Bine ai venit,
Vizitator
|
Am cautat iubirea: n-am gasit!
Am vrut perfectiunea : am gresit! Am cautat prieteni : m-au tradat! Si-am vrut bogatie : am ratat! Te-am strigat pe Tine : m-ai auzit ! Ti-am plans pe brate Doamne: m-ai ingrijit! Si am zacut bolnava,cu moartea langa pat Tu ai venit la mine : m-ai salvat! AmIn Domnul ce alaturi de mine-a suferit Pe genunchi ,o,Doamne, am cazut Cand am simtit durerea in trupul meu de lut, Cand am simtit ca viata se scurge spre pamant Si-am vazut cum moartea ma chema razand… Si-n ruga mea cu Tine, faceam legamant Sa nu ma iei inca ,Doamne,de pe acest pamant Si-ti voi sluji vesnic ! Caci inima mea Batea pentru copilul ce langa pat plangea. Am cautat IUBIREA : si-AM GASIT In Domnul ce alaturi de mine-a suferit!! |
|
Ultima editare: by daniel. Motiv: subiect
Administratorul a dezactivat accesul public la scriere.
|
|
|
Ce-i foloseste omului sa castige lumea intreaga daca-si pierde sufletul?
Ultima editare: by daniel. Motiv: subiect
Administratorul a dezactivat accesul public la scriere.
|
RUGACIUNEA UNEI MAME1
“Ia pleacă de aici, mai băiete! Toata ziua dai târcoale in jurul gheretei mele, de parca ai vrea s-o înghiți cu ochii, nu altceva. Am băgat eu de seama de mult ca ai vrea sa șterpelești ceva de pe aici. Dar n-are sa-ti meargă, pentru ca, cu toate ca sunt femeie în vârstă, vederea îmi este încă destul de buna, ca sa citesc in sufletul unora ca tine ce au de gând să facă. Pleacă de aici, ca altfel chem politia!” Aceste cuvinte aspre au iesit intr-o dimineata din gura femeii batrane care avea la coltul strazii o ghereta in care vindea lucruri de-ale mancarii: covrigi, gogosi, placinte si altele. Dandu-si drumul necazului ei, mana i-a cazut pe un baiat care in clipa aceea era la cativa pasi de placintele si cornurile atragatoare; hainele lui zdrentuite si privirile lui lacome te faceau sa crezi ca batrana are dreptate. Cu toate acestea, acest baiat sarman ar fi avut nevoie mai degraba de mila, decat de cuvinte asa de aspre si de jignitoare. Trecusera abia cateva saptamani de cand ii murise mama, singura care il iubise atat de mult si care a murit dupa o boala indelungata. Cu toate ca mama lui ramasese de multi ani vaduva si era saraca, totusi, pe cat au ajutat-o puterile, ea a lucrat pentru baiatul ei si a avut grija de hrana si de imbracaminte, in urma, insa, imbolnavindu-se, a trebuit sa treaca prin multe incercari. Simtea cum puterile ii scadeau si sfarsitul i se apropia. S-a gandit, se intelege, la soarta sarmanului ei fiu, pe care-l lasa orfan intr-o lume plina de durere si necazuri, dar nu putea sa-l dea in seama vreunei rude, pentru ca singura ei ruda, un frate, plecase ca marinar si nu-i mai scrisese niciun cuvant macar. Fara indoiala ca biata vaduva ar fi fost doborata de durere si de deznadejde, daca n-ar fi cunoscut pe Acela care a fagaduit ca va avea grija de vaduve si de orfani si care, in toate imprejurarile, S-a aratat pentru ai Sai ca Dumnezeul mangaierii si tatal indurarii. Da, ea cunostea pe Domnul si de aceea putea sa lase in seama Lui pe copilul ei si astfel sa moara in pace. Saracul Gheorghe! Acum era orfan. Nimeni nu intreba de el. Dimpotriva, cand cauta sa se apropie de cineva, acela il punea pe fuga. Fara niciun adapost, umbla de colo pana colo. Oare sa nu fi fost ascultata rugaciunea mamei lui? |
|
Administratorul a dezactivat accesul public la scriere.
|
RUGACIUNEA UNEI MAME2
In dimineata aceea, cand pentru prima oara intalnim pe acest sarman orfan, el nu mancase nimic. Poate ca mirosul gogosilor l-a atras spre ghereta acelei batrane, care, de altfel, cunoscuse pe mama lui si cateodata se servise de el ca sa-i faca vreo treaba. Nu i-o fi mers nici ei bine astazi negotul sau o fi avut vreo alta suparare si de aceea o fi fost asa de manioasa, de s-a rastit la bietul baiat care pana atunci nu i-a dat niciun prilej sa-i puna cinstea la indoiala. Oricum o fi fost, Gheorghe vedea bine ca in aceasta dimineata nu era rost pentru el sa faca vreun drum pentru batrana sau sa capete ceva de la ea. Aceasta aducea o mare dezamagire pentru el. Mai mult decat toate il durea insa felul jignitor cu care i se poruncise sa plece. La inceput l-au podidit lacrimile. Pe urma mania i se citea pe fata si, necajit, bombanea intr-una: “N-am furat niciodata si nu pot sa fiu invinuit de asa ceva. Ah, daca ar trai mama, n-as rabda de foame si de frig! Acum nimeni n-are grija de mine si ma ocaraste, ca si cum as fi…” Nu putea sa sfarseasca gandul, cand deodata o mare galagie s-a facut nu departe de el. Un tanar, care trecea prin coltul strazii cu o roaba, s-a apropiat prea mult de ghereta batranei, a atins stalpul care o sprijinea si a rasturnat masa, asa ca tot ce era pe ea s-a rostogolit pe strada. Toate acestea s-au petrecut intr-o clipa si inainte de a se dezemtici batrana din spaima ei si de a izbucni in vaiete galagioase si in ocari, faptuitorul s-a facut nevazut. Toate gogosile si cornurile erau pe jos, care incotro, iar batrana statea furioasa in mijlocul comorilor ei, strangand din pumni si blestemand pe cine i-a facut una ca asta. |
|
Administratorul a dezactivat accesul public la scriere.
|
Era o priveliste de care nu stiai daca sa razi sau sa-ti fie mila. Gheorghe nu radea. La inceput a simtit chiar mila in inima lui; pe urma, aducandu-si aminte de jignirea suferita, incepu sa se bucure ca a fost razbunat. Daca batrana nu s-ar fi purtat asa de rau cu el, acum s-ar fi grabit s-o ajute. Acum, insa, mahnirea il facea sa nu se mai simta in stare sa-i dea o mana de ajutor.
“M-a facut hot!” – bombanea el intr-una. “Sa-si ajute singura! Te pomenesti ca o sa creada ca vin numai ca sa-i fur vreun corn. Parca mama nu m-ar fi invatat si alte lucruri decat sa pun mana pe lucrul altuia!” In clipa aceea, privirea i s-a oprit pe o gogoasa care se rostogolise pana aproape de picioarele lui; si, uitandu-se la ea, gandurile i-au fugit in alta parte. Din nou a inceput sa simta foamea cu toata puterea ei. Ah, ce mai gogoasa! Doar sa intinda mana si era a lui! Dar mama, ce-ar fi zis mama? Cugetul il sfatuia sa fuga de pacat ca de sarpe. Dar Gheorghe n-a fugit. Pofta crestea. Glasul cugetului a amutit treptat. Nimeni nu se uita la el, iar batrana se tot plangea de necazul ce i s-a intamplat si tot blestema pe tanarul care i-l facuse. Cateva clipe a mai stat baiatul nehotarat si tremurand. Resuflarea ii era scurta si intrerupta. Inima ii batea cu putere. Lupta launtrica crestea din clipa in clipa. S-a aplecat deodata, a luat repede gogoasa si a fugit cu graba pe care o da un cuget rau, lasand pe batrana sa-si planga soarta. Ah, acum era un hot! |
|
Administratorul a dezactivat accesul public la scriere.
|
RUGACIUNE UNEI MAME3
Da, era un hot! Facuse un lucru care, cu cateva minute inainte, i se parea cu neputinta. Stia ca a facut un pacat, netinand seama de instiintarile cugetului; si mai stia ca nici foamea, nici faptul ca acea gogoasa, care s-a rostogolit la picioarele lui, nu-i dadea dreptul sa faca un lucru despre care cunostea bine ca este pacat. Lucrul furat a fost mancat mai repede decat a crezut si a dorit. Foamea nu numai ca nu i s-a astamparat, dar a fost si mai mult ațâțată . Scurta gustare destepta in el dorinta de ceva mai mult. Cel dintâi pas spre rau a deschis usa celei de-a doua ispite.Daca Gheorghe nu s-ar fi lasat stapanit de manie si nu s-ar fi bucurat de raul altuia, poate ca nu s-ar fi invoit cu gandul sa fure, ci ar fi stat tare in ceasul ispitei. Acum, parca isi pierduse toata puterea pentru viitor. Inima i s-a deschis pentru cele mai negre ganduri. Se uita cu priviri de ura si de pizma la trecatorii bine imbracati si bine hraniti; niciodata soarta nu l-a apasat asa de greu ca acum. La ceea ce se intamplase, putin se mai gandea. In tot cazul, cauta sa inabuse gandurile care veneau cu privire la aceasta fapta. In aceasta stare, el se furisa dintr-o strada in alta fara nicio tinta. Tot felul de ganduri si de hotarari se intretaiau in capul lui. Se gandea la tot felul de mijloace ca sa-si potoleasca foamea. In clipele acelea ar fi fost in stare sa savarseasca si un omor. Nici nu s-a mai gandit sa caute mici treburi de facut, asa cum fusese obisnuit pana atunci. Mancase din fructul oprit. Ii amutise glasul cugetului si urmarea a fost ca pacatul a pus stapanire pe inima lui cu toata puterea, fara ca el sa fie in stare sa i se impotriveasca. In aceasta stare de spirit si-a adus aminte de un camarad de altadata, de care insa nu se lipise, fiindca mama lui ii spusese sa se fereasca de el. Sa-l caute si sa alerge la sfatul aceluia a fost hotararea sa luata in iuteala. Si pentru ce? Pentru ca baiatul acela, care era in stare sa faca orice rau, ii spusese odata ca el ar sti un mijloc de a trai fara munca si fara osteneala. Negresit, cugetul iarasi i-a dat de veste; iarasi i-a aparut in fata chipul mamei lui. Ispita era insa prea puternica si stomacul gol nu-l lasa in pace. A apucat repede pe o alta strada si a luat drumul spre mahalaua unde nadajduia sa-l gaseasca pe fostul camarad. Atat de mult il stapanea acest gand, ca nu mai lua in seama cele din jurul lui. Oamenii si lucrurile treceau ca niste umbre pe langa el. Nu se gandea decat la camaradul lui si cum sa scape cat mai curand de mizerie. Dar stai! Ce este aceasta? Ramase pironit locului. Sunete dulci ii soseau in auz si-i patrundeau nu numai in urechi, ci si in inima. Era un cantec cantat de niste copii, care rasuna tocmai cand Gheorghe trecea pe acolo. Lui ii placea sa cante si o facuse de multe ori seara, impreuna cu mama lui. Ce auzea acum era tocmai cantecul pe care mama lui il canta foarte des si l-a cantat si putin inainte de a muri: Copil orfan si fara casa, de-ai intelege si-ai afla cat ai sa plangi si cat te-apasa pacatul tau si vina ta…! Si dor iti este de-o Fiinta, ca sa te scape chiar acum, caci esti flamand si-n neputinta, pierdut pe-al ratacirii drum. . De cand durerea ti-e mai mare, cand esti cu totul parasit, cand nu mai vezi nicio scapare si raul greu te-a-nlantuit; atunci, ia seama cum vorbeste un tainic glas venit de sus, blandetea Lui te si uimeste: e glasul bunului Isus: . “Veniti la Mine-mpovarati, veniti la Mine cei truditi! Oh, inimile voastre-Mi dati, odihna mea acum primiti!” Si-n suflet ti se-arata El, cu ce amar a suferit, si pentru tine-a sangerat; la sanul Lui, El te-a primit. . Si-atunci, durerea adunata, in timpul cat ai pribegit, in plans, fierbinte de desarta… si sufletul s-a linistit!: “Cu mangaierile-Ti nespuse, la mine, Doamne, ai venit: O, bine ai venit, Isuse, de-acum si eu sunt fericit! |
|
Administratorul a dezactivat accesul public la scriere.
|
RUGACIUNEA UNEI MAME4
Obrajii baiatului se facura palizi si lacrimi umplura ochii lui negri. Mai viu ca intotdeauna i-a venit iarasi in minte fata palida a mamei lui cand murea si parca simtea slaba ei strangere de mana cand, cu buzele albe, soptea asupra lui cea din urma binecuvantare. “Este cantecul pe care mama m-a invatat sa-l cant. Da, este cantecul mamei!” – isi zicea cu jumatate de gura. Glasul ii tremura. Inima, care cu putin inainte era plina de incapatanare, sa inmuiat la auzul cantecului drag. Gandul la mama lui credincioasa se facea din minut in minut tot mai viu in sufletul lui. Se gandea la acele clipe cand ochii ei s-au indreptat cu duiosie spre fata lui si l-a indemnat staruitor sa nu apuce pe cai rele. Se gandea la cele din urma ceasuri ale bolnavei, cand, sub apasarea suferintei si a lipsurilor, i-a vorbit cu glasul stins de sfarsitul ei apropiat si de dorul pe care-l avea si cand, cu lacrimi de bucurie, a laudat harul Aceluia care a murit pe cruce pentru pacatele ei si care n-a parasit-o niciodata. Ciudat, in dimineata aceasta, trecutul facea asupra lui o impresie mai adanca decat in ziua in care s-a intamplat. De unde venea aceasta? Domnul Dumnezeu, in fata Caruia totul este gol si descoperit, facea pe sarmanul baiat sa priveasca in adancul sufletului sau, iar degetul Lui atotputernic batea la usa cugetului adormit. Iubite cititor, ai simtit vreodata aceasta bataie? Sau ai parcurs pana acum drumul fara sa te gandesti la ochiul care te vede si la mana atotputernica a lui Dumnezeu? Scriitorul acestor randuri a simtit aceasta bataie, ceea ce i-a slujt spre mantuirea sufletului lui. Si micul Gheorghe simtea acum, cu frica si cutremur, aceasta bataie. Era lucru lamurit ca trebuia sa paraseasca calea de pana acum, daca voia sa o mai vada pe mama lui iubita. Incetul cu incetul, lacrimile baiatului incetara. O noua hotarare s-a trezit in el. Privirea s-a inviorat si si-a spus singur cu tarie: “Da, asa am sa fac. Tot asa mi-ar spune si mama sa fac. Cu cel dintai ban am sa platesc gogoasa pe care am furat-o.” Aruncand inca o privire spre casa in care sunetele cantecului tocmai se stinsesera, s-a intors cu pasi repezi pe drumul pe care, cu putin inante, mersese cu alte hotarari si cu alte simturi. |
|
Administratorul a dezactivat accesul public la scriere.
|
RUGACIUNEA UNEI MAME 5
Nu a mers mult și hotărârea luată avea să-i fie pusă la încercare. Abia a ajuns într-o stradă mai însemnată, când o trăsură închisă s-a oprit în fața lui. Gheorghe a luat seama și a văzut ca cei doi cai de la trăsură erau cam sperioși și nu-i îngăduiau vizitiului să-i lase din mână; de aceea, a alergat repede să deschidă el ușa. O doamnă bătrână a coborât și a dat băiatului doi lei, lucru care i-a făcut mare bucurie. Acum putea să împlinească hotărârea luată! Dar, ah, foamea! Cu câtă putere se pronunța ea din nou! Erau câțiva pași până la brutărie. Cum ardeau cei doi lei în mana flămândului băiat! Dorința de a mânca ceva se făcea din ce în ce mai simțită. Dar nici cugetul nu mai dormea. Tepușul lui era foarte ascuțit. Simțea că cei doi lei nu erau ai lui, ci ai bătrânei, și că acum datoria lui era să se ducă la ea și să-i plătească gogoașă furată. “Ce foame îmi este!” – își zise el în șoaptă, uitându-se cu lăcomie la cei doi lei pe care îi avea în mână. “N-aș putea să-i plătesc mai târziu? Doar ea nu se așteaptă la banii ăștia.” Asa își spunea el, ca să-și amuțească cugetul care-i vorbea mereu; și chiar începuse să facă câțiva pași spre brutăria din apropiere. Dar din nou i-a venit în minte chipul mamei, și s-a oprit. Nu-i spusese oare mama lui odată ca a nu face un lucru bun sau a-l amâna merită tot atâta pedeapsă ca atunci când ai făcut un lucru rău? Pe deplin hotărât, s-a îndreptat spre ghereta bătrânei. Dar deodată s-a oprit. O nouă greutate i s-a pus în cale. Ah, diavolul are mereu pietre pe care ni le tot aruncă în cale. “Nu, nu, asta nu merge!” își spunea el singur. “N-o să pot niciodată să-i mărturisesc bătrânei că am furat. Atunci se va gândi și mai mult că are dreptul să mă ocărască.” A stat așa mult timp, fără să se poată dumiri. Să se smerească în fața bătrânei și să-i mărturisească greșeala, i se părea prea mult. Totul în el se ridica împotriva acestui lucru. “Poate că aș reuși să trec pe lângă gheretă și să pun banii într-un loc fără să fiu văzut. Acesta n-ar fi un lucru rău” – își spunea el - “Dar,” – adăugă după o scurtă gândire – “bătrâna iar o sa creadă că am venit să fur gogoși.” Nehotărât și încurcat, se uita lung la cei doi lei din mana lui. Ce să facă? Of, inimă mandră și trufașă! Cugetul îi spunea tare și deslușit: TREBUIE SA-ȚI MĂRTURISEȘTI GREȘEALA! Dar inima nu voia. In sfârșit, după o luptă lungă și grea, a biruit și această ispită din urmă; și, fără zăbavă, a pornit iarăși spre gheretă, iar după câteva minute se afla în fața ei. |
|
Administratorul a dezactivat accesul public la scriere.
|
RUGACIUNEA UNEI MAME6
De departe a auzit glasul cunoscut al bătrânei. Vorbea cu un om îmbrăcat cu haine de marinar; acesta tocmai își cumpărase de acolo ceva de mâncare. După cât a putut băiatul să deosebească din depărtare, fața bătrânei arăta tot a supărare, lucru care era desigur urmarea necazului avut cu câteva ceasuri înainte. Lupta în inima băiatului a început din nou. Un tremur puternic îi scutura tot trupul și obrajii lui palizi i s-au înroșit și arătau ce mare tulburare era înăuntrul lui. Mult timp a stat pironit locului. Pe urma însa și-a șoptit printre buze: “Acum ori niciodată!” și cu pași hotărâți a pășit înaintea bătrânei. “V-am furat azi-dimineață o gogoașă,” – spuse el cu glasul lui tremurând – “îmi pare rău, pentru că știu că am făcut un păcat. Iată, vă aduc banii pe ea. I-am câștigat în chip cinstit.” Bătrâna părea foarte mirată. Venirea pe neașteptate a băiatului pe care-l alungase într-un chip atât de jignitor, precum și mărturisirea sinceră a vinei lui au mișcat-o atât de mult, că abia după un timp a putut să spună: “Frumos din partea ta , Gheorghe. Totdeauna ai trecut în fața mea drept un băiat cinstit; dar aceasta n-aș fi crezut-o cu putință. Ei, acum este bine. Nu sunt supărată pe tine.” Străinul, atras de scena aceasta cu totul neobișnuită, îl privea pe băiat tot mai mirat. La o astfel de purtare nu s-ar fi așteptat de la acest copil zdrențăros, a cărui întreagă înfățișare vorbea de sărăcie și de mizerie. Intre timp, bătrâna și-a mai revenit din mirarea ei și, ca și cum ar fi ghicit gândurile marinarului, a urmat în felul ei vorbăreț: “Aici se vede, domnule, la ce poate să ducă o buna creștere. Mama acestui băiat a fost o văduvă sărmană care a luptat cu multe greutăți ca să nu ajungă să cerșească cu copilul ei, căci era tare bolnăvicioasă. A fost foarte cinstită și credincioasă, chiar mai mult decât credincioasă. Dar acum a murit și băiatul ăsta n-are acum nici tată, nici mamă, nici rude, nici prieteni care sa aibă grijă de el, și trebuie să traiască de azi pe mâine. Dar nu plânge, Gheorghe. Un băiat mare ca tine nu trebuie să plângă.” Interesul străinului creștea din clipă în clipă. Ochii nu i se mai luau de la băiat, în timp ce bătrâna cu ghereta urma continua să tot vorbească, zugrăvind însușirile alese ale văduvei care murise. |
|
Administratorul a dezactivat accesul public la scriere.
|
RUGACIUNEA UNEI MAME7
“Gheorghe te cheama pe tine, baiete?” – intreba marinarul cu glas prietenos – “Ce meserie a avut tatal tau, cum il chema? Nu cumva il chema Gheorghe Garleanu?” “Da, domnule, asa este.” – intrerupse batrana vorbareata – “Asa este, pe tatal lui il chema Gheorghe Garleanu, si a fost geamgiu. Acum patru ani a cazut de la al treilea etaj, in strada, lucru care i-a pricinuit moartea.” O lacrima s-a rostogolit pe obrazul rumen al marinarului si, adanc miscat, l-a imbratisat pe baiat, spunand: “Vino incoace, Gheorghe! Eu sunt unchiul tau, singurul frate al mamei tale. De cateva zile m-am intors de pe mare si i-am cautat pe parintii tai. Nimeni n-a putut sa-mi dea vreo lamurire, daca au murit, sau daca s-au mutat. Era gata sa ma las pagubas, si voiam sa plec, cand Dumnezeu mi-a indreptat pasii aici, ca sa te gasesc, copilul meu! Acum sapte ani, cand mi-am luat ramas bun de la parintii tai, stateau destul de bine si niciodata n-as fi crezut ca sora mea draga va ajunge vreodata intr-o stare asa de grea. Si acum…” Marinarul a tacut mult timp. Pe trasaturile fetei se putea citi deslusit ca isi dadea multa silinta ca sa-si stapaneasca simtamintele inimii. Dupa aceea, si-a pus mana lui lata pe capul baiatului, si i-a zis: “De-acum incolo esti copilul meu. Imi voi da silinta sa-ti fiu si tata si mama. Dumnezeu m-a binecuvantat si mi-a dat posibilitatea sa am cu ce sa te ingrijesc.” Nu vreau sa incerc sa arat bucuria baiatului acum fericit. Niciun cuvant n-a razbit pe buzele lui, dar lacrimile care-i curgeau pe obrajii ofiliti aratau din plin ca inima ii era plina de lauda si recunostinta catre Acela care a ascultat rugaciunile mamei lui. Dupa ce Gheorghe, la indemnul unchiului sau, si-a potolit foamea la ghereta batranei, a plecat dus de mana de unchiul sau. Din ziua aceea s-a sfarsit cu saracia micutului nostru prieten. N-a mai fost fara adapost, ci la un om care-l iubea din toata inima, si care se ingrijea de el ca un tata. Ma tarziu, Gheorghe isi aducea adeseori aminte de intamplarea din fata gheretei batranei. Vedea in aceasta o marturie vie despre bunatatea si purtarea de grija a Tatalui ceresc. Dar mai ales, traia in inima lui amintirea clipei cand a stat in fata acelei case unde a fost oprit de sunetele cantecului asa de cunoscut de el. Aceasta a fost de fapt clipa hotaratoare din viata lui. A recunoscut cat de rea era inima lui si cat de urat era pacatul inaintea lui Dumnezeu. Si acesta a fost drumul care l-a condus in bratele Domnului Isus, in al Carui sange este izvor de pace si ieratare. |
|
Administratorul a dezactivat accesul public la scriere.
|
Ma uit in jur, la cat suntem de pretentiosi, si plini de “fitze” (nu folosesc astfel de expresii si combinatii de litere, dar vreau sa fie clara ideea), si nu pot sa nu ma gandesc cata rabdare si dragoste are Dumnezeu pentru noi.
Iti da cineva toate informatiile de care ai nevoie ca sa iti duci la bun sfarsit treaba pe care ai inceput-o, si tot nu e suficient! Trebuie sa il mai sacai putin cu niste intrebari, sa mai ceri relatii, sa mai pui intrebari la care ti s-a raspuns deja, trebuie sa-ti manifesti TU nemultumirea, sa comentezi, sa iti dai importanta! Si stau sa ma gandesc cata dragoste poate sa aiba Dumnezeu pentru noi, cand si noi, oamenii, procedam la fel fata de El! Ni s-a dat TOT ce aveam nevoie ca sa ne facem treaba. Dumnezeu nu te arunca in lupta fara echipamentul “de protectie” si fara “armele” necesare. Nu te insarcineaza sa faci o lucrare fara sa te inzestreze cu tot ce ai nevoie pentru acea lucrare. Si totusi, pentru om asta nu e suficient! Trebuie sa parlamenteze! Trebuie sa puna iar si iar aceeasi intrebare, sperand la un alt raspuns care sa-i placa mai mult decat precedentul. Desi STIM ca Dumnezeu e neschimbator, il sacaim cu aceeasi chestie iar si iar, doar – doar de data asta o iesi pe gustul nostru. Ne-am obisnuit sa profitam de dragostea lui Dumnezeu si de rabdarea Lui. Ne enervam cand cineva ne intreaba a doua oara si a treia oara un lucru la care am raspuns deja, dar in acelasi timp, noi procedam exact la fel, poate chiar si mai rau, cu Dumnezeu! Nu ne-am mai enerva daca am avea pentru cel de langa noi aceeasi dragoste pe care o are Dumnezeu pentru noi. Pentru ca El nu se supara ca-L tot intrebam. Nu-si manifesta iritarea. Ne priveste cu dragoste, cu rabdare, cu bunavointa. Numai noi avem de pierdut din asta. Pentru ca insistand, mereu si mereu, sa mancam hrana pentru bebelusi, REFUZAM CRESTEREA! Si ne mai miram ca El nu isi poate face treaba prin noi. Pai cum sa o faca daca ne incapatanam sa ramanem niste copii razgaiati care nu vor sa creasca, si care vor sa li se faca toate poftele, fara ca ei sa intoarca in vreun fel, celor din jur, macar o zecime din cat au primit de la Dumnezeu??!! Nu avem cu Dumnezeu relatia pe care o avea Avram, dar ne permitem sa negociem cu El. Ma refer la pasajul din Geneza, cap. 18 vers 16-33. Avram si-a permis sa negocieze cu Dumnezeu incercarea salvarii cetatilor Sodoma si Gomora. Si Dumnezeu a acceptat “joaca” (poate cu zambetul pe buze). Stia El bine ca nu e nimic de salvat acolo. Dar l-a lasat pe Avram sa incerce negocierea. Desi noi nu suntem dedicati Domnului asa cum era Avraam, ne jucam si noi de-a negocierea. Si incercam sa obtinem de la Dumnezeu ceea ce credem noi ca e bun pentru noi… In fiecare zi, negociem cu Dumnezeu! Incheiem “targuri” cu El. Cata rabdare poate sa aiba! Cata dragoste poate sa aiba! Ti-a dat, mi-a dat, TOATE informatiile de care aveam nevoie. Pe fiecare pagina a Bibliei sunt promisiuni, clauze, binecuvantari, blesteme, recompense si pedepse. Suntem in cunostinta de cauza cu TOT CE AVEM NEVOIE SA STIM ca sa ne facem partea. Si totusi, vrem mai mult. Vrem sa stim cand va veni sfarsitul lumii. Vrem sa stim “ce ar fi daca” si “ce ar fi fost daca”. La ce bun? Personal, de curand am descoperit un aspect pe care nu-l stiam din trecutul meu. M-a socat. M-am tot intrebat, astfel, in ultimul timp, ce s-ar fi intamplat, daca atunci, Dumnezeu nu mi-ar fi inchis ochii, daca nu m-ar fi legat El Insusi la ochi, ca sa nu vad ceea ce era aproape clar si la lumina zilei? Daca atunci as fi vazut ce era de vazut, lucrurile ar fi fost cu totul altfel azi. Dar El mi-a inchis mie ochii si altora gura. Si viata mea si a lor a luat o turnura diferita. Acum privesc in urma si imi dau seama ca tot ce s-a intamplat de atunci incoace nu ar mai fi mai existat daca Dumnezeu nu facea ce a facut. Ce rost are sa ne tot intrebam “ce ar fi daca…” si “ce ar fi fost daca…” Ce sens au intrebarile ipotetice? Stau acum si privesc la mine cat l-am sacait pe Dumnezeu, si cata dragoste a avut si are pentru mine, cu cata rabdare ma iarta din nou si din nou pentru sacaielile mele. Acest lucru ar trebui sa imi dea de gandit, si sa incep sa privesc si eu in jur cu aceeasi rabdare, si sa invat sa il iubesc si eu pe cel care greseste fata de mine. Neconditionat. Pentru ca eu nu sunt perfecta, dar Dumnezeu e! Daca El, de la inaltimea perfectiunii Lui, imi rabda mie toate “fitzele”, eu cu ce drept sa fiu iritata fata de cel de langa mine, care este ca si mine? Daca El, Desavarsit cum e, ma iubeste, asa imperfecta si murdara cum sunt, eu cu ce drept sa privesc la cel de langa mine altfel decat cu dragoste? “Adevarul te va elibera, dar mai intai s-ar putea sa te faca sa te simti mizerabil” – Rick Warren. Eu m-am simtit mizerabil, dar acum sunt eliberata. Adevarul m-a eliberat. De-abia acum, pentru ca mai devreme m-ar fi ucis. |
|
Administratorul a dezactivat accesul public la scriere.
|
O! CINE N-A INVATAT IN SCOALA SUFERINTELOR, NU STIE NIMIC! DE VEI RABDA MULTUMIND, VEI CASTIGA VIATA VESNICA..PRIVESTE VIATA CA PE O CALATORIE RAPIDA, SI TRAGE DINTR-ACEASTA URMAREA, CA TOATE SUNT DESARTACIUNI: SUFERINTELE, CA SI PLACERILE.CU ACEASTA DEOSEBIRE NUMAI, CA PLACERILE, FIE SI NEVINOVATE, TRECAND, LASA UN DESERT IN SUFLETUL TAU; IAR SUFERINTELE POT SA-TI PRICINUIASCA MULT FOLOS MORAL..ASADAR, CAND VIN ZILELE DE DURERI SI ISPITE, INTARESTE-TE IN DOMNUL IISUS, CARE A SUFERIT PENTRU INTREAGA OMENIRE! RABDA CU MULTUMIRE, ADUCANDU-TI AMINTE DE ACEASTE CUVINTE ALE LUI: ,,INCA PUTIN TIMP SI MA VETI VEDEA!"
|
|
Administratorul a dezactivat accesul public la scriere.
|
Dragostea lui Dumnezeu
Io.13:1b,34a; 15:9,12b; 17:23b; 16:27; 14:23,21b 1. Introducere Ideea predicii mi‑a venit când mi‑am dat seama că noi ne temem să ne predăm lui Dumnezeu şi împlinirii voii Lui pentru că ori nu vedem clar, intens, dragostea Lui, ori uităm de ea. Scopul predicii este să prezinte dragostea lui Dumnezeu în câteva aspecte ale ei. Nu mă îndoiesc că cei ce s‑au pocăit, au cunoscut pe Dumnezeu în bunătatea Lui şi au gustat măcar odată din dragostea Lui cea mare, s‑au bucurat de ea, s‑au desfătat în ea, au vestit‑o chiar altora. Dar se întâmplă că vremea trece şi câteodată ne descoperim şi ne simţim departe de Fiinţa Lui cea plină de farmec şi ne dăm seama că am uitat gustul iubirii divine – nu ne mai este dor de El, nu mai gândim atât de mult ca altădată la El, la venirea Lui, etc. Am uitat cum este să ştim că El ne iubeşte. Ca un om care priveşte cerul înstelat şi tot caută şi tot caută, dar nu mai găseşte steaua aceea, cea mai strălucitoare, pe care o ştia, până când a adiere de vânt mişcă o frunză spânzurată de o ramură deasupra lui. Steaua era acolo, statornică, dar frunza o acoperea. Fie ca Domnul să facă să adie vântul Duhului Sfânt şi să înlăture din calea ochilor noştri tot ce ne împiedică să vedem dragostea lui Dumnezeu şi astfel încurajaţi să îndrăznim să ne lăsăm prin credinţă în mâna Lui, în voia Sa. 2. Dragostea Lui în Răscumpărarea noastră Cel dintâi loc unde am gustat din plin din dragostea lui Dumnezeu este Răscumpărarea sufletului nostru. Tatăl a dat pe Fiul – Io.3:16; Rom.8:32 Peste un râu mare era un pod de fier care trebuia ridicat ca să poată trece vapoarele şi lăsat ca să poată trece trenurile. Mecanicul care supraveghea podul a auzit într‑o zi şuieratul unui tren şi s‑a grăbit către dispozitivul de manevrare al podului, ca să‑l coboare. În graba lui a izbit din greşeală pe copilaşul lui care se juca pe malul râului şi l‑a aruncat astfel în apă. Copilul a început să strige, dar tatăl a ales să‑şi continue fuga către dispozitiv pentru a lăsa trenul să treacă. Simţul datoriei şi gravitatea situaţiei, pericolul ca acele sute de oameni din tren să piară înecaţi, l‑a făcut pe tată să „părăsească” pe fiul său. Mai târziu, a sărit în râu ca să‑şi scape fiul, dar era prea târziu; murise. Oare ce am fi făcut fiecare dintre noi în acea situaţie? El a ales „jertfirea” fiului său pentru scăparea celorlalţi. Dumnezeu a dat pe Fiul Său pentru mântuirea lumii. Atât de mult ne sensibilizează povestea unui om care îşi pierde fiul într‑o astfel de situaţie. Dacă am vedea un film pe subiectul acesta, probabil că mulţi ar vărsa lacrimi. (Să vezi podul care este încă ridicat, trenul care vine cu viteză, gata să cadă în râu şi copilul speriat, strigând, dus la vale de apa râului…) Dar dragostea lui Dumnezeu şi sacrificiul Fiului Său, nu doar pentru un tren de oameni, ci pentru o lume întreagă nu ne sensibilizează? Mecanicul acela era dator să facă ceea ce a făcut faţă de călătorii din tren. Dumnezeu însă nu era dator cu nimic faţă de noi. Din contră, noi toţi ne‑am răzvrătit împotriva Lui şi ne meritam dreapta pedeapsă, dar El, atât de mult a iubit lumea … Io.3:16… Când Dumnezeu iubeşte, El iubeşte o lume întreagă! Când Dumnezeu dă, El dă pe Fiul Său. Nu este om să nu fie cuprins de dragostea Lui şi nu este dar mai mare ca Fiul Lui. În plus, mecanicul acesta a jertfit pe fiul lui din greşeală şi din neatenţie (Oare poţi spune că omul a iubit pe cei din tren? Nu prea…), pe când Dumnezeu L‑a dat pe Fiul Său cu bună ştiinţă din dragoste – 1Io.4:9,10. Nu doar Tatăl ne‑a iubit şi L‑a dat pe Fiul pentru noi, ci şi Fiul ne‑a iubit şi S‑a dat pe Sine pentru noi: Isus S‑a dat pe Sine – Gal.2:20b; Mat.20:28 Sundar Singh, predicatorul creştin indian, povesteşte cum a asistat la un incendiu în pădurile din munţii Himalaia în 1921. Focul era foarte puternic şi cuprindea copac după copac. Împreună cu un grup de oameni a putut observa cum într‑un copac înalt o pasăre se agita deasupra unui cuib cu mulţi puişori în el. Focul se apropia repede de cuib şi nimeni nu putea să‑i scape. Pasărea zbura, ţipa, se apropia şi se depărta mereu de cuib. Toţi se gândeau că va fugi până la urmă. Cuibul a început să ardă pe margini şi dintr‑o dată, „mama” s‑a repezit către pui, i‑a acoperit cu aripile ei şi în câteva secunde au ars toţi împreună. Avea puterea să se scape pe sine, dar a ales să moară cu cei dragi. De dragul lor a murit cu ei, nu s‑a scăpat pe sine. La fel a ars Hristos împreună cu noi în iad (noi eram în El). El avea puterea să se mântuiască pe Sine, iar noi eram blestemaţi, sortiţi focului. El Şi‑a întins aripile pentru noi şi a murit împreună cu noi, a ars în focul nostru! În dragostea Lui cea mare, Dumnezeu a ales să moară împreună cu noi, pentru ca prin învierea Lui să ne dea apoi nouă iertarea de păcate, viaţa veşnică şi moştenirea împreună cu cei sfinţiţi. Aşa cum Dumnezeu ne iubeşte şi Domnul Isus ne iubeşte… Moise Mendelssohn, bunicul cunoscutului compozitor german (Felix Mendelssohn Bartholdy, 1809-1847) a fost un filozof evreu. Era mic de statură (cum zice fr. Popescu: „m‑o făcut mama-mpcilit”) şi avea o cocoaşă urâtă. El a vizitat odată un negustor din Hamburg care avea o fată foarte frumoasă (Frumtje) şi s‑a îndrăgostit pe loc de ea. Fetei nu‑i plăcea de el. El încerca s‑o curteze, ea în-cerca să‑l evite. În cele din urmă, el a cutezat să o întrebe: „Ştiţi unde se hotărăsc căsătoriile oamenilor?” „Unde?” a răspuns ea. „În cer.” „Adică?” Moise a continuat: „De fiecare dată când se naşte un băiat, Dumnezeu îi spune cum va fi fata cu care se va căsători. Când m‑am născut eu, Domnul mi‑a spus: „Mireasa ta va fi cocoşată!” Atunci am zis: „Doamne, o femeie cocoşată ar fi o tragedie! Doamne, dă‑mi mie cocoaşa şi las‑o pe ea să fie frumoasă!”” Fata a ridicat atunci pentru prima dată ochii din podea şi după o vreme a devenit soţia lui. La fel a făcut Domnul Isus Hristos cu noi, mireasa Lui. A luat aspra Lui handicapul nostru, urâţenia păcatului ca să ne înfăţişeze înaintea Lui sfinţi, fără pată şi fără zbârcitură sau altceva de felul acesta (Ef.5:27) – Is.53:2-8. Undeva în Anglia o bătrână îşi creştea nepotul orfan. Între vecinii ei era un bărbat care era văduv şi al cărui fiu murise. Într‑o zi, bătrânei i s‑a aprins casa. Oamenii au venit să ajute să stingă focul, au scos‑o pe ea din casă, dar copilul era prins între flăcări undeva la etaj. Nimeni nu a avut curaj să meargă după băiat. Vecinul cel văduv a văzut undeva pe un perete lateral al casei o ţeavă pe care s‑a urcat şi a salvat până la urmă copilul. Din cauză că ţeava aceea pe care s‑a urcat a fost încinsă, el şi‑a ars palmele foarte rău. După un timp, bătrâna a murit şi oamenii din sat s‑au strâns ca să hotărască cine să‑l ia pe orfan să‑l crească. S‑au prezentat doi oameni. Primul era un tată al cărui fiu murise şi dorea altul în locul lui. El a fost rugat să‑şi prezinte argumentele pentru care să‑i fie dat copilul. Apoi a fost invitat al doilea candidat, care era vecinul cel văduv. Când a fost întrebat care sunt argumentele sale, el doar şi‑a arătat mâinile cu cicatrice pe ele. Copilul i‑a fost dat lui. Profetul Zaharia spune că noi vom vedea rănile din mâinile Mântuitorului nostru. (13:6 – „în casa prietenilor mei” este tradus în engleză: „în casa celor ce mă iubesc – Io.15:13; Petre mă iubeşti?) După înviere El a arătat rănile Sale ucenicilor (Io.20:27). Apocalipsa Îl descrie pe Fiul lui Dumnezeu ca un Miel înjunghiat – aceasta este una din imaginile Lui pe care le vom privi în veşnicie (Ap.5:6). Vrem să ştim cât de mult ne doreşte El pe noi? Semnele cuielor ne vor spune. C.C.5:4 „Dar iubitul meu a vârât mâna pe gaura zăvorului, şi mi -a fost milă de el atunci.” – Rom.5:8. 3. Dragostea lui Dumnezeu în părtăşia cu Tatăl şi cu Fiul Intenţia lui Dumnezeu pentru noi ca fii şi fiice ai lui este să petrecem timpul împreună cu El – 1Io.1:3; 1Co.1:9. Oare de ce credeţi că vrea Dumnezeu să avem părtăşie cu El? Oare nu pentru că ne iubeşte? Când iubeşti pe cineva vrei să stai cu acela. El ne vrea! Peste tot în Biblie este arătat că Dumnezeu doreşte o relaţie personală, foarte apropiată, o relaţie de dragoste cu fiecare copil al Lui, o intimitate cu noi aşa cum a avut şi cu Omul Isus Hristos. În fiecare dimineaţă Vlad vine în pat la mama lui şi se iau în braţe şi se leagănă împreună sub pătură. De mai multe ori pe zi ne aplecăm către Teo sau Vlad (şi eu şi Sica) şi îi luăm în braţe, iar ei ne apucă şi cu mâinile şi picioarele, se lipesc de noi, îşi pun obrazul pe umărul sau faţa noastră şi acolo, în braţe la noi se simt fericiţi, la adăpost, liniştiţi, încurajaţi, mângâiaţi, iubiţi. Dumnezeul nostru ne face la fel în fiecare zi. Inima Lui este deschisă faţă de noi, braţele Sale sunt întinse către noi cu dragoste şi ne aşteaptă să‑I răspundem. Să îndrăznim să ne predăm Lui. Să ne lăsăm în voia Lui. Să‑I îngăduim să ne ia în braţele Sale. Mai mulţi din adunare aveţi copii mici sau nepoţei pe care îi luaţi în fiecare zi în braţe şi vă este drag să faceţi asta mereu şi mereu. La fel vrea Domnul să ne facă nouă mereu şi mereu. În Mat.10:29 ni se spune că două vrăbii se vând cu un ban, dar în Lu.12:6 se spune că la doi bani se dau cinci vrăbii. Cu alte cuvinte, a cincea este fără preţ. Totuşi, v.6 spune mai departe că nici una din ele nu este uitată înaintea lui Dumnezeu. Omul o neglijează, o uită… La fel suntem noi, nu vorbesc celor care cred că sunt valoroşi, care cred că merită ceva, ci celor descrişi în 1Co.1:26 – cei pe care lumea nu pune multă valoare, care nu suntem apreciaţi ca fiind ceva de mai marii sau mai micii acestei lumi; noi suntem a cincea vrabie pe care El nu o uită, noi suntem cei de jos, cei nebuni, cei slabi… Dar slavă Domnului pentru v.27,28 – Dumnezeu ne iubeşte, El ne‑a ales. Dragostea lui pentru noi este mare, chiar dacă noi suntem fără de valoare. Slăvit să fie Domnul! Câteodată suntem ispitiţi să gândim că Dumnezeu nu ne iubeşte pentru că avem de trecut prin „şcoala disciplinării” (Evr.12:11), sau „secerăm din firea pământească putrezirea” (Gal.6:. Un frate mai mare a spus celui mai mic: „Nu fii rău, că nu te mai iubeşte tata!” Tatăl a auzit şi l‑a corectat: „Asta nu este adevărat! Tata te iubeşte dacă eşti cuminte. Şi chiar dacă nu eşti cuminte, tata tot te iubeşte! Dar este o diferenţă: când eşti cuminte, ascultător, te iubesc cu o dragoste care mă face bucuros, iar când eşti rău, neascultător, te iubesc cu o dragoste care îmi aduce durere.” În Proverbe este scris că un fiu nebun aduce ruşine mamei sale. La fel şi noi lui Dumnezeu când nu Îl ascultăm. La fel este Dumnezeu cu noi: uneori este silit să ne iubească cu o dragoste care doare – Evr.12:6. Dar chiar dacă sunt nori pe cerul vieţii noastre, Dumnezeu tot ne iubeşte. În Orientul mijlociu, acolo unde a fost scrisă Biblia, obiceiurile păstorilor sunt diferite de cele de pe la noi. Adesea, acolo, ciobanii dorm sub cerul liber, lângă oile lor. Le duc într‑un fel de ţarc, un zid fără acoperiş care înconjoară o suprafaţă oarecare, în care este o deschizătură, fără poartă, fără uşă. După ce toate oile sunt puse în interior, ciobanul se culcă chiar în dreptul deschizăturii aşa că dacă vreun hoţ sau vreo sălbăticiune ar încerca noaptea să intre la oi, nu va putea decât dacă va trece de păstor. Despre asta a vorbit Domnul Isus în Io.10 când a spus că El este uşa oilor – v.7,10,11. El Şi‑a dat viaţa odată pentru noi, şi acum nu va mai muri niciodată. Tot El are toată puterea în cer şi pe pământ şi de aceea nimic şi nimeni nu ne poate smulge din mâna Lui – v.28-30; nimeni şi nimic nu ne poate despărţi de dragostea Lui – Rom.8:31,35,38,39. Dragostea Lui pentru noi e mare şi puternică! Un băieţel a plecat odată de acasă ca să‑L găsească pe Dumnezeu. Pentru că se gândea că are mult de mers până ajunge la El, a luat de acasă un pachet de biscuiţi şi câteva sticluţe cu suc. După ce a mers un timp, s‑a oprit pe marginea drumului să mănânce şi să se odihnească un pic. Chiar acolo era o bătrânică şi când să mănânce, s‑a gândit să‑i dea şi ei un biscuite. Bătrânica l‑a primit şi a zâmbit. Băiatului i‑a plăcut atât de mult zâmbetul ei că i‑a mai dat un biscuite. Ea l‑a primit şi pe acesta şi din nou i‑a zâmbit. Apoi i‑a dat o sticluţă de suc. Era tare fericit şi nu mai dorea să plece de lângă ea. A rămas acolo, fără să spună nici un cuvânt, doar privea la bătrânica zâmbitoare. După câteva ore petrecute împreună, începea să se însereze şi băieţelul a pornit să plece acasă. După ce făcu câţiva paşi se întoarse şi dădu bătrânei o îmbrăţişare. Ea îi dărui atunci cel mai mare şi frumos zâmbet. Când băieţelul deschise uşa casei, mama fu surprinsă de bucuria de pe faţa copilului şi l‑a întrebat: „Ce ai făcut azi de eşti aşa de fericit?” „Am prânzit cu Dumnezeu!” zise el, şi înainte ca mama să se dezmeticească din uimirea ei, a adăugat: „Ştii ceva? Are cel mai frumos zâmbet care l‑am văzut vreodată!” Între timp, bătrâna, radiind de bucurie, ajunse şi ea acasă. Fiul ei uimit de pacea de pe faţa ei, o întrebă: „Mamă, ce ai făcut azi de eşti aşa de fericită?” „Am mâncat biscuiţi pe marginea drumului cu Dumnezeu!” zise ea, şi înainte ca fiul ei să apuce să mai spună ceva, a adăugat: „Ştii, este mult mai scump decât mi‑am închipuit!” Vom fi copleşiţi când vom cuprinde mai mult din Dumnezeu: El are cel mai frumos zâmbet pe care L‑am putea vedea noi vreodată. El este mai scump decât poate inima noastră să şi‑L închipuie. În dragostea Lui, ne îngăduie să ne apropiem de El şi să‑L cunoaştem în toată frumuseţea Lui, în toată desăvârşirea. Dumnezeu ne iubeşte. Să nu ne temem de ceea ce are pentru noi, de ceea ce vrea de la noi. Să fim gata să ne încredinţăm soarta în mâna Lui, să stăm încrezători în bunătatea lui, în părtăşie cu El în dragostea Lui. |
|
Cogito ergo sum
Administratorul a dezactivat accesul public la scriere.
|
Rugaciunea lui Iisus
|
|
Trebuie sa vrei, si daca vrei, poti!
Ultima editare: by manana.
Administratorul a dezactivat accesul public la scriere.
|
Nu pot tăcea în privinţa celor pe care-i iubesc aşa mult, încât trebuie să plâng pentru ei. Nu pot tace pentru că sufletul meu mereu se tânguieşte pentru oamenii lui Dumnezeu, şi mă rog pentru ei cu lacrimi. Nu mă pot abţine să nu vă spun, fraţi ai mei în Domnul, mila lui Dumnezeu şi şiretlicurile vrăjmaşului.
Patruzeci de ani au trecut de când harul Duhul Sfânt m-a învăţat să iubesc omenirea şi orice creatură, şi mi-a descoperit amăgirile vrăjmaşului, care-şi lucrează răul în lume prin înşelăciune. Dragostea nu depinde de timp, şi puterea dragostei dăinuieşte mereu. Sunt unii care cred că Dumnezeu a suferit moarte de dragul omului dar pentru că nu ajung la această dragoste în sufletele lor li se pare că asta e o poveste veche a unor vremuri trecute. Dar când sufletul cunoaşte dragostea lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt simte fără nici o umbră de îndoială că Dumnezeu este Tatăl nostru, cel mai apropiat, cel mai bun şi mai drag dintre taţi, şi nu este bucurie mai mare decât să-L iubim pe Dumnezeu cu toată inima noastră, cu tot sufletul nostru şi cu toată mintea noastră, aşa cum ne porunceşte Dumnezeu, şi pe aproapele ca pe noi înşine. Şi când această dragoste este în suflet, orice o bucură; şi când o pierzi omul nu mai află pacea, şi e tulburat, şi dă vina pe alţii ca şi cum l-ar fi rănit, şi nu înţelege că el însuşi e de vină – a pierdut dragostea lui pentru Dumnezeu şi l-a acuzat sau l-a urât pe fratele lui. Harul vine din dragostea frăţească, şi prin iubirea frăţească harul rămâne; dar dacă nu-l iubim pe fratele nostru harul lui Dumnezeu nu va veni în sufletele noastre. |
|
Cogito ergo sum
Administratorul a dezactivat accesul public la scriere.
|