SUBIECT: De vorba cu mine

Acesta este thread-ul meu, locul in care imi voi scrie emotiile placute si cele mai putin placute, ganduri, idei, supozitii, barfe si toate cele care-mi trec prin minte... aberatii, critici si fantasme decadente, motivatii, experienta de viata, inteligenta emotionala, gandire pozitiva si nu numai.

Delirez

Daca as incepe sa-mi compar viata cu a celorlalti semeni stiu ca as trage dupa mine critici, invidie, compasiune, blamari... sau poate laude, de ce nu Este timp... vine vremea si pentru d-astea odata... simt nevoia ca pot, stiu, performez cu siguranta in propriul proces de aliniere dintre cine sunt si cine vreau sa fiu.

Stop ca ma sufoc, maine continuarea

Disperare ... deznadejde!

Asa cum bine spun, 'viata noastra nu este precum cea a semenilor nostri'. Greu de inteles pentru cei ce nu le calca pragul. Intr-o lume plina de nenorociri, necazurile altora sunt aproape derizorii. Sunt perioade in viata fiecaruia in care toate merg prost si parca toate vin in acelasi timp, de aici si expresia 'un lucru rau nu vine niciodata singur'...

Cum oare s-ar explica disperarea? De ce ne ascundem in intuneric? Vrem noi sau nu dupa disperare, speranta se duce de rapa si nu mai ramane mai nimic, decat un sentiment de 'da si vom trai deamu pana la urma'... Disperarea are multe chipuri. Cand sunt disperat infrunt situatia, la ce sens sa ma feresc ... daca sunt tinta ei? Trebuie o judecata cat de cat lucida si un pic de optimism, forta sta in noi ...

Crezi ca eu nu imi dau seama ca am probleme? Crezi ca nu m-am intrebat de atatea ori daca nu sunt altfel decat ceilalti la modul cel mai rau posibil? E rau sa stii cum esti, sa iti dai seama ca nu ai un loc si un timp al tau, e atat de dificil sa te lupti intotdeauna cu tine, incat sa te asiguri ca ai sa vezi ziua de maine. Si cosmarurile din atatea nopti care m-au dat peste cap, fiindca nu ma mai inteleg, nu imi vad rostul ca si cum din start sunt exclus din societate.

Cand problemele sunt suficient de complexe din punct de vedere emotional, situarea in rational nu mai este posibila. Traiesti intens o emotie, o stare, simti ca emotia pe care o traiesti nu poate sa mai fie in tine si presiunea de a o exprima este foarte puternica. Indiferent de situatie, cauti un loc in care sa o manifesti, iti este foarte greu sa te stapanesti, sa te controlezi, sa gasesti un raspuns in realitate...

Traim intr-o tara naspa. Oamenii, o mare majoritate sunt de cacao. Prietenii sunt doar pe interes, educatia e la pamant, fetele sunt impinse in bratele prostitutiei, clasa politica e corupta pana in maduva oaselor. De unde aceasta imagine a realitatii? Din disperare, evident. Greu de crezut, dar nu mai putin adevarat, patronii disperarii sunt cei care se uita stramb la tine cand te vad ca zambesti.

Patronii disperarii sunt peste tot si uneori atat de eficienti, incat, fara sa-ti dai seama te trezesti ca le dai dreptate. Fiecare particica de disperare e pretioasa. Fiecare dorinta de renuntare se adauga raului invizibil care ne ineaca fara sa-l vedem, fiecare resemnare in fata inevitabilului construieste o arma pe cat de letala pe atat de legala: propria noastra disperare.

Disperare ... deznadejde? De unde-s gandurile astea? Eu, cu ajutorul Maicutei Domnului, cred ca am sa ma mantuiesc. Usa raiului e deschisa, numai noi sa vrem sa intram in el, Dumnezeu nu obliga pe nimeni, cu nadejdea asta traim pentru ca 'puterea lui Dumnezeu intru neputinte se desavarseste'.

Tot timpul asta sa faci: cazi si te ridici ... Nu te lasi in disperare.

Cercul compasiunii

Motto: Toti traim sub acelasi cer, dar nu toti avem acelasi orizont!

Atunci cand vorbim despre compasiune, de obicei ne gandim la a lucra cu cei mai putin norocosi. Nu exista nimic mai avansat decat relationarea cu ceilalti. Nu exista nimic mai avansat decat comunicarea - comunicarea plina de compasiune.

In fiecare din noi exista multa blandete, multa sensibitate. Atingerea acestui loc deosebit de vulnerabil trebuie sa fie punctul de plecare. De fapt aceasta este compasiunea. Cum se simte sa invinuiesti? Cum se simte sa respingi? Cum se simte sa urasti? Cum se simte sa fii cuprins de indignare, revoltat ?

Compasiunea? Adevarata compasiune este intelegerea problemelor altui suflet. Cineva poate avea compasiune si totusi sa nu se implice in situatia respectiva? Da, este adevarat pentru ca nimeni nu intelege insa ce este sufletul...

Ne apreciem ca suntem buni sau rai, priceputi sau nepriceputi, realizati sau ratati in fiecare zi, in fiecare saptamana, in fiecare luna si in fiecare an al vietii noastre. Nu vrem sa gresim, pentru ca atunci ne vom simti rau. Insa am putea fi mai plini de compasiune fata de toate partile din care suntem alcatuiti. A ne simti buni ne poate face sa ne simtim bine.

Daca suntem dispusi ca prin meditatie sa fim constienti nu doar de ceea ce este confortabil, ci si de cum se simte durerea, daca chiar aspiram sa ramanem treji si deschisi la ceea ce simtim, sa recunoastem si sa luam cunostinta de acestea in fiecare moment si in cel mai bun mod, atunci simtim schimbarea.

Actiunea compasionista - a fi acolo pentru ceilalti, a fi capabil sa actionezi si sa vorbesti intr-un mod care comunica - incepe cu a ne vedea pe noi insine cand devenim rai sau cand suntem buni. Chiar in acel punct, putem vedea faptul ca exista o alternativa mai larga, un loc mai gingas in care putem trai. Acel loc daca-l putem atinge, ne va ajuta sa ne deschidem la orice am simti. Vom descoperi aceasta pe masura ce se va schimba ceva in noi.

Vechile noastre sabloane vor incepe sa-si piarda influenta si vom incepe sa vedem fetele si cuvintele oamenilor care sunt cu noi. Esenta vorbirii pline de compasiune sau a actiunii pline de compasiune este sa fii acolo pentru oameni, fara a te da inapoi ingrozit, infricosat sau infuriat.

Daca vom incepe sa fim sensibili la orice simtim cu un fel de bunatate, scutul nostru se va topi si vom gasi ca mai multe domenii din viata noastra sunt practicabile. Pe masura ce invatam sa avem compasiune pentru noi insine, cercul compasiunii pentru ceilalti - 'ce' si 'pentru cine' si 'cum' putem lucra - devine tot mai larg.

Acceptarea...

S-a constatat ca acceptarea poate fi un mijloc de vindecare foarte puternic. Desi multi oameni cred ca acceptarea este o forma de renuntare si ca acest lucru implica pasivitate si negativism, aceste concepte sunt total eronate.

Acceptarea presupune o eliberare a incordarii mentale vizavi de un lucru. Atunci cand ne confruntam cu o problema depunem un efort considerabil, risipind inutil o energie care ar putea lucra spre binele nostru. In momentele acelea de efort mental suntem foarte ocupati sa ne luptam si sa indepartam problema care ne deranjeaza si de aceea suntem incapabili sa vedem esenta acesteia si sa-i gasim rezolvarea.

Atunci cand dorim sa indepartam un obstacol, incercam de fapt sa ii negam existenta si de aceea nu putem sa rezolvam efectiv problema care ne deranjeaza. Si, evident, nu putem sa rezolvam ceea ce nu am experimentat niciodata...

Multi dintre noi isi petrec ani de zile, poate toata viata, incercand sa evite ceva, incercand sa tina cu dintii de ce au de frica sa nu piarda sau sa schimbe asa-zisul echilibru.

Acceptarea insa presupune iubire si compasiune. Atunci cand acceptam ceva ce s-a intamplat in viata noastra imbratisam de fapt o parte din noi insine.

Tot ceea ce ni se intampla de-a lungul vietii sunt mici parti din noi, mai placute sau mai putin placute. Daca ceva este dureros sau dificil putem fi siguri ca este vorba de o parte defavorizata a noastra acolo, care nu vrea nimic altceva decat sa i se acorde atentie, sa fie hranita, acceptata si iubita. Atunci cand acceptam un lucru, nu facem decat sa deschidem usa catre noi insine, in loc sa ne-o inchidem in nas, ca unui dusman.

Permitandu-ne sa fim iubiti, iubi-ne-vom noi insine, aceasta este partea cea mai importanta a acceptarii. Acest lucru face din iubire o unealta deosebit de puternica in actul vindecarii. Iubirea este energia care sustine intreaga viata si poate aduce vindecarea trupului si a sufletului.

Atunci cand iubim ceva vom gasi si energia vindecatoare care insoteste acel ceva. In acest caz nu este nevoie sa cautam raspunsuri la intrebari incuietoare sau tehnici de vindecare sofisticate.

Durerea si suferinta refuzului sau a confruntarii s-au dus. Teama de diferite situatii neplacute s-a dus si ea. Vom fi uimiti sa constatam ca nu exista nimic de care sa ne temem. Poate vom descoperi ca, procedand in acest fel, lasand loc acceptarii, lucrurile se vor schimba, tensiunile se vor risipi si soarele va iesi si pe strada noastra. Teama si ingrijorarea vor fi dezarmate atunci, indepartate si inlocuite cu iubire si acceptare.

Sper ca aceste randuri au reusit sa faca putina lumina in ceea ce priveste conceptul de acceptare. Trebuie sa fim constienti ca cele mai puternice si minunate mijloace de vindecare sunt, de cele mai multe ori, cele din apropierea noastra, care ne inconjoara in toate zilele vietii noastre si ca acestea, intr-adevar, ne pot ajuta.

Uneori uitam foarte usor de aceste mijloace pe care le avem la indemana pentru ca ele nu ne sar in ochi, nu sunt foarte populare sau, cel mai des, pentru ca ele sunt putin cunoscute si intelese.

Vindecarea organismului nostru nu trebuie sa se transforme intr-un razboi cu noi insine, ci, dimpotriva, ea trebuie sa apara dintr-un sentiment de iubire, intelegere si respect fata de noi insine.

Meritam acest lucru!

Nostalgie, ura... de ce?

Astazi imi este dor... Am impresia ca au trecut pe langa mine atatea clipe pe care nu am stiut sa le pretuiesc. E intensitatea cu care traiesc acest sentiment al amintirilor, al momentelor importante care mi-au marcat drumul spre viata. Cu fiecare clipa care trece ma adancesc mai mult intr-o uitare de sine care nu e tocmai nimerita pentru mine, mai ales in momentul acesta...

Ma intreb daca mai exista ceva in lumea asta in afara de suspiciuni, reprosuri, suparari, invidii, prostie, nepasare, interese si ganduri rele. Ma incapatanez sa cred ca exista ceva bun, orice, macar 1% din tot ce se intampla.

E o incapatanare prosteasca, din cate vad. Fiecare greseste, poate unii mai mult, altii mai putin, depinde de context, de imprejurare, de mentalitatea fiecaruia, de ce gandeste in clipa aceea, de ce simte, de cat de sensibil este. Nimeni nu este de vina pentru ca nu poti ajunge acolo unde vrei, nimeni nu e responsabil pentru ca altii, care sunt mai presus, vor sa fie totul asa. Nu trebuie sa confunzi lucrurile, trebuie sa-ti dai seama ca exista si oameni care iti vor si binele.
Nu pot spune decat ca este trist, tot ce se intampla mi se pare o mare nedreptate. Ce ar fi daca totul ar decurge in ordine, asa cum ar trebui sa fie, asa cum meritam sa fie? Poate ar fi prea perfect si atunci ne complacem in situatiile date.

Si, cat de departe mai poti merge, cat mai poti crede ca si pentru tine exista ceva frumos? Deziluzii, dezamagiri, impacari, totul e trecator, chiar si noi insine. Ne consumam fiecare clipa cu rautati si asta din cauza ca altii se comporta inadecvat cu noi. Avem impresia ca putem fi macar unul mai presus altuia, cand de fapt suntem in aceasi situatie.

Lumea asta ne inraieste, ne face uneori sa nu mai tinem cont de cum suntem, de ce am vrea sa fie in viata noastra si atunci simtim ca toata ura care ne apasa, care constrange un suflet sa se inchida in el, nu face decat sa se evapore ceva frumos, ceva la care tii, ceva care e uneori numai pentru tine.

Si atunci te tot gandesti daca mai merita ceva, daca nu cumva ai gresit prea mult in lumea asta nenorocita care nu ti-a dat decat suferinta. Care ar fi raspunsul pentru tot ce se intampla?

Care ar fi raspunsul pentru viata asta chinuita in care ai parte numai de umilinte si altora, mai prejos decat tine, le este foarte bine? As vrea sa gasesc raspunsul la intrebarea asta, doar atat...

Si totusi... suferinta

Viata are un mod ironic de ne arata ca putem merge mai departe. Toata suferinta poate fi depasita numai daca suntem alaturi unul de altul. Uneori in viata noastra simtim ca totul se prabuseste, simtim ca nimic nu mai e ca la inceput si dorim o schimbare, vrem altceva. Mergem mai departe, merg mai departe... departe de problemele ce ma coplesesc, departe de tot ce e in viata mea, bun, rau... din viata mea.

Timpul poate vindeca toate ranile, dar cicatricile vor ramane pentru totdeauna. Fizic sau mental, ducem cu noi incarcatura sentimentala a trecutului. Oricum, exista si oameni care nu au aceasta povara. Bolnavii din caruciore isi pierd treptat amintirile acumulate in zeci de ani. Pentru ei nu exista nici un tratament, ci numai o slaba speranta ca medicina a evoluat intr-atat incat sa stopeze boala pentru a nu ajunge la nebunie.

Charles Dickens a scris: 'timpul si soarta nu asteapta pe nimeni'. Este o expresie foarte potrivita pentru noi. Viata isi urmeaza cursul, chiar daca lumea aceasta pare o nebunie.

Toate lucrurile se intampla din anumite motive. Nimic nu e lasat la intamplare. Exista oameni care se imbolnavesc si nu au parte de asistenta medicala corespunzatoare, exista destine tragice, intamplari dramatice care doboara un om in cateva secunde. Unii dintre noi accepta destinul si incearca sa depaseasca situatia, sa supravietuiasca cat de mult posibil.

Necunoscutul ne sperie intotdeauna. Adevarul e important pentru ca ne ajuta sa intelegem inevitabilul si sa ne pregatim pentru a infrunta ce ne rezerva soarta. Cei bolnavii se trezesc dintr-o data ca trebuie sa ia decizii la care nu s-au gandit vreodata, decizii pe care un om normal nu va fi niciodata in situatia de a le lua.

Incerc de ceva timp sa accept realitatile din viata mea. Este o incercare mai dureroasa decat ma asteptam. Ma simt ca si cum trebuie sa ma desprind de ceea ce credeam ca imi mai ramasese si sa incerc sa continui pe un drum care nu este si nu ar fi trebuit sa fie al meu. In momentul in care afli ca ai un diagnostic incurabil, important e sa fii alaturi de familie si de prieteni, sprijinul afectiv fiind un stimulent puternic.

E ciudat sa te trezesti intr-o zi si sa realizezi ca, de fapt, nu mai ai nimic, ca totul este altfel de cum ti-ai dorit sa fie. Regretele sunt tarzii, anii au trecut, neputinta te inraieste intr-un fel... si, asa, incerci sa mergi mai departe, cu toata povara pe care o duci cu tine, cu toata durerea sentimentelor pierdute, cu tot focul care arde in tine si pe care nu-l poti stinge, cu toata pasiunea inchisa intr-o colivie.

Drumul acesta e lung, atat de lung mi se pare ca nu se mai termina. Ma tot uit in zare sa vad un sfarsit, dar el serpuieste in continuare, nimic nu se schimba. Am obosit...

As vrea sa ma asez intr-o poiana cu iarba verde, sa ma intind, sa ma descotorosec de toate durerile si sa plang...

Omul de langa noi

Motto: Omul cel mai fericit e acela care face fericiti pe cat mai multi oameni!

Anumite lucruri in viata te fac sa realizezi ca toti din jurul tau te parasesc cand ti-e greu, atunci cand ai nevoie de sprijin, intelegere, afectiune, companie. Toti te uita, se fac nevazuti... te trezesti singur printre straini precum lupii flamanzi. Oamenii sunt ca leii, suntem vulnerabili, expusi la toate incercarile vietii, incercari din care nu multi ies invingatori. La fel ca si leul, omul se lupta pentru un loc in societate, pentru ziua in care va fi rege in imparatia sa. Multi cad, unii se ridica, altii prefera sa stea la pamant fie voluntar, fie obligati de imprejurari sau de duritatea si groaza zilelor de ieri si a celor de maine.

O zi, o ora, un minut, o secunda... e suficient pentru ca eu, pentru ca oamenii in general sa traiasca ceva semnificant pentru pasul urmator in drumul vietii. E suficient intr-o clipa sa realizezi ca tot raul e spre bine, chiar daca credintele tale anterioare experientei avute se schimba, tot orizontul cunoasterii fiintei umane (despre care pot sa spun ca noi, ca oameni, fiinte rationale, ne credem atotstiutori) este acoperit de o ceata densa. Omul se uita in spate, vede trecutul, observa ca tot in ce el a crezut e doar o ruina. In plus, priveste in stanga si in dreapta, vede prezentul, total diferit asteptarilor sale. Este indemnat sa priveasca in fata, ii este frica, deoarece vede viitorul intr-o forma necunoscuta, terifianta, se simte ca si cum s-ar fi nascut din nou, doar ca acum e singur, fara nicio calauza spre 'lumina de la capatul tunelului'.

Sunt anumite greseli in viata care lasa rani mai putin sau mai mult adanci, dar Dumnezeu ne-a lasat timpul pentru a vindeca aceste rani si se vor vindeca... dar vor ramane cicatrici care vor fi tot timpul vietii prezente, fie in inima noastra, fie pe corpul nostru. Acestea sunt menite sa ne aminteasca in fiecare zi cine suntem, unde am gresit si cel mai important, sa nu repetam acea greseala pentru care am suferit atat noi, cat si cei din jurul nostru. Fiintele umane, considerate cele mai inteligente specii ala planetei, nu realizeaza ca fiecare vorba sau fapta, fie ea cat se poate de marunta, poate sa raneasca aproapele nostru in cel mai rau mod posibil.

Omul, in drumul sau spre atingerea nemuririi sufletului, e menit sa aiba parte de experiente placute si neplacute, toate avand scopul final de a ne invata ce inseamna de fapt viata. Acestea ne arata cat de mult trebuie sa pretuim faptul ca traim, sa ne bucuram de frumusetea soarelui care ne incalzeste sufletul si corpul... si repet... sa ne inveselim, chiar daca greul mereu bate la usa, cu gandul ca avem puterea de a spune in fiecare zi: traiesc!

Oamenii sunt niste piese intr-un joc numit 'viata'! Suntem manipulati de putere, de lucruri inventate pentru a ne diferentia unii de altii pe Pamant, pentru ca in fata Judecatorului suntem toti egali. Nimeni nu mai are puterea de a abuza de categoria sociala din care face parte, aceasta categorie care ii pune pe unii in varful piramidei, glorificandu-i pentru reusitele lor de-a lungul vietii, reusite dobandite prin mijloace oneste, iar pe altii ii arunca in mizeria lasata in urma de unele persoane. Putem fi regi, imparati, presedinti, preoti, doctori, comercianti sau simpli muncitori, toti avem acelasi inceput si acelasi sfarsit, aceleasi drumuri catre imparatie, catre nemurire.

TAINA SUFERINTEI

Motto: Daca nu ai suferit vreodata, inseamna ca nu esti binecuvantat!

De ce permite Dumnezeu suferinta? Dupa cum prea bine se stie, suferinta a fost desprinsa din legatura ei initiala cu pacatul, astfel, prin suferinta, omul se curateste de pacatele sale. Sfantul Apostol Petru spune: 'cine a suferit cu trupul a ispravit cu pacatul', insa nu suferinta in sine curateste de pacat, ci harul lui Dumnezeu. Atunci cand suferim, in loc sa ne vaitam si sa ne tanguim sau sa ne impotrivim, sa-L binecuvantam pe Dumnezeu si sa-L preamarim... de vreme ce a socotit ca este bine sa vina asupra noastra suferinta, atunci plugul acesta al suferintei desteleneste acel ceva care exista inlauntrul nostru si care n-ar fi fost dezradacinat de nimic altceva.

Cu certitudine, prin suferinta, se curata dinlauntrul sufletului orice radacina egoista, orice impietrire... asadar, are si suferinta binele ei. Cand esti binecuvantat in alte imprejurari exista pericolul sa te mandresti, dar cand esti binecuvantat in durere si suferinta, atunci cu greu te poti mandri... dimpotriva, te smeresti, te topesti, te umilesti, devii ca un fum inaintea lui Dumnezeu.

Intr-un chip sau altul, toti suferim. Durerea este prezenta in orice moment. Am putea spune ca nu exista clipa in viata omului in care acesta sa nu sufere de ceva, de o durere pricinuita de el insusi sau venita de la cei dragi, de la copii sau din partea celorlalti oameni. Apoi, atunci cand aflam in fiecare zi despre raul care se intampla intr-un loc sau altul de pe glob, cand aflam ca in Africa copiii sunt infometati si mor de foame, de victimele cutremurului din China si Haiti, un suflet crestinesc nu poate sa nu simta durere pentru toate cate se intampla. Prin urmare, fiecare clipa este plina de patimire si, voim sau nu voim, vom suferi... toti vom implini acest canon.

Problema nu este, asadar ca suferim, ci felul in care reactionam la suferinta. Cat de minunat ar fi sa nu lasam sa se iroseasca suferinta, pentru ca de suferit, oricum vom suferi. Tot chinul suferintei va fi in zadar daca nu valorificam pozitiv aceasta patimire, daca n-o exploatam. Si valorificam suferinta, cand cugetam si avem o atitudine potrivita. Intai de toate, sa nu ne impotrivim deloc si sa nu ne vaitam. Chiar daca X sau Y face rau la toata lumea, sa nu zicem: 'acesta mi-a facut rau'. Nu ar fi facut nimic, daca n-ar fi ingaduit Dumnezeu... iar El a lasat asa lucrurile pentru ca aveam nevoie de suferinta. Nu inseamna ca cel care a facut raul a savarsit un lucru bun. Cel care a facut raul este raufacator si va da raspuns intr-o zi pentru aceasta... noi trebuie sa-l iertam, sa luam seama la suferinta noastra si sa-L avem inaintea ochilor pe Dumnezeu.

Asadar, nici un necaz, nici o patimire sa n-o infrunti asa, ci daca este posibil, suferinta s-o intampini zicand aceste cuvinte: 'Dumnezeule, faca-se voia Ta!' Astfel, durerea nu se va irosi, ci va fi valorificata, adica ne va folosi si va deveni pentru sufletul nostru marele bine despre care am vorbit...

Nimeni nu vrea sa sufere! Cand suntem bolnavi reactia noastra este sa-L rugam pe Dumnezeu sa ne vindece... dar, daca scopul bolii este tocmai vindecarea noastra? Cand vom ajunge sa intelegem acest aspect, dulce ne va fi suferinta... Este o onoare sa poti suferi cand ai certitudinea ca esti in 'camara lui Dumnezeu'.

Nu te impotrivi, suferinta nu face altceva decat sa te ajute, nu mai fugi si inceteaza sa cauti raspunsuri. Accepta suferinta desi nu-i usor, dar cand il rogi pe Domnul sa te ajute... sa intelegi ca nuiaua care te mangaie, te loveste din dragoste. Dumnezeu loveste pe cine iubeste, pentru ca ii pasa de noi!

Atunci cand nu pretuim ce avem …

A trebuit să-mi scoată Dumnezeu înainte mai multe persoane cu dizabilități ca să las oglinda îngrijorării din mână și să transform cioburile cârtirii în mulțumire. Îndurerați am văzut la tot pasul. Prea des trecem mai departe nepăsători. Dar indiferența poate fi o formă subtilă de ură.

Și bogații și săracii etalează fețe schimonosite. Și unora și altora fața ne-a dat-o Dumnezeu, dar expresia ei depinde de noi… Zâmbiți! Soarele strălucește chiar și când e gata să apună!

Unii oameni tac din înțelepciune. Alții tac din prostie. Dar, oricum ar fi, tăcerea lor vorbește! (Altul zicea că n-a mai vorbit de câțiva ani cu soția sa. Nu poate s-o-ntrerupă!)

Călcăm pe nisipul fin. Dar și pe scoicile ascuțite. Și culmea, și una și alta sunt șlefuite de valurile nepotolite ale oceanului. Nu e important dacă valul trece, cât ce rămâne în urmă… Nu doar valurile, ci și oamenii sunt trecători. Dar nu toți trecătorii sunt oameni…

Sunt o mulțime de indivizi care au citit sute sau mii de cărți, dar ce folos că nu au citit Cartea care trebuie? Am văzut cum copiii cad și sunt ridicați de părinți. Doamne, ajută-ne să ne ridicăm în picioare! În genunchi putem cădea și singuri!
Nicolae G.