mitropolit al Moldovei, în schimbul renunțării la credința catolică și la legătura cu Roma, cu Scaunul Papal. Refuzând trecerea la ortodoxie, episcopul Iuliu Hossu a fost transferat mai întâi la Mănăstirea Căldărușani, iar în 1950, la penitenciarul din Sighet. În anul 1955, a fost dus la Curtea de Argeș, iar în anul 1956, la Mănăstirea Ciorogârla, apoi din nou la Căldărușani, unde a stat cu domiciliu obligatoriu până la sfârșitul vieții. Aici, s-a consacrat rugăciunii, meditației și unei munci dificile, în clandestinitate, pentru viitorul Bisericii Greco-Catolice, interzise.

La 28 aprilie 1969, a fost creat cardinal in pectore de către Papa Paul al VI-lea deoarece, din cauza regimului comunist din acea vreme, o astfel de titulatură, făcută publică, i-ar fi adus și mai multe neajunsuri. La 5 martie 1973, Papa a dezvăluit acest fapt, că episcopul greco-catolic de Cluj-Gherla, dr. Iuliu Hossu, a fost creat cardinal, la ceva timp după decesul ierarhului român. Cardinalul dr. Iuliu Hossu a murit în 28 mai 1970, la Spitalul Colentina din București, ultimele lui cuvinte fiind: "Lupta mea s-a sfârșit, a voastră continuă". La căpătâiul său a stat cel care a devenit următorul Cardinal român, mitropolitul Alexandru Todea. Mormântul lui Iuliu Hossu se află în Cimitirul Bellu catolic. Cardinalul dr. Iuliu Hossu este și autorul unor tulburătoare Memorii apărute, ulterior, în anul 2003, într-un volum tipărit la Editura "Viața Creștină" din Cluj sub titlul: "Credința noastră este viața noastră - Memoriile cardinalului Dr. Iuliu Hossu".
Domnul Dumnezeul Nostru Să-i dea odihna cea veșnică și de acolo de Sus să aibă grijă de poporul său!
  • Mona si Dan
  • Avatarul lui Mona si Dan
  • Deconectat
  • Platinum Member
  • Posts: 6113
  • Thank you received: 730
  • Karma: 14
" Daca batranetea ar putea si tineretea ar stii ..."
Noi, Mona si Dan ne bucuram de solidaritatea noastra, a tuturor forumistilor. Aveti admiratia noastra !
Fiind aici, simtim prietenia voastra.
Ultima editare: by Mona si Dan.
Administratorul a dezactivat accesul public la scriere.

100 de ani de la Marea Unire #46430

Cum vorbeau românii acum 375 de ani: “Să-mi poci plăti datoriia lui Dumnezeu măcar de cât, până nu mă duc în casa cea de lut a moşilor mei”. Cazania l

“Trebuie să fim conştienţi că Marea Unire s-a realizat în primul rând datorită culturii, a limbii noastre comune şi a osârdiei domnitorilor români, precum Vasile Lupu şi Matei Basarab, în păstrarea statalităţii româneşti din Evul Mediu, până în epoca modernă”, a apreciat directorul Muzeului Naţional de Istorie a României, istoricul Ernest Oberländer Târnoveanu, în deschiderea expoziţiei de prezentare a exponatului lunii aprilie 2018 la MNIR, Cazania lui Varlaam sau „Carte românească de învăţătură la dumenecele preste an și la praznicele împărătești și la svănți mari“, tipărită la Iaşi în anul 1643.

“Mitropolitul Varlaam, pe numele său de mirean Vasile Moţoc, a fost, probabil, cel mai important cărturar al secolului al XVII-lea. Poate egal cu el a fost Episcopul de la Kiev, care se trage din familia Movileştilor, Petru Movilă. Acesta l-a sprijinit pe Varlaam în tipărirea Cazaniei. El este cel care a adăugat tipografia domnească de la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi, unde s-a tipărit acest minunat exemplar.

Cazania lui Varlaam a scris istorie. Ea a servit ca model pentru multe reeditări, atât în secolul tipăririi sale, cât şi în secolele următoare. Am pregătit câteva pasaje din Cazanie, ca să vedeţi, să auziţi şi să înţelegeţi limba pe care o vorbeau strămoşii noştri acum 375 de ani”, a spus dr. Ginel Lazăr, cel care s-a ocupat de cercetarea pe care a presupus-o proiectul de restaurare a preţioasei tipărituri.

“Această limbă a stat la baza unificării limbajului bisericesc. Cazanii s-au mai tipărit şi înainte: amintesc pe diaconul Coresi, care la Braşov, în a doua parte a secolului al XVI-lea, a tipărit Cazania. Acea carte a lui era, însă, în spiritul curentului calvin al epocii. (…)

expozitie-MNIR-Cazania-lui-Varlaam-limba-romana-Evul-Mediu-a-dus-romanii-spre-Marea-Unire-interior-1.jpg


azania lui Varlaam are mai multe surse principale, greceşti şi slavone. Cazania cuprinde povestioare, pilde, predici, ale unor texte evanghelice pe înţelesul poporului. Au fost adunate, compilate, puse într-o formă originală aceste Cazanii adresate poporului. Iorga spunea despre Cazania lui Varlaam că este cea mai populară carte a culturii noastre vechi. Ea are o valoare istorică şi memorială.”

O carte-cadou pentru întreg poporul românesc, de pretutindeni
În sprijinul argumentaţiei sale, cercetătorul a evocat un extras din prefaţa Cazaniei, intitulată “Cuvânt împreună cătră toată semenţiia românească”, scris de către Mitropolitul Varlaam în numele domnitorului Vasile Lupu, care arată că

dintru cât s’au îndurat Dumnezeu dintru mila sa de ne-au dăruit, dăruim şi noi acest dar limbii româneşti, carte pre limba românească întâiu de laudă lui Dumnezeu, după aceea de învăţătură şi de folos sufletelor pravoslavnice.

Mitropolitul continuă „cuvântul împreună” printr-un cuvânt al său, în care explică:

Pentru’aceea, de nevoie mi-au fost, ca un datornic ce sânt lui Dumnezeu cu talantul, ce mi-au dat, să-mi poci plăti datoriia măcar de cât, până nu mă duc în casa cea de lut a moşilor mei.

Dr. Ginel Lazăr a subliniat şi setea lui Varlaam de a-L “mărturisi cu condeiul” pe Dumnezeu, într-o preafrumoasă limbă română:

“La sfârşitul primei părţi a Cazaniilor, avem 10 versete, din care vă voi citi doar patru:

Primeşte Doamne ca dela un păcătos
Să slujesc ţie în ceastă lume pân’ voiu hi sănătos
Să hie deapururea cinstit şi lăudat numele tău
Iar eu dela inimă te mărturisesc cu condeiul meu.



În mod cert, Cazania lui Varlaam, tipărită la 1643 şi readusă “la viaţă” prin efortul deosebit al cercetătorilor şi restauratorilor MNIR, reprezintă încă un argument că, departe de a fi fost o perioadă nebuloasă şi stearpă pentru noi, Evul Mediu a fost unul în care limba română nu numai că a vieţuit, ci a prosperat, creându-ne condiţiile pentru existenţa noastră de azi.
  • Mona si Dan
  • Avatarul lui Mona si Dan
  • Deconectat
  • Platinum Member
  • Posts: 6113
  • Thank you received: 730
  • Karma: 14
" Daca batranetea ar putea si tineretea ar stii ..."
Noi, Mona si Dan ne bucuram de solidaritatea noastra, a tuturor forumistilor. Aveti admiratia noastra !
Fiind aici, simtim prietenia voastra.
Administratorul a dezactivat accesul public la scriere.

100 de ani de la Marea Unire #46526

90 de ani de la inaugurarea Crucii Eroilor Neamului

cruce-caraiman.jpg


Se împlinesc 9 decenii de la inaugurarea și sfinţirea Crucii Eroilor Neamului de pe Caraiman

Reper al unităţii naţionale, monumentul istoric a fost construit “întru slava şi memoria eroilor prahoveni căzuţi în Primul Război Mondial, 1916-1918, pentru apărarea patriei”, după cum stă scris pe soclu.

Crucea este amplasată pe vârful masivului Caraiman din Munţii Bucegi, la altitudinea de 2.291 metri.

Înaltă de 39 de metri, construcţia metalică a fost ridicată între anii 1926 şi 1928, prin grija şi cu sprijinul Reginei Maria şi Regelui Ferdinand I al României, fiind inaugurată şi sfinţită la 14 septembrie 1928, de sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci.

În anul 2013, monumentul a intrat în Cartea Recordurilor drept cea mai înaltă cruce din lume amplasată pe un vârf montan.

Ministrul Apărării Naţionale, Mihai Fifor, Custodele Coroanei Române, Margareta, și principele Radu vor lua parte la manifestările programate la Buşteni.
  • Mona si Dan
  • Avatarul lui Mona si Dan
  • Deconectat
  • Platinum Member
  • Posts: 6113
  • Thank you received: 730
  • Karma: 14
" Daca batranetea ar putea si tineretea ar stii ..."
Noi, Mona si Dan ne bucuram de solidaritatea noastra, a tuturor forumistilor. Aveti admiratia noastra !
Fiind aici, simtim prietenia voastra.
Administratorul a dezactivat accesul public la scriere.

100 de ani de la Marea Unire #46590

Povestea medicului Pompiliu Nistor, implicat în organizarea Marii Uniri

Pompiliu Nistor, medic înrolat în Armata Austro-Ungară, erou în luptele din Galiția, căzut prizonier la ruși, unul din fondatorii Corpului de Voluntari Ardeleni din Rusia, a fost unul dintre autorii manifestului din lagărul de la Darnița, iar un an mai târziu, în 1918, a fost implicat în organizarea Marii Uniri.

Pompiliu Nistor s-a născut la 16 octombrie 1883 în satul Araci, din comuna Vâlcele, în județul Covasna.

Școala și liceul le-a făcut în Șcheii Brașovului la Gimnaziul român Greco-Ortodox, după care a urmat cursurile Facultății de Medicină din Budapesta, pe care a absolvit-o în 1908.

Ca majoritatea tinerilor românii din Austro-Ungaria, a fost înrolat cu gradul de locotenent în Armata Austro-Ungară în 1914 și trimis pe frontul din Galiția, unde a căzut prizonier la ruși în anul următor.

Ca prizonier, Pompiliu Nistor a optat să se pună în slujba răniților din lagăre și a îndeplinit funcția de medic în diverse lagăre de prizonieri din Siberia.

În decembrie 1916, doctorul Nistor a ajuns ca medic voluntar în lagărul de la Darnița. Aici află de evenimentele revoluționare din Rusia anului 1917 și se implică în organizarea Corpului de Voluntari Români din Rusia.

Ca militant activ pentru unirea tuturor românilor, Pompiliu Nistor a fost inițiatorul Manifestului de la Darnița, contribuind și la redactarea acestui document care poate fi considerat un fel de prima rezoluție a Unirii, întocmită de militarii ardeleni.

În 1917, doctorul Nistor activează în Serviciul Sanitar al Armatei Române, fiind numit medic al Regimentului I „Turda” al Corpului Voluntarilor Români.

Din motive de sănătate a fost demobilizat la 1 mai 1918 și s-a dedicat promovării ideii de Unire a tuturor românilor.

În condițiile revoluției naționale din Austro-Ungaria și a formării Gărzilor Naționale în Transilvania, Pompiliu Nistor este ales în delegația brașovenilor la Marea Adunarea Națională de la Alba Iulia.

Pentru meritele sale a fost cooptat în Marele Sfat Național Român, în ședința acestuia ținută la 30 iulie 1919, la Sibiu, un fel de Parlament al Transilvaniei care a condus această provincie până când autoritățile din Vechiul Regat au preluat toate prerogativele puterii de stat în Transilvania.

În perioada interbelică, Pompiliu Nistor și-a reluat postul de medic la Zărnești, iar din anul 1930 s-a mutat la Brașov ca medic-șef al județului Brașov.

În plan cultural, doctorul Nistor a condus filiala ASTREI din Zărnești, în cadrul căreia a ținut conferințe și a organizat șezători populare.
  • Mona si Dan
  • Avatarul lui Mona si Dan
  • Deconectat
  • Platinum Member
  • Posts: 6113
  • Thank you received: 730
  • Karma: 14
" Daca batranetea ar putea si tineretea ar stii ..."
Noi, Mona si Dan ne bucuram de solidaritatea noastra, a tuturor forumistilor. Aveti admiratia noastra !
Fiind aici, simtim prietenia voastra.
Administratorul a dezactivat accesul public la scriere.

100 de ani de la Marea Unire #46665

Arad, Capitala politică a Marii Uniri din 1918

Primaria-din-Arad-in-1918-Carte-postala.jpg


Puțini sunt cei care știu ce rol important a avut Aradul în Marea Unire din 1918.

Povestea trebuie începută pe 12 octombrie 1918, atunci când Vasile Goldiș, pornind de la modelul Declarației de Independență a Statelor Unite ale Americii, redactează unul dintre principalele documente ale Marii Uniri, cunoscut sub numele de ”Declarația privind dreptul de autodeterminare a românilor din Transilvania”.

Documentul este citit în Parlamentul de la Budapesta de către Alexandru Vaida Voevod și trasează principalele coordonate ale națiunii române în drumul spre unitate națională.

Consiliul Național Român Central se formează în octombrie 1918, după o întâlnire la Budapesta a reprezentanților Partidul Național Român și reprezentanții mișcării social-democrate din Transilvania în care aceștia s-au pronunțat pentru o colaborare în cadrul unui consiliu comun. Din Cinsiliu vor face parte Vasile Goldiș, Aurel Lazăr, Teodor Mihali, Ștefan Cicio Pop, Alexandru Vaida-Voievod, Aurel Vlad și șase socialiști: Tiron Albani, Ion Flueraș, Enea Grapini, Iosif Jumanca, Iosif Renoiu și Baziliu Surdu.

Acesta este momentul în care orașul Arad intră în povestea Marii Uniri.

Consiliul Național Român Central își începe activitatea la Arad, la 2 noiembrie 1918, în casa lui Ștefan Cicio Pop, care este numit președintele consiliului.

De la această dată, consiliul a început formarea organizațiilor teritoriale, comitatense, cercuale și comunale, prin intermediul cărora consiliul nu doar a orientat, ci a condus efectiv viața politică din Transilvania.

Aradul devine capitala celei dintâi guvernări românești asupra întregii Transilvanii. Tot aici s-a constituit Comanda Supremă a Gărzilor Naționale Române din Ungaria și Transilvania (11 noiembrie 1918), care a coordonat activitatea tuturor gărzilor naționale din Transilvania.

Proclamația Unirii a fost redactată la Arad, de un grup din care făceau parte Vasile Goldiș, Ștefan Cicio-Pop și Ioan Suciu. După cum sintetizează unii istorici derularea evenimentelor de acum 100 de ani, Marea Adunare Națională de la Alba Iulia a fost gândită, proiectată și realizată la Alba Iulia de către arădeni.

Vasile Goldiș a fost cel care la Alba Iulia anunța întregului popor român, că dezideratul național s-a dus la bun sfârșit.

După unirea Basarabiei și Bucovinei cu România, a urmat desăvârșirea Statului Național prin Actul de la 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia.
  • Mona si Dan
  • Avatarul lui Mona si Dan
  • Deconectat
  • Platinum Member
  • Posts: 6113
  • Thank you received: 730
  • Karma: 14
" Daca batranetea ar putea si tineretea ar stii ..."
Noi, Mona si Dan ne bucuram de solidaritatea noastra, a tuturor forumistilor. Aveti admiratia noastra !
Fiind aici, simtim prietenia voastra.
Administratorul a dezactivat accesul public la scriere.

100 de ani de la Marea Unire #46670

PORTRET: Alexandru Averescu – artizanul marilor victorii de la Mărăşti şi Oituz

Miercuri, 3 octombrie, se împlinesc 80 de ani de la trecerea la Domnul a mareşalului Alexandru Averescu, comandant al Armatei Române în timpul Primului Război Mondial, om politic, prim-ministru al României în trei cabinete, ministru al apărării şi ministru al afacerilor externe, membru de onoare al Academiei Române.

Alexandru Averescu este una dintre cele mai importante personalităţi româneşti de la începutul secolului al XX-lea, mai ales în urma meritelor sale în oprirea ofensivei feldmareşalului german Mackenzen la Mărăşti şi Oituz, însă biografia sa cuprinde şi momente întunecate, mai ales în privinţa rolului său la înăbuşirea răscoalei ţărăneşti din anul 1907, sau a sprijinului pe care i l-a acordat lui Carol al II-lea în instaurarea dictaturii.

800px-Alexandru_Averescu_-_Foto01-768x1007.jpg


Alexandru Averescu s-a născut la 9 martie 1859, în satul Babele, lângă Ismail, în regiunea Odessa de astăzi, în familia clucerului domnesc (în Moldova şi Muntenia, dregător responsabil de aprovizionarea curţii domneşti), Constantin Averescu, mama sa, Casuca Averescu, fiind o femeie deosebit de religioasă, care l-a influențat pe micul Alexandru în acest sens.

A urmat, timp de un an, cursurile Seminarului Teologic din localitatea natală, apoi a renunţat la studii, pentru a se înrola, la 10 martie 1876, ca voluntar în escadronul de „jandarmi–călări” din Ismail, care a participat la războiul ruso-turc din anii 1877-1878.

În anul 1881, a absolvit cursurile Școlii militare de la Mănăstirea Dealu, de unde a obţinut gradul de sublocotenent.

În anul 1884, a urmat apoi cursurile Școlii Superioare de Război din Torino, Italia, absolvită în 1886, cu brevet de ofițer de stat major. În Italia avea să se căsătorească cu Clotilda Caligari, fosta primadonă a Operei din Milano.

În anul 1889, obţine gradul de căpitan, în anul 1892 devine profesor la Școala de ofițeri de cavalerie și comandant al escadronului de elevi, iar în anul 1894 este promovat la gradul de maior.

Averescu a fost un remarcabil teoritician militar: la începutul anului 1891, a preluat editarea revistei „România militară”, unde, de-a lungul anilor, a publicat o serie de studii de geografie – „Teatrul de operaţiuni austro-român” (1891), „Lecţiuni de geografie” (1895). De asemenea, operele sale „Tactica. Teorie şi aplicaţiuni”, în trei volume (1888-1891), „Jocul de război” (1903), „Călăuza ofiţerului” (1903), „Operaţiile de la Flămânda” (1924), „Notiţe zilnice de război” (1937) l-au consacrat în domeniul ştiinţei militare.


Generalul Berthelot şi Generalul Averescu, la Buzău
În perioada 1894-1896, este numit comandant al Școlii Superioare de Război, unde a redactat şi predat cursuri de tactică, strategie, organizare-mobilizare sau geometrie militară.

Între anii 1896-1898, a fost atașat militar al României la Berlin, o poziţie extrem de importantă pentru relațiile militare ale României, având în vedere că Germania era, la acea dată, principalul nostru furnizor de armament.

În anul 1898, obţine gradul de locotenent-colonel şi, timp de un an, devine comandant al Regimentului 4 roșiori.

Între anii 1899 și 1904 se află în fruntea Secției Organizare-Mobilizare din Marele Stat Major al Armatei, iar în anul 1906 este avansat la gradul de general de brigadă.

La 13 martie 1907, Averescu este numit în funcția de ministru de Război, poziţie din care a participat la reprimarea mișcărilor țărănești din anul 1907. Averescu a avut dificila misiune de a reprima răscoala ţărănească izbucnită în Moldova, fiind organizatorul uneia dintre cele mai violente represiuni anti-ţărăneşti din istoria României.

Între anii 1911-1913 este șef al Marelui Cartier General, la 1 aprilie 1912 devine general de divizie, iar în 1913 a participat la cel de-Al Doilea Război Balcanic, conducând ofensiva română pe teritoriul Bulgariei, până la Sofia.

În perioadele 14 – 26 august 1916 şi 26 septembrie 1916 – 30 ianuarie 1918, a fost comandant al Armatei a II-a, poziţie din care s-a remarcat, în perioada Primului Război Mondial, în bătăliile de la Mărăști și Oituz, din anul 1917, în care a respins ofensiva trupelor germane conduse de feldmareşalul Mackenzen.

Pentru destoinicia și curajul de care a dat dovadă în Primul Război Mondial, a fost decorat de către regele Ferdinand cu Ordinul „Mihai Viteazul”, modelul „1916”, clasa a III-a (la 22 martie 1917), clasa a II-a (la 21 iulie 1917), clasa I (la 15 decembrie 1921).

În anul 1918, într-un moment dificil pentru ţara noastră, regele Ferdinand îi încredinţează lui Averescu formarea unui nou guvern, care să încheie pacea cu Puterile Centrale. După îndelungi tratative, acesta reuşeşte să semneze doar preliminariile acestei păci, la 20 februarie 1918, la Buftea, fiind înlocuit apoi în fruntea guvernului de Alexandru Marghiloman.

Tot în anul 1918, Averescu a demisionat din Armată, trecând la o carieră politică. El a condus Liga Poporului, devenită, mai apoi, Partidul Poporului, formaţiune ce era constituită din conservatori, oameni politici din Basarabia, Bucovina și Transilvania, din generali și ofițeri superiori și care se baza pe prestigiul lui Averescu. Partidul său s-a bucurat la început de o foarte mare popularitate, mai ales în rândul populaţiei din mediul rural. Constantin Argetoianu menţionează că, la auzul veştii că Averescu vine în satul lor, ţăranii “cădeau în genunchi, sărutau poalele mantalei albastre, dau din cap, oftau adânc şi şopteau: ţine-l Doamne, ţine-l pentru mântuirea noastră”.

Averescu va fi, apoi, în mai multe rânduri, prim-ministru, în perioadele ianuarie-martie 1918, 1920-1921 şi 1926-1927.

Interesant este faptul că, după ce partidul său a obţinut o victorie zdrobitoare la alegerile din mai 1920, momentul avea să marcheze începutul declinului pentru Averescu. Printre realizările guvernului său pot fi menţionate unificarea monetară, reforma financiară şi reforma agrară, însă aşteptările populaţiei, mai ales ale ţăranilor, erau mult mai mari. Ei erau nemulţumiţi de dificultatea cu care s-a realizat reforma agrară, dar şi de faptul că nu au primit cele 5 hectare de teren care le fuseseră promise. Averescu îşi va depunde al doilea mandat de premier la 13 decembrie 1921.

La 7 iunie 1923, Alexandru Averescu a devenit membru de onoare al Academiei Române.

La 8 martie 1927, graţie aportului prim–ministrului Alexandru Averescu, guvernul Italiei a ratificat Tratatul de la Paris din 28 octombrie 1920 privind recunoașterea actului Unirii Basarabiei cu România.

Prin Decretul Regal nr. 1678/1927, pentru activitatea din timpul Primului Război Mondial, Averescu a primit drepturile, onorurile și avantajele materiale ce i se cuveneau.

Dealtfel, Alexandru Averescu a fost loial casei regale, fiind, la rându-i, prețuit de către regele Ferdinand. În iulie 1927, când regele se afla pe patul de moarte, l-a chemat pe Averescu la el ca să-i vorbească: „Averescu, multe s-au spus între noi; de mult însă n-am mai crezut nimic rău despre tine. Îți fac această mărturisire ca să intru ușurat în groapă”.

În anul 1930, generalii Constantin Prezan și Alexandru Averescu sunt ridicați la cel mai înalt rang, acela de mareșal al României, din dispoziția regelui Carol al II-lea. Astfel, la 25 octombrie 1930, la Sighişoara, avea loc ceremonia înmânării bastonului de mareşal, citirea Cărţilor de „Mareşal al României” fiind făcută de către Ministrul Armatei, generalul Nicolae Condeescu.

S-a retras apoi din viaţa politică, s-a îmbolnăvit, însă, chiar şi în aceste condiţii, în anul 1937, este numit membru al Consiliului de Coroană, iar în 1938 acceptă postul de ministru de stat în guvernul patriarhului Miron Cristea (între 10 februarie şi 30 martie 1938), cu sprijinul căruia Carol al II-lea a instaurat dictatura regală și, apoi, poziţia de consilier regal, din 30 martie 1938.

În noaptea de 2/3 octombrie 1938, Alexandru Averescu a trecut la Domnul, la București, fiind apoi înmormântat, cu mari onoruri, în cripta eroilor de la Mausoleul de la Mărăşeşti.
  • Mona si Dan
  • Avatarul lui Mona si Dan
  • Deconectat
  • Platinum Member
  • Posts: 6113
  • Thank you received: 730
  • Karma: 14
" Daca batranetea ar putea si tineretea ar stii ..."
Noi, Mona si Dan ne bucuram de solidaritatea noastra, a tuturor forumistilor. Aveti admiratia noastra !
Fiind aici, simtim prietenia voastra.
Administratorul a dezactivat accesul public la scriere.

100 de ani de la Marea Unire #46700

  • Mona si Dan
  • Avatarul lui Mona si Dan
  • Deconectat
  • Platinum Member
  • Posts: 6113
  • Thank you received: 730
  • Karma: 14
" Daca batranetea ar putea si tineretea ar stii ..."
Noi, Mona si Dan ne bucuram de solidaritatea noastra, a tuturor forumistilor. Aveti admiratia noastra !
Fiind aici, simtim prietenia voastra.
Administratorul a dezactivat accesul public la scriere.

100 de ani de la Marea Unire #46725

Merita sa meditam la aceste dezbateri ;

Își merită românii România? Dezbatere în direct din Alba Iulia cu Cristian Tudor Popescu, Moise Guran și Teodor Tiță – VIDEO LIVE

Anul acesta marcăm 100 de ani de la Marea Unire. Ce a fost, ce putea să fie și unde mergem de aici. Își merită românii România?

Sâmbătă, de la ora 11:00, Europa FM vă invită la o dezbatere eveniment cu scriitorul și gazetarul Cristian Tudor Popescu și jurnaliștii Moise Guran și Teodor Tiță.

Sâmbătă, de la ora 11.00, vă așteptăm la Muzeul Principia din Alba Iulia pentru o dezbatere onestă despre România în prezent și în viitor.
  • Mona si Dan
  • Avatarul lui Mona si Dan
  • Deconectat
  • Platinum Member
  • Posts: 6113
  • Thank you received: 730
  • Karma: 14
" Daca batranetea ar putea si tineretea ar stii ..."
Noi, Mona si Dan ne bucuram de solidaritatea noastra, a tuturor forumistilor. Aveti admiratia noastra !
Fiind aici, simtim prietenia voastra.
Administratorul a dezactivat accesul public la scriere.

100 de ani de la Marea Unire #46727

Astăzi de împlinesc 100 de ani de la încheierea Primului Război Mondial

Primul Război Mondial a început în 28 iulie 1914, după asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand, şi a durat până în 11 noiembrie 1918. În timpul conflictului, Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria şi Imperiul Otoman (Puterile Centrale) au luptat împotriva Marii Britanii, Franţei, Rusiei, Italiei, României, Japoniei şi Statelor Unite ale Americii (Antanta).

Din cauza avansului tehnicii militare, Primul Război Mondial a dus la un nivel fără precedent al carnagiilor şi al distrugerilor. Până la momentul încheierii războiului cu victoria Aliaţilor, au murit peste 16 milioane de oameni, soldaţi şi civili.

România Mare

După doi ani de război, de sărăcie, de epidemii, în care România aproape dispăruse ca stat, după o pace de compromis dezastruoasă, se împlinea idealul naţional, pentru care intraserăm în luptă, şi chiar mai mult de-atât: se năştea România Mare. La 27 martie 1918, Sfatul Ţării a votat unirea Basarabiei cu România, iar pe 1 decembrie 1918, Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia a decretat unirea provinciilor Basarabia, Bucovina, Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş şi Sătmar cu Regatul României.

Citeste mai departe... ;)
  • daniel
  • Avatarul lui daniel
  • Deconectat
  • Administrator
  • Cuget, deci exist!
  • Posts: 15990
  • Thank you received: 5151
  • Karma: 39
Respecta-te pe tine insuti si ceilalti la randul lor te vor respecta!
Administratorul a dezactivat accesul public la scriere.

100 de ani de la Marea Unire #46728

  • daniel
  • Avatarul lui daniel
  • Deconectat
  • Administrator
  • Cuget, deci exist!
  • Posts: 15990
  • Thank you received: 5151
  • Karma: 39
Respecta-te pe tine insuti si ceilalti la randul lor te vor respecta!
Administratorul a dezactivat accesul public la scriere.
Următorii utilizatori v-au mulțumit: Mona si Dan

100 de ani de la Marea Unire #46733


Își merită românii România?
  • Mona si Dan
  • Avatarul lui Mona si Dan
  • Deconectat
  • Platinum Member
  • Posts: 6113
  • Thank you received: 730
  • Karma: 14
" Daca batranetea ar putea si tineretea ar stii ..."
Noi, Mona si Dan ne bucuram de solidaritatea noastra, a tuturor forumistilor. Aveti admiratia noastra !
Fiind aici, simtim prietenia voastra.
Ultima editare: by Mona si Dan.
Administratorul a dezactivat accesul public la scriere.

100 de ani de la Marea Unire #46734

Își merită românii România? Dezbatere în direct din Alba Iulia cu Cristian Tudor Popescu Moise Guran și Teodor Tita https://www.europafm.ro/isi-merita

Își merită românii România? Dezbatere în direct din Alba Iulia cu Cristian Tudor Popescu, Moise Guran și Teodor Tiță – VIDEO LIVE

Anul acesta marcăm 100 de ani de la Marea Unire. Ce a fost, ce putea să fie și unde mergem de aici. Își merită românii România?

Sâmbătă, de la ora 11:00, Europa FM vă invită la o dezbatere eveniment cu scriitorul și gazetarul Cristian Tudor Popescu și jurnaliștii Moise Guran și Teodor Tiță.

Sâmbătă, de la ora 11.00, vă așteptăm la Muzeul Principia din Alba Iulia pentru o dezbatere onestă despre România în prezent și în viitor.

Dezbaterea din Alba Iulia poate fi urmărită și video live pe pagina de facebook Radio Europa FM și pe www.europafm.ro.

O emisiune foarte educativa !
  • Mona si Dan
  • Avatarul lui Mona si Dan
  • Deconectat
  • Platinum Member
  • Posts: 6113
  • Thank you received: 730
  • Karma: 14
" Daca batranetea ar putea si tineretea ar stii ..."
Noi, Mona si Dan ne bucuram de solidaritatea noastra, a tuturor forumistilor. Aveti admiratia noastra !
Fiind aici, simtim prietenia voastra.
Ultima editare: by Mona si Dan.
Administratorul a dezactivat accesul public la scriere.

100 de ani de la Marea Unire #46796

Ferdinand al României, regele Marii Uniri

Portrait-of-King-Ferdinand-of-Romania-1925-by-Paja-Jovanovic-e1532005704491.jpg


Principele Ferdinand Victor Albert Meinrad de Hohenzollern-Sigmaringen a văzut lumina zilei la Sigmaringen, la 24 august 1865, fiu al Principelui Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen (1835–1905), pretendent la Tronul Spaniei, şi al Infantei Antonia a Portugaliei, Principesă de Bragança şi de Saxa-Coburg-Gotha (1845–1913).

El a studiat la Școala Militară din Kassel, la Universitatea din Leipzig, la Universitatea din Bonn şi la Şcoala Superioară de Ştiinţe Politice şi Economice din Tübingen.

Principele Ferdinand a venit prima oară în România în anul 1881, la vârsta de 15 ani. A stat la Palatul Cotroceni, împreună cu tatăl lui, Leopold, și fratele lui mai mic, Carol. Cei trei au fost prezenți la ceremoniile Încoronării. Palatul Cotroceni, destinat în anul 1889 de Regele Carol I pentru a fi reședința Principelui Moștenitor, va fi casa lui Ferdinand și a Mariei până la sfârșitul vieții. Palatul Cotroceni este locul unde vor copilări Carol, Elisabeta, Mărioara, Nicolae, Ileana și Mircea, copiii cuplului princiar moștenitor.

La 14 noiembrie 1886, Principele Ferdinand este încorporat sublocotenent în Armata României, în cadrul Regimentului 3 linie (infanterie). A fost ofițer al Armatei Române timp de 38 de ani, trecând în patru decenii de la gradul de sublocotenent la cel de mareșal.

Ferdinand devine Principele de Coroană al României în noiembrie 1888, la 23 de ani. Ferdinand rămâne Principe Moștenitor timp de 26 de ani și arată o extraordinară loialitate Regelui Carol I, pregătindu-se discret, măsurat și temeinic pentru a prelua pe creștet Coroana de Oțel a României.

Principele Ferdinand sosește oficial în România, la 19 aprilie 1889, în uniformă de sublocotenent, și este primit la Gara de Nord de Regele Carol I și de Regina Elisabeta. La 10 mai 1891, la jubileul domniei unchiului său, Ferdinand este avansat la gradul de căpitan.

Regele Carol I face o vizită în noiembrie 1892 la Londra și Windsor, în care cere Reginei Victoria mâna Principesei Maria de Edinburgh pentru nepotul lui, Ferdinand. Carol I primește cu acea ocazie Ordinul Jartierei.

Ferdinand s-a căsătorit la Sigmaringen, în ziua de 10 ianuarie 1893/29 decembrie 1892, cu Principesa Maria a Marii Britanii şi Irlandei, Principesă de Edinburg și Principesă de Saxa-Coburg-Gotha.

În 1896, Principii Moștenitori Ferdinand și Maria reprezintă Familia Regală română la încoronarea Țarului Nicolae al II-lea.

Ferdinand I a urcat pe Tron la 28 septembrie/ 11 octombrie 1914 şi a domnit timp de 13 ani, până în ziua morții, 20 iulie 1927. Loialitatea sa față de țară, tăria convingerilor sale și felul ireproșabil în care servește Națiunea și Coroana îi aduc numele de ,,Ferdinand cel Loial”. Domnia Regelui Ferdinand a fost marcată de două evenimente majore în istoria ţării: Primul Război Mondial şi Marea Unire ce a urmat războiului.

Ferdinand I a fost un distins militar. Înainte de venirea în România, el a fost sublocotenent în Regimentul I al gărzii regale din Potsdam. În anul 1913, Principele Moștenitor Ferdinand a condus armata română în campania din Bulgaria.

După doi ani de neutralitate, în urma deciziei din 14/27 august 1916 a Consiliului de Coroană, prezidat de Rege, România a intrat în război, la 14/27 august, alături de Antanta (Franţa, Marea Britanie, Rusia, Italia). Regele Ferdinand va fi numit „cel Loial“ pentru că, deşi născut german şi rudă apropiată a Împăratului Germaniei, a aşezat interesul României mai presus de legătura lui de sânge şi a luptat împotriva ţării lui de origine. Profund religios, sensibil şi cu un înalt simţ moral, Regele a luat această hotărâre printr-un mare sacrificiu personal, respectându-şi astfel promisiunea de a fi „un bun român“, făcută în jurământul depus în faţa Parlamentului, la întronare. În preziua Consiliului de Coroană decisiv, Regele îi spunea lui Titu Maiorescu, om politic conservator filogerman, care încerca să îl convingă să nu aleagă alianţa cu Antanta: „După lupte teribile care s-au dat în mine, sacrific totul pentru binele patriei”.28

Un sacrificiu regal, care a făcut-o pe Martha Bibescu să îl asemuiască pe Rege cu Sfântul Meinrad, pustnic născut în familia de Hohenzollern şi ucis pe la anul 861. Regele Ferdinand nu şi-a sacrificat pentru România numai familia, ci şi credinţa: din cauză că nu îşi botezase copiii în rit catolic, a fost excomunicat de Papă29, lucru dureros pentru un catolic fervent ca el, care interiorizase perfect deviza familiei sale: Nihil sine Deo („Nimic fără Dumnezeu“). Același lucru urma să se întâmple în anul 1948 cu Regina Ana, excomunicată de Papă pentru că Regele Mihai I a refuzat să-și boteze copii în rit catolic. Dar, aşa cum spunea Eugen Wolbe: „Regii României se trag dintr-un neam princiar pentru care a aduce sacrificii unor valori ideale a însemnat, de când se ştiu ei, ceva ce se înţelege de la sine.“30

Începutul războiului nu a fost favorabil României, care a pierdut sudul ţării şi Capitala. Familia Regală şi autorităţile statului au fost nevoite să se refugieze la Iaşi, Regele Ferdinand rămânând garanţia independenţei ţării şi sprijinul moral al soldaţilor şi al populaţiei civile afectate de înfrângere, epidemii şi foamete. În pragul dezastrului militar, renegat de familia sa din Germania şi confruntat cu moartea propriului copil, Mircea, în 1916, Regele Ferdinand nu şi-a pierdut credinţa în forţa de redresare a naţiunii sale. În Iaşii refugiului a fost creată Fundaţia „Regele Ferdinand I“.

Sprijinul misiunii militare franceze conduse de generalul Berthelot a dus la refacerea armatei române, care şi-a demonstrat eroismul, sub comanda generalilor Alexandru Averescu şi Eremia Grigorescu, în bătăliile de la Mărăşti (11/24 iulie – 19 iulie/1 august 1917) Mărăşeşti (24 iulie/6 august – 21 august/3 septembrie 1917) şi Oituz (26 iulie/8 august – 9/22 august 1917). Regele nu a ratificat pacea separată cu Puterile Centrale (semnată la 24 aprilie/7 mai 1918), soluţie la care apelase guvernul de la Bucureşti din cauza pierderii sprijinului Rusiei, ce intrase în nefasta zodie a revoluţiilor. Mersul războiului a schimbat însă soarta României, aducându-i victoria şi alipirea provinciilor istorice aflate în afara Statului român. Regele rămăsese, pe tot parcursul războiului, alături de armata sa, prin desele vizite pe front şi repetatele încurajări şi promisiuni în legătură cu schimbările majore care aveau să fie înfăptuite, după încheierea conflictului. La 13 august 1917, într-o proclamaţie adresată armatei şi poporului, Regele spunea: „Oricât am suferi, trebuie să urmăm soarta şi să asigurăm menirea neamului nostru.“31 Încă de la 26 septembrie/ 9 octombrie 1916, Regele instituise cel mai înalt ordin militar de război din România, Ordinul „Mihai Viteazul“.

După război, Ferdinand I, supranumit şi „Întregitorul“, a văzut împlinirea visului românilor, prin Unirea succesivă a Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu Ţara. În urma prăbuşirii Imperiului ţarist, Sfatul Țării de la Chişinău a votat, la 27 martie/9 aprilie 1918, cu 86 de voturi pentru, 3 contra şi 36 de abţineri, alipirea Basarabiei la România, act confirmat prin Decretul Regal din 10 aprilie 1918. Se împlinea astfel dorinţa patrioţilor români din Basarabia, reprezentaţi de figuri ca Pantelimon Halippa, Ion Pelivan sau Ion Inculeţ. La 15/28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei, din Cernăuţi, vota alipirea Bucovinei la România, act confirmat de Regele Ferdinand, prin Decretul Regal din 19 decembrie 1918; printre fruntaşii unionişti din Bucovina s-au aflat: Iancu, cavaler de Flondor, Sextil Puşcariu, Dionisie Bejan, Ion Nistor. Adunarea Naţională de la Alba Iulia, la care au participat 1.228 de delegaţi şi au asistat peste 100 000 de români, a exprimat vocea naţiunii. La 18 noiembrie/1 decembrie 1918, se hotăra Transilvaniei, Banatului, Crişanei, Sătmarului şi Maramureşului cu Ţara, act confirmat de Rege, prin Decretul Regal de la 13 decembrie 1918. Printre personalităţile care au lucrat pentru Unirea Transilvaniei cu Ţara s-au numărat Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voevod, Gh. Pop de Băseşti, Vasile Goldiş, Ştefan Cicio Pop, Ion Flueraş, Theodor Mihali și Aurel Vlad. Toate cele trei alipiri au fost ratificate de Parlamentul României, la 31 decembrie 191932.

La Versailles, pe data de 28 iunie 1919, România semna Tratatul de Pace cu Germania. Au urmat tratatele cu Austria (Saint Germain-en-Laye, 10 decembrie 1919), Bulgaria (Neuilly-sur-Seine, 27 noiembrie 1919), Ungaria (Trianon, 4 iunie 1920) şi Turcia (Lausanne, 24 iulie 1923). După Conferinţa de Pace de la Paris, România Mare beneficia de recunoaşterea majorităţii statelor lumii.

La 15 octombrie 1922, la Alba Iulia, Ferdinand I a fost încoronat Rege al tuturor românilor, alături de Regina Maria. În timpul slujbei oficiate de Patriarhul Miron Cristea au fost sfinţite coroanele (vechea Coroană de Oţel a Regelui Carol I, pentru Ferdinand, şi o coroană nouă, din aur, pentru Maria) şi binecuvântaţi Suveranii. Afară, Regelui şi Reginei li s-au aşezat pe umeri purpura şi hermina, iar pe creştet, coroanele. Încoronarea a fost urmată de 101 salve de tun şi de ovaţiile asistenţei. În discursul său, Regele Ferdinand a spus:

Punând pe capul meu, într-această străveche cetate a Daciei romane, coroana de oţel de la Plevna, pe care noi şi glorioasele lupte au făcut-o pe veci coroana României Mari, mă închin cu evlavie memoriei celor care, în toate vremurile şi de pretutindeni, prin credinţa lor, prin munca şi prin jertfa lor, au asigurat unitatea naţională, şi salut cu dragoste pe cei care au proclamat-o într-un glas şi o simţire, de la Tisa până la Nistru şi până la Mare.

Domnia Regelui Ferdinand a adus consolidarea rapidă a ţării, prin unificarea administrativă, proclamarea sufragiului universal, egal, direct şi secret (până atunci se votase pe baza colegiilor cenzitare, aşadar în funcţie de avere) şi reforma agrară din 1921. Legea pentru reforma agrară, din 17 iulie 1921, prevedea exproprierea marilor moşii şi împroprietărirea combatanţilor din Marele Război, a invalizilor, văduvelor şi orfanilor de război şi a ţăranilor fără pământ. În urma acestei reforme radicale, mica proprietate agricolă a devenit predominantă în România. Nu trebuie uitat că această reformă a fost promisă de Rege soldaţilor în timpul războiului, ea putând fi aplicată datorită votului unui Parlament dominat de marii proprietari funciari. Caz unic în istorie, o reformă agrară de o asemenea amploare a fost făcută de înşişi proprietarii terenurilor33.

În iunie 1925 era votată legea pentru unificare administrativă. Punerea împreună a unor provincii cu sisteme administrative şi cu mentalităţi atât de diverse a fost un proces complicat, iar rapiditatea cu care România a atins omogenitate administrativă, la doar câţiva ani de la Marea Unire, reprezintă o performanţă notabilă.

Cea mai importantă operă legislativă din timpul domniei Regelui Ferdinand rămâne noua Constituţie, publicată în Monitorul oficial la 29 martie 1923 şi care înlocuia vechiul act fundamental de la 1866, oferind României stabilitate și un remarcabil cadrul legislativ de dezvoltare.

În domeniul politicii externe, obţinerea recunoaşterii României Mari a fost o izbândă istorică. După război, diplomaţii români au lucrat pentru crearea unei reţele de alianţe regionale care să aducă stabilitatea în Europa centrală şi sud-estică: Mica Înţelegere formată din România, Cehoslovacia şi Iugoslavia (1921) şi Înţelegerea Balcanică formată din România, Iugoslavia, Grecia şi Turcia (1934). Deloc neglijabil este rolul României în stăvilirea bolşevizării acestei părţi a Europei, prin înlăturarea de la putere a regimului Béla Kun de la Budapesta (în 1919, România răspundea atacurilor maghiare şi ocupa Budapesta, la 4 august; retragerea a avut loc începând cu 16 noiembrie). Un pas important în formarea sau întărirea legăturilor Regatului României cu lumea a fost trimiterea Principelui Moștenitor Carol, în anul 1920, într-un turneul mondial care a durat șapte luni și în timpul căruia moștenitorul Tronului a făcut înconjurul globului. O carte despre această remarcabilă izbândă diplomatică românească a apărut anul acesta, la Editura Corint.

În timpul domniei Regelui Ferdinand, viaţa politică românească a fost dominată de Partidul Naţional Liberal, al cărui şef necontestat, Ion I.C. Brătianu, a fost cel mai apropiat colaborator al Regelui şi unul dintre artizanii Marii Uniri. După alipirea Transilvaniei, PNL avea să fie concurat de Partidul Poporului al mareşalului Averescu şi de Partidul Naţional Ţărănesc, moştenitorul Partidului Naţional din Transilvania.

În literatură s-au remarcat, în această perioadă, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Ionel Teodoreanu, Cezar Petrescu, Camil Petrescu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Ion Pillat, Ion Barbu, George Bacovia și Mateiu Caragiale și Al. Philippide. Lumea culturală românească a fost animată de dezbaterea dintre „modernişti“, care pledau pentru necesitatea continuării drumului României conform modelelor oferite de Occident (adepţi ai acestui curent au fost Eugen Lovinescu, Ştefan Zeletin sau Garabet Ibrăileanu), şi „tradiţionalişti“, care puneau accent pe necesitatea conservării şi dezvoltării specificului românesc (printre promotori, Nichifor Crainic şi Lucian Blaga)34.

Pecetea Regelui era expresia statalităţii, a identităţii naţionale. Unirea a fost o alăturare de populaţii cu aceeaşi identitate, o sublimă punere laolaltă culturală, de conştiinţe şi de voinţă. Totuşi, evenimentul nu ar fi avut împlinire statală fără parafa şi existenţa instituţiei Coroanei. Şeful statului era, în modelul acela de cârmuire, un om în care se încarnau identitatea şi statalitatea. În acest sens, istoria modernă a României a oferit Europei doi lideri model: Carol I şi Ferdinand I. De fapt, se poate spune şi contrariul: Europa a fost cea care i-a dăruit, pe cei doi, României.

Fiecare ţară europeană a primit Unirea în conformitate cu interesele proprii. Casele Regale europene au avut întotdeauna legături indisolubile, dar interesul ţării lor a primat mereu. În deciziile de după 1918, o importanţă majoră au avut cancelariile prezidenţiale sau Guvernamentale. Vizitele Reginei Maria la Prim-ministrul francez Georges Clémenceau şi la Președintele Republicii franceze Raymond Poincaré sunt un exemplu edificator. Paradoxal, izbânzile politice și diplomatice ale Reginei Maria (cea din Franța anului 1919 și cea din Statele Unite în 1926) veneau într-o epocă în care Coroanele europene, mai ales cele imperiale, începuseră să cadă.

Performanţa politică a Marii Uniri a fost posibilă prin manifestarea, la momentul potrivit, a unor virtuţi publice de care avem exact aceeaşi nevoie şi în prezent. În anul 1918, România, în afara fericirii istorice de a se vedea întregită, a avut de făcut faţă unor realităţi dramatice: în război murise o zecime din populaţia ţării (mai ales bărbaţi tineri), pe teritoriul naţional funcţionau patru sisteme administrative și juridice, patru monede diferite şi patru sisteme diferite de învăţământ. Cu toate acestea, în numai zece-cincisprezece ani, România a ajuns din urmă Belgia şi Elveţia. A fost un moment de inspiraţie şi de concentrare a energiilor, binefăcător şi productiv.

De patriotism, viziune, modele, spirit de răspundere și de personalități respectabile în viața publică avem exact aceeași nevoie și astăzi, la un secol și jumătate de la fondarea statului român modern.

Deşi discret şi reţinut, Ferdinand I a acceptat să reprezinte personal România în câteva vizite europene. Regele şi Regina au vizitat Polonia în iunie 1923, iar în anul 1924 suveranii au efectuat patru vizite oficiale în Europa Occidentală: Franţa în luna aprilie, Elveţia în luna mai (au fost primii monarhi care au vizitat sediul proaspăt înfiinţatei Ligi a Naţiunilor de la Geneva), apoi Belgia şi Marea Britanie.

Una dintre marile dureri ale Regelui a fost incapacitatea fiului său cel mare, Principele Carol, de a pune interesele naţionale şi dinastice deasupra pasiunilor. În cele din urmă, Ferdinand l-a desemnat ca urmaş la Tronul României pe nepotul său, Mihai. Într-o scrisoare trimisă, la 15 iulie 1927, preşedintelui Consiliului de Miniştri, Regele îşi exprima ultima dorinţă: aceea ca Mihai să-i urmeze la Tron, ajutat de Principele Nicolae, ca Regent. Ferdinand îl ruga pe fiul său cel mare, Carol, să respecte situaţia creată prin însăşi renunţarea lui la drepturile dinastice.

Regele Ferdinand a fost un pasionat botanist, iar analizele sale pertinente îi surprindeau chiar şi pe specialiştii în domeniu. A avut o vastă cultură și nu făcea caz de ceea ce ştia, dintr-o delicateţe ieşită din comun. Cunoştea mai multe limbi, printre care greaca veche şi ebraica. Învăţase şi limba română, încă din timpul studenţiei. Îi plăcea mult să călătorească şi să vâneze. Îl preocupau heraldica, numismatica și filatelia. Nu agrea protocolul şi prefera discuţiile pe teme de istorie, biologie sau filologie. A fost Protector şi preşedinte de onoare al Academiei Române, iar în 1905 a fost ales preşedinte al Societăţii de Turism Român35.

Regele Ferdinand I moare, după o lungă suferinţă, în ziua de 20 iulie 1927, la ora două şi cincisprezece minute, la Sinaia, în vârstă de aproape şaizeci şi doi de ani, cu Regina Maria şi patru dintre copii alături36. Câteva decenii mai târziu, în aceeaşi zi a anului 1983, avea loc căsătoria civilă a Principesei Elena, fiica Regelui Mihai, cu Robin Leslie Medforth-Mills. Funeraliile naţionale ale Regelui Ferdinand au fost un eveniment la care au participat zeci de mii de români. Ei şi-au arătat, astfel, iubirea şi recunoştinţa pentru suveranul lor „cel Loial“. Ferdinand I este înmormântat la Curtea de Argeş, alături de unchiul şi mătuşa lui. La serviciul religios de la Curtea de Argeş au participat, în ziua de 24 iulie 1927, 40 000 de oameni. La puţin timp după suveranul pe care îl slujise cu credinţă avea să se stingă şi Ion I.C. Brătianu, unul dintre cei mai importanţi oameni de stat din istoria României.

În 1914, la venirea pe Tron a Regelui Ferdinand, România avea 7.7 milioane de locuitori şi un teritoriu de 137 000 km2. La moartea lui, ţara număra 17.1 milioane de locuitori şi se întindea pe 295 049 km2. Paradoxurile istoriei şi Providenţa au decis ca acest principe discret şi cultivat să înfrunte un război mondial, să facă alegeri dureroase, să treacă prin boli grele şi chiar prin atentate puse la cale de bolşevici. Tot Providenţa a vrut însă ca Regele Ferdinand să-şi întRegească ţara şi să fie încoronat Rege al tuturor românilor. În Oameni care au fost, Nicolae Iorga scria: „Cel mai mare moment din istoria noastră va rămâne legat de numele lui“.

Regele Ferdinand a avut singura măreţie care rezistă vremurilor: cea dată de bunătate și de profunzime.

În ceea ce ne privește pe noi, autorii volumului, prima calitate a Regelui Ferdinand I care ne impresionează este devotamentul său fără limite față de Regele Carol. Principele Ferdinand avea 15 ani atunci când unchiul său i-a spus că dorește să-i pună pe umeri o mare răspundere. Fără prea multe cuvinte, Ferdinand și-a urmat cu sfințenie unchiul și Suveranul, consacrând fiecare zi a vieții lui, până la capăt, României și legământului făcut Regelui său. Carol I nu a avut vreodată un soldat mai credincios decât Ferdinand. Respectuos, pătruns de admirație și devotament, născut pentru a servi Coroana, Ferdinand nu a fost doar un Rege-model, ci și un principe moștenitor-model. O astfel de fidelitate față de Rege am întâlnit-o, în familia noastră, doar la Regina Ana.

La 24 august 2015 am aniversat în țară 150 de ani de la nașterea Regelui Ferdinand al României. Tinerii români de astăzi au în al doilea Rege al dinastiei noastre un model de modestie, curaj, spirit de răspundere, devotament și delicatețe sufletească.

De numele Regelui Ferdinand I al României se va lega, întotdeauna, conştiinţa datoriei împlinite:

Când am luat moştenirea întemeietorului României moderne, am făgăduit înaintea reprezentanţilor naţiunii că voi fi un bun român; cred că m-am ţinut de cuvânt. Grele au fost timpu­rile, mari au fost jertfele, dar strălucită a fost răsplata; şi astăzi pot spune, cu fruntea senină: faţă de Dumnezeu şi faţă de poporul meu, am conştiinţa curată.37

Fragment din volumul Susține cu a ta mână Coroana Română, scris de Majestatea Sa Margareta, Custodele Coroanei și ASR Principele Radu
  • Mona si Dan
  • Avatarul lui Mona si Dan
  • Deconectat
  • Platinum Member
  • Posts: 6113
  • Thank you received: 730
  • Karma: 14
" Daca batranetea ar putea si tineretea ar stii ..."
Noi, Mona si Dan ne bucuram de solidaritatea noastra, a tuturor forumistilor. Aveti admiratia noastra !
Fiind aici, simtim prietenia voastra.
Administratorul a dezactivat accesul public la scriere.

100 de ani de la Marea Unire #46797

Personalităţi care au creat România Mare: Vasile Goldiş

Vasile Goldiş, pedagog, publicist, gânditor şi om politic remarcabil, a fost deputat în Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, organismul legislativ reprezentativ al „tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească”, cel care a adoptat hotărârea privind Unirea Transilvaniei cu România, la 1 decembrie 1918.

Goldiş s-a remarcat ca un neobosit luptător şi patriot dedicat neamului său, iar activitatea sa în beneficiul ţării şi al poporului a fost susţinută pe plan politic şi cultural pentru afirmarea idealului de libertate naţională al românilor din Transilvania. El s-a remarcat prin înţelepciunea sa, prin ideile şi faptele sale, ca profesor de înaltă ţinută, ca preşedinte al “Astrei”, ca ministru al învăţământului, culturii şi cultelor. Octavian Goga l-a numit „părinte al patriei”…

vasilegoldis1-1.gif


Vasile Goldiş s-a născut la 12 noiembrie 1862, în satul Lunca Teuz (Mocirla, azi Vasile Goldiş), în judeţul Arad, în casa bunicului său, Teodor Goldiş, părinţii săi fiind Isaia Goldiș, preot în Mocirla, Seleuș și Cermei și Floarea, fiică a preotului Ioan Cornea din Răpsig.

În anii copilăriei, a primit o educaţie aleasă din partea tatălui şi bunicului, care i-au insuflat dragostea pentru remarcabilele tradiţii naţionale ale românilor ardeleni.

În anul 1869, este elev la Școala primară din Cermei, dascăl fiindu-i Nicolae Albu, apoi urmează clasa a III-a la școala generală din Pădanul Nou, azi satul Horia.

A urmat clasa a IV-a la o școală primară cu predare în limba română din Arad, iar între anii 1873-1881, este elev al Liceului Teoretic din Arad pe care îl absolvă ca șef de promoție, luându-şi bacalaureatul cu distincţia “Eximio modo” şi dovedind reale aptitudini pentru istorie, literatură și filosofie.

În anul 1881, este admis la Facultatea de litere şi filosofie a Universităţii din Budapesta, pe care a terminat-o în anul 1886, dar în perioada 1882 – 1884, a studiat şi la Viena. În perioada studenției, activează în cadrul societăților studenților români Petru Maior și România Jună, la Budapesta și Viena.

La 1 septembrie 1885, este numit candidat de profesor la Liceul Eotvos din Budapesta, însă un an mai târziu renunță la post, se stabilește la Caransebeș şi primeşte un post de profesor de istorie și limba latină, la Institutul Pedagogic-Teologic.

În aceaşi perioadă începe activitatea publicistică la „Foaia diecezană”, organ de presă al Episcopiei Române din Caransebeș, îndrumă societatea de lectură a tinerilor români și foaia acesteia, „Progresul”.

La 1 septembrie 1889, este numit profesor la Brașov unde activează până în anul 1901, printre colegii de aici aflându-se Valeriu Branişte şi Virgil Oniţiu, iar printre elevi, excepţionalii intelectuali de mai târziu, Octavian Goga, Sextil Puşcariu, Onisifor Ghibu sau Ioan Lupaş.

În această perioadă Goldiş publică manuale de latină, istorie și constituție pentru elevii din liceu, dar şi programe și abecedare pentru școlile primare.

Trebuie consemnat faptul că Vasile Goldiş a fost un dascăl strălucit, fiind foarte apreciat de elevii săi atât pentru cunoştinţele sale cât şi pentru calităţile deosebite de pedagog. De asemenea a fost preocupat şi de gazetărie, scriind articole pe teme de literatură, însă a fost şi un excelent orator, dovedit prin nenumărate cuvântări remarcabile.

Între anii 1895-1901, Goldiș este secretar al Societății pentru crearea unui fond de teatru român, sprijină mișcarea teatrală a românilor transilvăneni publicând articole pe această temă, preocupându-se de alcătuirea de repertorii adecvate echipelor de artiști amatori

În anul 1901 este afectat de probleme de sănătate, revine la Arad şi devine director al şcolii de fete din localitate şi secretar al Episcopiei Ortodoxe Române.

În anul 1905 intră în politică, devenind membru marcant al Partidului Naţional Român din Transilvania. Împreună cu alţi membri ai acestui partid, ca Aurel Vlad, Ioan Suciu, Aurel Lazăr, propune abandonarea tacticii pasive faţă de politica oficială promovată de Budapesta şi Viena, propunerea lui Goldiş, fără a fi oficială, fiind urmată de aproape toţi conducătorii partidului.

În anul 1906, Goldiş devine deputat în Parlamentul de la Budapesta unde a desfăşurat până în anul 1910, o activitate deosebit de rodnică, mai ales în privinţa acordării de drepturi politice largi, democratice, pentru români şi a recunoaşterii P.N.R. din Transilvania. Vasile Goldiş a susţinut nenumărate discursuri dure, în care a cerut imperativ respectarea libertăţii naţionale şi a apărat învăţământul românesc de faimoasa lege şcolară a ministrului Appony, a criticat legea electorală preconizată de contele Andrassy Gyula şi datorită clarităţii şi fermităţii ideilor sale, va deveni un interlocutor de temut în Parlamentul de la Budapesta.

În anul 1910 înregistrează un eşec în tentativa de a intra din nou în Parlamentul de la Budapesta, însă a continuat să apere interesele românilor şi în perioada următoare.

În 1 ianuarie 1911 este înfiinţat, la Aarad, ziarul „Românul”, al cărui director va deveni, iar după încetarea apariției, în martie 1912, a ziarului „Tribuna”, publicaţia arădeană devenea „bastion” al luptei politice românești, pregătind Unirea cea mare şi anunțând pe orice cale prăbușirea iminentă a Imperiului Austro-Ungar.

fruntasii-unirii.jpg


În pofida unei atitudini moderate, imprimată de conducerea P.N.R. în perioada Primului război mondial, Vasile Goldiş a criticat politica oficială care continua deznaţionalizarea românilor din Transilvania şi a protestat împotriva abuzurilor faţă de români, împotriva internării unor români în lagărele de concentrare, ei fiind consideraţi „suspecţi necredincioşi” şi “ elemente periculoase”.

Ca director al ziarului, a refuzat, în martie 1916, să subscrie la “Declaraţia de fidelitate” cerută de contele Tisza, imediat după intrarea României în război şi, drept consecinţă, “Românul” va fi suspendat până la 7 noiembrie 1918, exact înainte de evenimentele înălţătoare de la Alba Iulia.

După înfrângerea totală a monarhiei austro-ungare pe fronturile primului război mondial, membrii Comitetului Executiv al P.N.R. s-au întrunit, din iniţiativa lui Mihai Veliciu şi a lui Aurel Lazăr, în casa acestuia, la Oradea, la 12 octombrie 1918 şi au hotărât redactarea unei declaraţii care urma să fie prezentată în Camera Deputaţilor de la Budapesta. Declaraţia avea să fie redactată de Vasile Goldiş, marcând începutul acţiunilor P.N.R. care au precedat Marea Unire din 1918.

În această declaraţie, Goldiş nota: “Pe temeiul dreptului firesc că fiecare naţiune poate dispune, hotărâ singură şi liberă de soarta ei – un drept care este acum recunoscut şi de către guvernul ungar prin propunerea de armistiţiu a monarhiei – naţiunea română din Ardeal şi Ungaria doreşte să se folosească de acest drept ca, liberă de orice înrâurire străină să hotărască singură plasarea (aşezarea) ei printre naţiunile libere…”

La 17/30 octombrie 1918, se constituia, la Budapesta, Consiliul Naţional Român Central, ce urma să aplice în practică măsurile preconizate în Declaraţia de la Oradea. CNRC era alcătuit din şase reprezentanţi ai PNR şi şase reprezentanţi ai PSD, între aceştia aflându-se şi Vasile Goldiş. În urma acestui eveniment au fost constituite gărzile şi consiliile naţionale române, create conform indicaţiilor date prin manifestul “Către Naţiunea Română”, redactat de Vasile Goldiş.

La 18 noiembrie 1918 apărea un alt manifest intitulat “Către popoarele lumii” redactat în limbile română şi franceză, care exprima hotărârea nestrămutată a naţiunii române din Transilvania de a se uni cu România indiferent de ceea ce s-ar hotărî la Conferinţa de pace a popoarelor, aceasta fiind singura soluţie firească şi logică totodată. Manifestul, semnat de Ştefan Cicio Pop în numele Marelui Sfat al Naţiunii Române, se încheia astfel: “Naţiunea română din Ungaria şi Transilvania speră şi aşteaptă ca în năzuinţa ei spre libertate o va ajuta întreg neamul românesc cu care una voim a fi de aici înainte în veci”.

Drept recunoaştere a marelui patriotsm dovedit de Vasile Goldiş, acestuia i s-a încredinţat misiunea de a rosti cuvântarea solemnă şi de a prezenta Rezoluţia Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia de la 1 decembrie 1918.

În expunerea de înaltă ţinută patriotică, Vasile Goldiş dădea citire proiectului de rezoluţie a unirii, ce cuprindea nouă puncte şi era conceput după cele mai democratice principii, ca votul universal, reprezentativitate totală pentru fiecare categorie socială, etnică sau profesională în stat, organizarea pe temelii solide a Transilvaniei, uniformizarea legislativă şi administrativă cu România.

Punctul 1 stabilea unirea cu România: „Adunarea naţională a tuturor Românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia în ziua de 1 Decembrie 1918 decretează unirea acelor Români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România (citirea acestui punct a fost însoţită de aplauze frenetice şi strigătul «Trăiască România Mare!»;audienţa se ridicase în picioare, mâinile erau ridicate. Era ora 12 fix. Adunarea naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul, cuprins între râurile Murăş, Tisa şi Dunăre“.

Cuvântarea lui Vasile Goldiş se încheia cu cuvintele „Legătura sfântă a celor 14 milioane de Români ne îndreptăţeşte azi a zice: Trăiască România Mare!“ şi cu aplauzele nesfârşite ale Adunării.

După 1 decembrie 1918, Vasile Goldiş va ocupa, pe rând, diferite funcţii cum au fost: ministru al cultelor şi instrucţiunii publice în Consiliul Dirigent, vicepreşedinte al acestui guvern, vicepreşedinte al delegaţiei care la 12 decembrie 1918 a prezentat la Bucureşti, regelui Ferdinand, actul unirii adoptat la Alba Iulia la 1 decembrie. A fost, de asemenea, ministru în guvernul central (1918-1919); deputat la Radna (1919); membru de onoare al Academiei Române; ministru al artelor şi cultelor (1926), preşedinte al „Astrei” (1923-1932).

După anul 1932, fiind slăbit şi bolnav, după o viaţă modestă, austeră, mâhnit de nedreptățile sociale, de corupția și de ambițiile oamenilor politici, Vasile Goldiş îşi petrece ultimii ani ai vieţii la Arad, trecând la Domnul la 10 februarie 1934.

Autorităţile au instituit zile de doliu naţional, iar marele patriot a fost înmormântat, cu funeralii naţionale, în cimitirul „Eternitatea” din Arad.
  • Mona si Dan
  • Avatarul lui Mona si Dan
  • Deconectat
  • Platinum Member
  • Posts: 6113
  • Thank you received: 730
  • Karma: 14
" Daca batranetea ar putea si tineretea ar stii ..."
Noi, Mona si Dan ne bucuram de solidaritatea noastra, a tuturor forumistilor. Aveti admiratia noastra !
Fiind aici, simtim prietenia voastra.
Ultima editare: by Mona si Dan.
Administratorul a dezactivat accesul public la scriere.

Prin accesarea acestui site, ești de acord cu faptul că folosim cookies .