Bine ai venit, Vizitator
Username: Password:

SUBIECT: Icoanele, credinta sau idolatrie?

Icoanele, credinta sau idolatrie? #17243

Icoana este o imagine plastica, artistica sau artizanala a unor ipostaze sau actiuni ale divinitatii sau a unor sfinţi sau zeitati de rang secundar, fiind deci considerata sacra in special in cadrul religiei crestine ortodoxe). Este expusa atat in lacasurile de cult, dar si in locuintele credinciosilor, uneori si in alte edificii cu scopul de a evoca divinitatea.

ihdsimmeu a scris:
.
P.S. Icoanele sunt idoli. S-au dat in sanul Bisericii diferite batalii in acest sens, pana prin anul 800-900 cand batalia a fost castigata de cei din tabara proicoane. Ar fi multe de discutat.

Faci confuzie intre divin si uman prietene, intre cinstirea ei -icoana- si idolatrie :(
  • daniel
  • Avatarul lui daniel
  • Deconectat
  • Administrator
  • Cuget, deci exist!
  • Posts: 16139
  • Thank you received: 5257
  • Karma: 40
Respecta-te pe tine insuti si ceilalti la randul lor te vor respecta!
Ultima editare: by daniel.
Administratorul a dezactivat accesul public la scriere.

Re: Icoanele, credinta sau idolatrie? #17263

Salut faptul ca esti deschis la discutii, Daniel. Atata timp cat putem tolera si alte pareri, diferite de ale noastre, suntem in castig.

Respect. :)
  • Dionnis
  • Avatarul lui Dionnis
  • Deconectat
  • Platinum Member
  • Posts: 630
  • Thank you received: 22
  • Karma: 7
Ultima editare: by Dionnis.
Administratorul a dezactivat accesul public la scriere.

Re: Icoanele, credinta sau idolatrie? #17651

Icoanele

de Parintele John Whiteford



Ce este o icoana?



O icoana este o imagine (de obicei bi-dimensionala) reprezentând pe Hristos, sfinti, îngeri, evenimente biblice importante, pilde sau evenimente din istoria bisericii.



Sf. Grigore Dialogul (Papa al Romei la aprox. 590-604), vorbea despre icoane ca fiind Scriptura pentru analfabeti:



"Ceea ce scrisul prezinta cititorilor, imaginea prezinta celor neînvatati care o privesc, caci în ea si cei ignoranti vad ce ar trebui sa urmeze; în ea pot citi analfabetii" (Epistola catre Episcopul Serenus din Marsilia, NPNF 2, Vol. XII, p. 53).



Celor care sugereaza ca acest fapt nu mai este relevant în epoca noastra le aducem aminte de rata mare a analfabetismului pe care o avem în epoca noastra, într-un segment major al populatiei... copiii.



Icoanele ne ridica mintile de la cele pamântesti la cele ceresti. Sf. Ioan Damaschinul a scris, "prin icoane vizibile suntem condusi la contemplarea a ceea ce este divin si spiritual". Prin pastrarea memoriei celor pictati în icoane, suntem inspirati sa-i imitam. Sf. Grigore de Nissa (aprox. 330-395) povestea cum nu putea trece pe langa o icoana cu Avraam care-l jertfea pe Isaac "fara sa verse lacrimi". Într-un comentariu la aceste cuvinte, s-a spus la al Saptelea Sinod Ecumenic, "Daca unui asemenea Doctor imaginea i-a folosit si i-a produs lacrimi, cu atat mai mult ea va aduce cainta si-i va face bine celui simplu si needucat".



Se închina ortodocsii la icoane?



Crestinii se roaga în prezenta icoanelor (asa cum evreii se rugau în prezenta icoanelor Templului), dar nu la icoane.



Fac icoanele minuni?



Pentru a pune aceasta întrebare într-o perspectiva corecta, sa încercam mai întâi sa raspundem la câteva întrebari: Facea chivotul legamantului minuni (vezi Iosua 3:15, 1 Samuel 4:6, 2 Samuel 11-12)? Vindeca sarpele de arama pe cei muscati de serpi (Numeri 21:9)? Au înviat oasele profetului Elisei pe un om (2 Imparati 13:21)? A vindecat umbra lui Petru pe bolnavi (Fapte 5:15)? Au vindecat hainele lui Pavel pe cei bolnavi si au scos draci (Fapte 19:12)?



Raspunsul la aceste întrebari este DA, într-un anumit fel. Totusi, ca sa fim mai corecti, Dumnezeu a fost Cel care a ales sa faca minuni prin aceste obiecte. În cazul chivotului si a sarpelui de arama, avem de-a face cu imagini prin care s-au facut minuni. Dumnezeu a facut minuni prin ramasitele profetului Elisei, prin umbra unui sfant si prin lucruri care au fost doar atinse de un sfant. De ce? Pentru ca Dumnezeu cinsteste pe cei ce Il cinstesc (1 Samuel 2:30), Îsi gaseste placerea în a face minuni prin sfintii Lui, chiar si pe aceste cai indirecte. Faptul ca Dumnezeu poate sfinti lucruri materiale nu trebuie sa surprinda pe cei ce cunosc Scriptura. De exemplu, nu numai altarul templului era sfant, ci tot ce îl atingea (Exod 29:37). A respinge adevarul ca Dumnezeu lucreaza prin lucruri materiale înseamna a cadea în Gnosticism.



Prin urmare, da, într-un sens larg icoanele pot face minuni, deoarece El cinsteste pe cei ce-L cinstesc.



Care este diferenta dintre închinare si venerare?



Crestinii ortodocsi nu se închina la icoane în sensul în care cuvântul închinare este folosit în limba moderna.



Crestinii ortodocsi venereaza icoanele, ceea ce înseamna ca le respecta pentru ca sunt obiecte sfinte si pentru ca respecta pe cei pe care îi reprezinta. Nu ne închinam icoanelor asa cum nu ne închinam steagului tarii. Respectul fata de steag reprezinta aceaasi atitudine ca si fata de icoane, un fel de venerare. Asa cum nu veneram lemnul sau vopseaua, ci persoana pictata în icoana, tot asa patriotii nu venereaza tesatura si culorile, ci tara reprezentata de steag.



Acesta a fost felul de gandire al celui de al Saptele Sinod Ecumenic, care a decretat în al sau Oros:





"Acesta fiind cazul, urmand calea împarateasca si învatatura de inspiratie divina a Sfintilor Parinti si a Traditiei Bisericii sobornicesti - caci noi stim ca este inspirata de Duhul Sfant, care se afla în ea - decidem în mod corect si dupa o lunga examinare, ca asemenea Crucii sfinte si datatoare de viata, la fel sfintele si pretioase icoane pictate în culori si impodobite cu pietre pretioase sau cu alta materie avand acelasi scop (epitedeios) sa fie puse în sfintele biserici ale lui Dumnezeu, pe obiecte si haine sfinte, pe pereti si pe strazi, indiferent daca ele sunt icoane ale Domnului Dumnezeu si Mântuitor Iisus Hristos, ale Preacuratei Fecioare, Sfânta Nascatoare de Dumnezeu, sau ale îngerilor sau Sfintilor. Caci ori de câte ori vedem reprezentarea lor prin imagini, ori de câte ori le privim, ne aducem aminte de prototipuri, îi iubim mai mult, suntem îndemnati sa ne închinam sarutând imaginea si sa ne marturisim veneratia (proskenesin), nu adevarate închinare (latreian) care, dupa credinta noastra este cuvenita numai naturii divine, dar în acelasi fel veneram imaginea Crucii celei scumpe si datatoare de viata, Sfânta Evanghelie si alte obiecte sfinte pe care le cinstim cu tamaie si lumanari, dupa obiceiurile înaintasilor nostri. Caci cinstea data imaginii se adreseaza prototipului, iar persoana care venereaza o icoana venereaza pe cel reprezentat de ea. Într-adevar, aceasta este învatatura Sfintilor nostrii Parinti, si Traditia Sfintei Biserici sobornicesti care a dus Evanghelia de la un capat la celalalt al pamântului."





Evreii întelegeau diferenta dintre venerare si închinare (adorare). Un evreu pios isi saruta salul de rugaciune înainte sa si-l puna si saruta Tora înainte sa o citeasca în sinagoga. Cu siguranta Iisus a facut la fel, înainte sa citeasca Scriptura în sinagoga.Primii crestini au înteles si ei aceasta distinctie. În Martirajulul lui Polycarp (care a fost un ucenic al Sfantului Apostol Ioan, si al carui martiraj a fost descris de credinciosii bisericii lui, care au fost martori), ni se spune cum unii au cautat sa-l influenteze pe magistratul roman sa nu le dea voie sa ia trupul Sfantului Martir



"ca nu cumva, s-a spus, ei sa renunte la cel rastignit si sa înceapa sa se închine la acesta. Aceasta s-a facut la îndemnul iudeilor, care au urmarit si când era sa-l luam din foc, ei nestiind ca era imposibil pentru noi sa renuntam la Hristosul care a suferit pentru mântuirea întregii lumi - desi fara pacat - sau sa ne închinam altuia. Caci Lui, care este Fiul lui Dumnezeu, ne închinam, dar pe martiri îi cinstim doar ca pe ucenici si imitatori ai Domnului care merita aceasta pentru neegalata lor dragoste fata de Împaratul si Învatatorul lor... Atunci sutasul, vazand impotrivirea iscata de iudei, l-a pus în mijloc si l-a ars dupa obiceiul lor. Dupa aceea noi i-am luat oasele, care erau mai de pret decat pietrele pretioase si mai scumpe decat aurul curat, si le-am asezat într-un loc potrivit; unde Domnul ne va îngadui sa ne adunam dupa cum putem, cu bucurie, si sa sarbatorim martirajul lui aducandu-ne aminte de cei care s-au luptat deja si pregatindu-i pe cei care vor avea de luptat" (Martirajul lui Polycap 17:2- 3; 18:1-3).

Nu interzice Porunca a Doua icoanele? Se pune întrebarea ce înseamna "chipul cioplit" în Porunca a doua? O întelegere literala ar însemna ca toate imaginile din Templu calcau aceasta porunca. Cea mai buna metoda sa aflam ce însemnau cuvintele evreiesti folosite aici este sa aflam ce însemnau ele pentru evrei. Când acestia au tradus-o în greaca, au folosit cuvantul "eidoloi", adica "idoli". Cuvantul evreiesc pesel nu este niciodata folosit cu privire la imaginile din Templu. Este deci clar ca pasajul se refera la imagini pagâne, si nu la imagini în general. Sa privim cu atentie pasajul din Scriptura:



"Sa nu-ti faci chip cioplit (adica idol), nici o înfatisare a lucrurilor care sunt în ceruri, sau jos pe pamânt sau în apele mai pe jos decat pamântul. Sa nu te închini înaintea lor si sa nu le slujesti (închini)." (Exod 20:4-5a).

Daca interpretam aceste cuvinte ca referindu-se la orice fel de imagini, în mod clar heruvimii din Templu calcau aceasta porunca. Daca însa le interpretam ca referindu-se doar la idoli, orice contradictie dispare. Mai mult decât atât, daca textul se refera la toate imaginile, atunci chiar si carnetul meu de conducere este un idol si o încalcare a acestei porunci. Una din doua: ori fiecare protestant care are carnet de conducere este un idolatru, ori icoanele nu sunt idoli. Lasând de o parte pentru moment semnificatia cuvintelor "chip cioplit", sa vedem ce ne spune de fapt textul. Sa nu faci x, sa nu te închini la x, sa nu slujesti la x. Daca x = imagine, atunci însusi Templul calca porunca. Daca x = idol, atunci nici Templul, nici icoanele ortodoxe nu calca porunca. Nu interzice Deuteronom 4:14-19 orice înfatisari ale lui Dumnezeu? Cum putem deci admite icoane ale lui Hristos? Acest pasaj îi învata pe evrei sa nu-si faca o înfatisare falsa a lui Dumezeu, pentru ca nu L-au vazut; dar noi, crestinii credem ca Dumnezeu S-a întrupat prin persoana lui Iisus Hristos, deci putem înfatisa "ce am privit" (1 Ioan 1:1). Dupa cum a spus Sf. Ioan Damaschinul:



"În vechime, Dumnezeul neîntrupat si nemasurat nu a fost niciodata înfatisat. Dar acum ca Dumnezeu a fost vazut în trup si a vorbit cu oamenii, acestia pot face o înfatisare a lui Dumnezeu asa cum L-am vazut. Nu ma închin materiei, ci Dumnezeului materiei, care a devenit materie pentru mine si S-a coborât sa locuiasca în materie, care mi-a pregatit mântuirea prin intermediul materiei. Nu voi înceta sa cinstesc aceasta materie care mi-a daruit mântuirea. O cinstesc, dar nu ca Dumnezeu."

Având în vedere împotrivirea iudeilor fata de imagini, cum au putut primii crestini sa accepte icoane? Icoane pot fi gasite nu numai în catacombele crestine, ci si în cele evreiesti din aceleasi perioade. Putem vedea, de exemplu, icoanele evreiesti bine pastrate de la Dura-Europos, un oras distrus de persieni în mijlocul secolului al treilea (ceea ce ne da o idee cât de recente ar fi putut fi). Uneori, în mod gresit, conceptiile lui Iosefus cu privire la icoane sunt considerate ca fiind cele prevalente la evrei în acea perioada. Unul din textele mult citate este acela care se refera la rascoala care a avut loc atunci când romanii au pus un vultur imperial pe poarta Templului. Acest episod nu este atât de simplu cum ar crede unii. Acei evrei erau zeloti. Iosephus, care povesteste aceste evenimente, a fost el însusi unul dintre ei, dar a trecut mai târziu de partea romanilor. El ne spune cum romanii au plasat acest vultur la intrarea în templu, iar poporul l- a dat jos, privindu-l ca pe un sacrilegiu. Întrebarea este însa ce i-a înfuriat pe evrei, imaginea în sine, ori faptul ca romanii o plasasera pe poarta Templului. Conceptile lui Iosephus erau atât de extreme încât el considera ca pâna si înfatisarile de animale de pe Marea de Arama din Templul lui Solomon ar fi fost pacatoase (Antichitati VIII,7,5). Atitudinea generala a iudeilor fata de arta religioasa nu era de fapt atât de iconoclasta. În Talmudul palestinian gasim scris (în Abodah Zarah 48d) "În zilele lui Rabbi Jochanan oamenii au început sa picteze imagini pe ziduri, iar el nu i-a oprit" si "În zilele lui Rabbi Abbun oamenii au început sa creeze imagini în mozaicuri, iar el nu i-a oprit". Targumul Pseudo-Ionatan repeta porunca împotriva idolilor, dar adauga, "o coloana cioplita cu imagini si înfatisari poti sa-ti faci, dar sa nu te închini la ele". Cele mai vechi scrieri evreiesti pe care le avem contin ilustratii. Printre acestea sunt imagini cu scene biblice, asemanatoare cu cele gasite la sinagoga din Dura Europos (si cu cele din biserica aflata alaturi de aceasta sinagoga) care a fost îngropata în secolul al treilea, când persienii au distrus orasul (vezi "Escavatiile de la Dura-Europos conduse de Universitatea Yale si de Academia Franceza de Inscriptii si Litere", Raportul Final VII, Partea I-a, Sinagoga, de Karl H. Kraeling). Este demn de remarcat ca cele mai timpurii icoane din catacombe erau în majoritate scene din Vechiul Testament si icoane ale lui Hristos. Predominanta scenelor din Vechiul Testament arata ca aceasta nu era o practica pagâna introdusa de anumiti convertiti, ci una evreiasca, adoptata de crestini. Daca icoanele sunt atât de importante, cum de nu le gasim în Scriptura? De fapt le gasim în Scriptura - si înca în multe locuri! Observati cât de frecvente erau ele în Cort si apoi în Templu. Existau imagini de heruvimi:

Pe chivot - Ex. 25:18

Pe perdelele din Cort - Ex. 26:1

Pe perdeaua din Sfânta Sfintelor - Ex. 26:31

Doi heruvimi în Locul Sfânt - 1 Imparati 6:23

Pe pereti - 1 Imparati 6:29

Pe usi - 1 Imparati 6:32

Pe alte lucraturi din Templu - 1 Imparati 7:29,36 Existau deci icoane încotro îti întorceai ochii. Chiar daca admintem ca icoanele sunt un fel de Scriptura, unde era scris evreilor sa le venereze? Scriptura poruncea evreilor sa se închine înaintea chivotului, care avea pe el imaginea a doi heruvimi. În Psalmul 99:5, se porunceste "Înaltati pe Domnul, Dumnezeul nostru, si închinati-va înaintea asternutului picioarelor Lui, caci este Sfânt!”. Sa observam ca aici cuvântul “închinare” este acelasi cu cel folosit în Exodul 20:5, unde ni se porunceste sa nu ne închinam la idoli. Ce este "asternutul picioarelor Lui"? În 1 Cronici 28:8, David foloseste aceasta expresie referindu-se la Chivotul Legamântului. Psalmul 99 (98 în Septuaginta) începe cu imaginea Domnului care “sade pe heruvimi” (99:1) si sfârseste cu îndemnul de a ne închina pe muntele Lui cel Sfânt - ceea ce întareste faptul ca în acest context se refera la Chivotul Legamântului. Aceasta fraza reapare în Psalmul 132:7, unde este precedata de expresia “haide la locuinta Lui” si este urmata de chemarea “Scoala-Te, Doamne, vino la locul tau de odihna, Tu si Chivotul maretiei Tale!" Este interesant ca aceasta expresie este folosita în slujba din biserica referitor la Cruce, si legatura nu este întâmplatoare - pentru ca pe Chivot, între heruvimi se afla capacul ispasirii, peste care era stropit sângele jertfelor pentru pacatele poporului (Exod 25:22, Levitic 16:15). Nu a fost Sarpele de Arama distrus tocmai pentru ca poporul îl venera? Daca te uiti atent la pasajul acesta (2 Împarati 18:4), observi ca Sarpele de Arama nu a fost distrus pentru ca poporul îl respecta, ci pentru ca îl transformasera într-un dumnezeu-sarpe numit Nehustan. Nu au existat oare iconoclasti în biserica, chiar înaintea protestantilor? Atunci când discutam despre icoane este important sa avem în vedere ca doua chestiuni separate sunt adesea confundate: 1. Ne este permis sa facem sau sa posedam icoane? 2. Ne este permis sa le veneram? Din Vechiul Testament este clar ca raspunsul la amândoua este DA. Protestantii se opun venerarii icoanelor, dar de obicei nu se opun oricaror imagini, altfel nu ar avea carti ilustrate, televizoare sau tablouri. În afara de grupul Amish, cu greu poti gasi un alt grup protestant care sa se opuna în mod consecvent tuturor imaginilor. Protestantii se opun de obicei venerarii imaginilor, dar este interesant ca, daca ar fi consecventi, argumentele si dovezile aduse de ei se potrivesc oricaror imagini. Iconoclastii, adesea citati de protestanti, aveau de fapt o ideologie opusa acestora. Pe de o parte, iconoclastii au anatemizat pe toti cei care "îndraznesc sa înfatiseze… cu materiale si culori…” pe Hristos sau pe Sfinti – protestantii cad în aceasta categorie. Pe de alta parte, ei au mai anatemizat si pe cei care “nu marturisesc pe pururea fecioara Maria ca adevarata Nascatoare de Dumnezeu, mai presus de orice creatura vazuta sau nevazuta, si nu cauta, printr-o credinta sincera, cererile ei adresate lui Dumnezeu pe care L-a purtat…”. Ei au anatemizat si pe “oricine care neaga folosul pomenirii Sfintilor” (NPNF2, Vol. 14, p. 545f). De fapt, protestantii s-ar afla mult mai mult sub anatema iconoclastilor decât ortodocsii. Protestantii aproba faptul ca iconoclastii se opuneau venerarii icoanelor, dar venerarea în sine nu era o problema pentru iconoclasti. Ei se împotriveau venerarii icoanelor pentru ca se împotriveau icoanelor. Ei nu se opuneau venerarii altor obiecte sfinte – de fapt venerau Crucea fara nici un fel de rezerve (Jaroslav Pelikan, Spiritul crestinismului rasaritean (600, 1700), Chicago: University of Chicago Press, 1974, p.110). Protestantii mai citeaza anumiti parinti ai bisericii ca sa-si sustina pozitia. Cele mai multe dintre aceste citate nu fac decât sa respinga idolatria, si nu au nimic de-a face cu icoanele. În putinele cazuri în care sensul ar parea sa fie acesta (unele scrieri continând adaugiri facute chiar de iconoclasti), o interpretare consecventa ar cere respingerea oricaror imagini (nu numai a icoanelor din biserica). Nici unul dintre aceste texte nu atinge subiectul venerarii. Canonul Sinodului din Elvira este adesea citat în sprijinul pozitiei iconoclaste. În canonul 36, se declara, "Se stabileste ca în biserici sa nu fie picturi, pentru ca ceea ce este adorat nu poate fi pictat pe pereti". Chiar si protestantii admit ca întelesul acestui canon nu este atât de clar cât s-ar parea. Nu se stie care a fost cauza acestui canon, nici ce încerca el sa previna, fapt recunoscut chiar si de protestanti:



"…(canonului 36 al sinodului din Elvira) nu i se poate da prea mare importanta, rostul lui nefiind cunoscut" (Edward James Martin, O istorie a controversei iconoclaste, London: Society for the Promotion of Christian Knowledge, 1930, p.19)

Prin cuvintele folosite, acest canon nu poate fi interpretat ca o condamnare generala a imaginilor. Nu este clar ce se interzicea si, mai ales, de ce. Diferitele interpretari variaza de la o interdictie a imaginilor în biserica, pâna la încercarea de a feri icoanele de pagâni (posibil, dat fiind ca acest sinod s-a întrunit în timpul persecutiilor). În oricare caz, se stie ca icoanele au fost folosite în bisericile spaniole atât înainte, cât si dupa acest sinod, fara nici un fel de controverse cunoscute. În orice caz, sinodul a fost unul local, niciodata proclamat la nivel ecumenic.
  • cioci
  • Avatarul lui cioci
  • Deconectat
  • Elite Member
  • Somnul ratiunii naste monstri
  • Posts: 318
  • Thank you received: 6
  • Karma: 3
Cogito ergo sum
Administratorul a dezactivat accesul public la scriere.

Re: Icoanele, credinta sau idolatrie? #17652

Canonul n-a constituit niciodata o piedica. Forma canonica descatuseaza energia creatoare a artistului, il ajuta sa obtina noi realizari, ii sporeste avantul creator, il elibereaza de nevoia de a repeta ceea ce este perimat; exigentele impuse de forma canonica sau, mai bine zis, acest dar pe care omenirea il ofera artistului prin forma canonica constituie o eliberare, nu o constrangere. Artistul care isi imagineaza, din ignoranta, ca, daca n-ar exista forma canonica, ar realiza ceva maret seamana cu cel care, mergand pe jos, considera ca il impiedica pamantul tare pe care paseste si caruia i se pare ca, daca ar pluti in aer, ar putea ajunge mai departe decat mergand pe pa­mant. In realitate, un asemenea artist, respingand o forma perfecta, se agata, inconstient, de resturile si de tandarile intamplatoare si imperfecte ale unei forme preexistente, lipind acestor ramasite derizorii eticheta de “creatie”.

In timp ce artistul adevarat nu tinde cu tot dinadinsul catre un al sau ci catre frumos, un frumos obiectiv, adica o intruchipare artistica a adevarului lucrurilor, fara sa-si bata capul cu chestiuni egoiste, marunte, fara sa se intrebe daca este primul sau al o sutalea care vorbeste despre adevar. Conteaza doar ca acesta sa fie adevarul si atunci valoarea operei se va impune de la sine. Dupa cum orice om viu isi pune intrebarea daca traieste sau nu in spiritul adevarului si nu daca viata sa seamana cu cea a vecinului, tot asa adevaratul artist traieste pentru adevar si este convins ca o viata fidela adevarului este implicit inconfundabila si irepetabila in esenta sa, ca adevarul nu poate exista decat in fluxul istoriei umanitatii, nu ca ceva expres inventat; numai in acest sens putem vorbi de viata in arta. Artistul care se bizuie pe canoanele artistice general-umane, cristalizate in timp si in spatiu, gaseste in ele, si prin ele, forta de a reda realitatea perceputa in mod plenar, convins ca lucrul sau, facut in deplina libertate, nu va fi un dublet al lucrului altuia, singura lui grija fiind sa stie daca este sau nu adevarat. A tine seama de un canon inseamna a avea constiinta ca te afli in relatie cu umanitatea, ca ea “n-a trait zadarnic”, ca nu s-a aflat in afara adevarului si ca, ajungand la un adevar verificat si purificat de generatii si de sobornicitatea popoarelor, acest adevar a fost cuprins si intarit de un canon.

Se impune, in primul rand, sa se inteleaga sensul canonului, sa se patrunda in miezul sau ca intr-un concentrat de inteligenta al umanitatii si, odata atins acest nivel printr-o mare tensiune spirituala, artistul sa-si puna intrebarea: cum imi apare mie, de la nivelul meu de artist individual, adevarul lucrurilor ? Este binecunoscut faptul ca aceasta tensiune, impreuna cu ratiunea individu­ala, in forme general-umane, deschide izvorul creatiei. Dimpotriva, artistul care, din slabiciune si orgoliu, evita formele comune ale umanitatii ramane la un nivel inferior, incapabil sa-l depaseasca; in cazul acesta, nivelul respectiv nemaiputand fi considerat personal, ci inconstient si intamplator. Vorbind la figurat, inmuierea degetului in calimara in locul penitei, nu reprezinta, catusi de putin un semn de originalitate si nici inspiratie deosebita, chiar daca cineva a reusit sa scrie versuri prin acest procedeu. Cu cat obiectul artei este mai di­ficil si indepartat de viata de fiecare zi, cu atat mai mare trebuie sa fie atentia acordata canonului artistic respectiv, atat in privinta responsabilitatii pe care o implica o asemenea arta, cat si a experientei minime necesare pentru rea­lizarea ei.

In raport cu lumea spirituala, Biserica este intotdeauna creatoare si plina de vitalitate; ea nu urmareste nicicum sa ia apararea vechilor forme ca atare si nici nu le opune altele noi, numai fiindca sunt noi. Conceptia eclesiala despre arta a fost, este si va fi realismul. Aceasta inseamna ca Biserica, “stalp si teme­lie a adevarului”, cere un singur lucru: adevarul. Adevarul in forme noi sau vechi ? Biserica nu pune o asemenea intrebare; ea cere insa ca ele sa fie conforme cu adevarul. Daca aceasta dovada este facuta, ea isi da binecuvanta­rea si si le insuseste, trecandu-le in tezaurul sau de adevaruri, iar daca nu este asa, le respinge.

Atunci cand canonul artistic comun intregii umanitati, cunoscut si verificat de constiinta universala, este respectat, el devine o garantie ca icoana reda un adevar recunoscut, ca ea descopera inca un element de adevar. Cand canonul nu este respectat, atunci opera se situeaza fie sub limita de admisibilitate, fie aduce o noua revelatie care trebuie verificata. In cel de-al doilea caz, pictorul trebuie sa inteleaga ca este dator sa raspunda cu opera sa. Ratiunea soborni­ceasca a Bisericii nu poate sa nu-i intrebe pe Vrubel, Vasnetov, Nesterov si alti pictori de icoane daca isi dau seama ca nu infatiseaza ceva imaginat si alcatuit de ei, ci o realitate care exista aievea, daca in legatura cu aceasta realitate au spus sau nu adevarul, si atunci inseamna ca le-a reusit o icoana “de prima aparitie”, acestea depasind ca numar toate icoanele vazute de Sfintii Parinti de-a lungul intregii istorii a Bisericii, sau daca au dat expresie unui nou ade­var. Aici nu se pune problema daca figura unei femei este redata bine sau rau, cu atat mai mult cu cat acest “bine” sau “rau” depinde intr-o insemnata masura de pictor, ci daca ea este sau nu Maica Domnului. Daca artistul nu poate face dovada identitatii persoanei pe care o picteaza, fie si numai in forul sau launtric, atunci se produce confuzie si sminteala sufleteasca: oare nu va fi “spus” penelul pictorului un neadevar despre Maica Domnului ?

Faptul ca pictorii din zilele noastre cauta modele atunci cand picteaza imagini sfinte, demonstreaza de la sine ca ei nu vad limpede imaginea supra-mundana pe care vor sa o redea. Caci, daca ar vedea-o limpede, atunci orice imagine exterioara, cu atat mai mult una tinand de o alta ordine, de o alta lume, ar fi un balast, nu un suport pentru contemplarea spirituala. Se pare ca majoritatea artistilor nu vede, pur si simplu nimic, nici mai clar, nici mai tul­bure, si isi imagineaza, intr-o maniera facila, in functie de niste reminiscente ale memoriei, icoanele Maicii Domnului si astfel, amestecand adevarul cano­nizat cu propria lor fantezie artistica, constienti de ceea ce fac, indraznesc sa scrie pe icoana “Maica Domnului”. Dar, daca nu pot confirma veridicitatea reprezentarii lor, nefiind ei insisi convinsi de aceasta, oare nu inseamna ca au consimtit sa depuna marturie despre ceva indoielnic, ca isi asuma o ras­pundere care revine Sfintilor Parinti si ca, facand asa, devin impostori si mar­tori mincinosi ? Daca un scriitor teolog ar incepe sa istoriseasca viata Maicii Domnului, fara a tine seama de Predania Bisericii, n-ar avea oare dreptul cititorul sa se intrebe pe ce izvor s-a bazat? Si daca nu va primi un raspuns multumitor, nu va avea dreptul sa-l acuze pe teolog de neadevar ? Atunci de ce sa considere pictorul-teolog neadevarul drept un apanaj al sau, pictand-o pe Maica Domnului ? Caci daca nimanui nu i-a trecut prin minte -oricat de noi ar fi valoarea si calitatea romanului lui Renan -sa-l citeasca in Biserica in loc de Evanghelie, niste produse ale penelului de aceeasi semnificatie cu “Vie de Jesus” de ce sa poata fi vazute in biserica, ba chiar sa fie propuse unor acte de cult cuvenite icoanelor? Desi icoanele sunt cele care marturisesc tuturor adevarul, chiar si celor ce nu stiu carte, in timp ce scrierile teologice raman inaccesibile multora, si de aceea autorii lor isi asuma o mai mica raspundere. Unele icoane din zilele noastre nu sunt decat martori falsi care isi clameaza falsitatea in biserica, inaintea poporului. Artistii Renasterii, care nu erau legati in nici un chip de canoane, se intor­ceau mereu la un cerc foarte restrans de teme iconografice, desi nimeni nu-i obliga sa o faca, iar, in unele momente, respectau chiar traditiile Bisericii. Aceasta demonstreaza in ce masura resimte pictorul necesitatea unor norme canonice. Cat de mult il stanjeneste, de fapt, norma Bisericii pe un iconograf, chiar si atunci cand o respecta in modul cel mai riguros, se poate lesne vedea, comparand vechile icoane pe aceeasi tema si chiar cu acelasi subiect. Nu se vor gasi doua identice, iar asemanarile care sar in ochi la prima vedere nu fac decat sa confirme modul original de abordare, care atesta originalitatea fie­careia dintre ele. “Treimea” lui Andrei Rubliov arata cum o creatie noua, rezultata din contactul cu o noua experiere a tainelor ceresti, se regaseste per­fect in formele canonice preexistente, se pliaza acestora, intra in ele ca intr-un cuib gata pregatit. Subiectul celor trei ingeri stand la cina exista demult in arta bisericeasca si capatase o aprobare canonica. In aceasta privinta, Cuviosul Andrei Rubliov n-a inventat nimic nou si, apreciata numai sub raport arheo­logic, icoana Sfintei Treimi se inscrie intr-un lung sir de icoane care au precedat-o, incepand din secolele IV-VI, si care i-au succedat, prin reprezen­tarea xenofiliei protoparintelui Avraam. Aceste reprezentari, prin sensul lor arheologic, nu faceau altceva decat sa ilustreze o scena din viata protoparinte­lui Avraam, neavand astfel sensul unei prefigurari a revelatiei Sfintei Treimi asa cum avea sa se produca.

Dar semnificatia propriu-zis trinitara a acestor icoane avea sa devina in aceasi masura o prefigurare ca si semnificatia baptismala a trecerii evreilor prin Marea Rosie sau cea mariologica in rugul care ardea si nu se mistuia; orice reprezentare i s-ar da acestuia din urma, chiar una perfecta, nu se va putea gasi in ea explicit nici o aluzie la Pururea Fecioa­ra Maria. Tot asa si in aparitia pelerinilor la casa lui Avraam, gandul catre dogma Sfintei Treimi nu ne poate duce decat la modul foarte abstract, fiindca pictura nu ne ofera prin ea insasi contemplarea Sfintei Treimi.

Forma canonica este cea mai fireasca forma; o alta mai simpla nu poate fi nascocita, in timp ce, renuntarea la formele canonice este artificiala si con­strangatoare. Cei ce practica o pictura libera ar chiui de bucurie daca una din­tre formele plastice ale oricaruia dintre ei ar putea fi recunoscuta drept nor­ma! Atunci insa cand respecti formele canonice respiri usurat; ele te apara de tot ce ar putea fi intamplator sau care impiedica miscarea. Cu cat canonul este mai constant si mai ferm, cu atat exprimi mai profund si mai nealterat cerinte spirituale general-umane. Tot ceea ce este canon inseamna Biserica. Si tot ceea ce inseamna Biserica inseamna sobornicitate, iar sobornicitatea exprima universalitatea. De aici, purificarea sufletului prin asceza, prin inlaturarea a tot ce este subiectiv si intamplator, ceea ce ii deschide ascetului adevarul ves­nic, primordial al firii omenesti, omenitatea creata dupa modelul lui Hristos, adica reperele absolute ale fapturii create; ascetul gaseste in profunzimile propriului spirit ceea ce a fost exprimat mai inainte si n-a putut fi exprimat de-a lungul istoriei. Din adancul fiintei sale -chiar si in mijlocul zadarniciilor vietii zilnice -poate vedea splendoarea cerului instelat.

Daca iconografii nu respecta cerintele ce i-au fost aratate, va trebui sa renunte la lucrul sau, iar in viata viitoare va fi osandit la vesnice chinuri. Dar acestea sunt cerinte obligatorii; in realitate, insisi zugravii si le impuneau, tinandu-le cu cea mai mare asprime, ca niste asceti, in sensul deplin al cuvantului. Nu pentru “a face ordine” cum se spune, considera Biserica necesar sa i se inculce iconografului ideea ca trebuie sa-si priveasca lucrul ca pe o inalta si sfanta slujire; ea cauta sa asigure continuitatea legaturii dintre martori: de la Hristos insusi, Cel dintai martor, si pana la cea mai ascunsa intrupare in Biserica. Arterele care nutresc trupul Bisericii cu vlaga cereasca nu trebuie sa se obtureze niciunde, iar randuielile bisericesti au in vedere tocmai asigurarea unui flux nestanjenit al harului, de la Capul Bisericii, la cel mai mic madular al acesteia. Este adevarat, cu cat se ramifica mai mult circulatia sangelui mar­torilor, cu atat mai mica devine primejdia pentru intregul trup al Bisericii de a se obtura un vas capilar. In acelasi timp insa, icoana este o copie, una dintre milioanele de copii reproduse de iconografi; fiecare dintre ele trebuie sa aduca o marturie, pe cat posibil vie, despre deplina realitate a lumii de dincolo; daca o asemenea marturie este confuza, contradictorie sau chiar falsa, ea va produce o paguba ireparabila unui suflet de crestin sau mai multora, dupa cum autenticitatea ei spirituala pe unii ii va ajuta, pe altii ii va intari.

Icoanele trebuie pictate conform modelului oferit de o existenta traita duhovniceste, “dupa imagine, dupa asemanare, dupa substanta”. Altminteri, Biserica nu poate fi impacata, nu poate sa nu se intrebe daca nu cumva unul sau altul dintre madularele sale n-au fost atinse de mortificare. In acest sens intelegem de ce este necesar controlul amanuntit la care trebuie sa fie supuse icoanele de catre cei chemati sa le accepte sau sa le respinga pe cele necores­punzatoare. Icoana devine icoana numai atunci cand Biserica a recunoscut concordanta dintre chipul reprezentat si Prototipul de reprezentat sau, altfel spus, cand i-a dat icoanei un nume.

Dreptul de a acorda un nume, adica de a confirma identitatea chipului reprezentat pe icoana, il are numai Biserica, iar daca iconograful isi ingaduie sa puna el inscrisul pe icoana, fara sa existe o confirmare din partea Bisericii, ceea ce a facut el nu este inca icoana, in esen­ta, este acelasi lucru ca si atunci cand, in viata civila, cineva semneaza intr-un document oficial in locul altuia. Din cate inteleg, sarcina mesterilor de icoane se ispravea o data cu scrierea ori incredintarea de catre Episcop a numelor sfintilor pe icoane; la multe icoane s-au pastrat placute de fier, fixate pe ele, avand inscris, la repezeala, fara prea multa grija, cu ulei amestecat cu negru de fum, numele sfantului. Se vede limpede ca aceasta inscriptie nu este facuta de mana iconarului si are caracterul unei iscalituri de sef, asa cum o intalnim pe hartiile de afaceri, scrise de mana unui secretar sau copist. Conchidem deci, ca aceasta este adeverinta sau marca icoanei facuta de “controlorul de icoane”.

Nu este de-ajuns insa, sa verifici icoana dupa ce a fost facuta. Daca semnul de recunoastere a unei icoane este masura in care ea devine o marturie clara a eternitatii; cum poate fi obtinuta aceasta marturie printr-un om, printr-o fiinta straina esentialmente de spiritualitate? Iata motivul pentru care, atunci cand zugravul nu tine seama de o anumita randuiala a vietii, Biserica isi poate pune problema daca nu cumva s-a adus atingere integritatii cultului.
  • cioci
  • Avatarul lui cioci
  • Deconectat
  • Elite Member
  • Somnul ratiunii naste monstri
  • Posts: 318
  • Thank you received: 6
  • Karma: 3
Cogito ergo sum
Administratorul a dezactivat accesul public la scriere.

Rasp: Re: Icoanele, credinta sau idolatrie? #33273

Icoana Schimbarii la Fata



Schimbarea la Fata

Schimbarea la Fata: icoana a luminii

a. Scripturile


Iisus le-a spus: "Adevarat graiesc voua ca sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea pana ce nu vor vedea imparatia lui Dumnezeu venind intru putere" (Mc. 9, 1). "Iar dupa cuvintele acestea, ca la opt zile, luand cu Sine pe Petru si pe Ioan si pe Iacov, S-a suit pe munte, ca sa se roage. Si pe cand se ruga El, chipul fetei Sale s-a facut altul, si imbracamintea Lui alba, stralucind. Si iata, doi barbati vorbeau cu El, care erau Moise si Ilie, si care, aratandu-se intru slava, vorbeau despre sfarsitul Lui, pe care avea sa-1 implineasca in Ierusalim. Iar Petru si cei ce erau cu el erau ingreuiati de somn; si desteptandu-se, au vazut slava Lui si pe cei doi barbati stand cu El. Si cand s-au despartit ei de El, Petru a zis catre Iisus: "Invatatorule, bine este ca noi sa fim aici si sa facem trei colibe: una Tie, una lui Moise, si una lui Ilie", nestiind ce spune. Si, pe cand vorbea el acestea, s-a facut un nor si i-a umbrit; si ei s-au spaimantat cand au intrat in nor. Si glas s-a facut din nor, zicand: "Acesta este Fiul Meu cel ales, de El sa ascultati!" Si cand a trecut glasul, S-a aflat Iisus singur. Si ei au tacut si nimanui n-au spus nimic in zilele acelea din cele ce vazusera" (Lc. 9, 28-36).

De obicei, prima icoana pe care o picteaza un iconograf este icoana Schimbarii la Fata, -pentru ca Hristos sa faca sa straluceasca in inima lui lumina Slavei Sale negraite, asa cum a facut -pentru apostoli. Un manuscris de la Muntele Athos prescrie: Sa se roage cu lacrimi, pentru ca Dumnezeu sa-i patrunda in suflet. Sa se duca la preot, pentru ca acesta sa se roage pentru el si sa-i citeasca troparul Schimbarii la Fata. Avand misiunea de a propovadui prin imagine tainele lui Hristos, el trebuie, asemenea lui Petru, Iacov si Ioan, sa traiasca Schimbarea la Fata: "Pentru ca noi v-am adus la cunostinta puterea Domnului nostru Iisus Hristos si venirea Lui, nu luandu-ne dupa basme mestesugite ci fiindca am vazut slava Lui cu ochii nostri. Caci El a primit de la Dumnezeu Tatal cinste si slava atunci cand, din inaltimea slavei, un glas ca acesta a venit catre El: "Acesta este Fiul Meu cel iubit, intru Care am binevoit". Si acest glas, noi l-am auzit... pe cand eram cu Domnul, in muntele cel sfant." (II Ptr. 1, 16-18)

b. Vederea lui Dumnezeu

Aceasta tema a Schimbarii la Fata este fundamentala, bogatia sa constituind un izvor pentru reflectia Parintilor si a teologilor si dand nastere marilor dezbateri cu privire la deosebirea dogmatica dintre fiinta inaccesibila a lui Dumnezeu si energia Sa, care poate fi comunicata. Aceasta reflectie este foarte importanta pentru o intelegere justa a Schimbarii la Fata in gandirea Bisericii Ortodoxe.

Sfantul Grigorie Palama a spus ca Dumnezeu este numit lumina nu dupa Esenta, ci dupa Energia Sa. Pentru Palama, lumina dumnezeiasca nu este nici materiala, nici spirituala, caci ea transcende ordinea celor create, fiind stralucirea negraita a unei singure firi in trei ipostasuri. Intr-o alta omilie, precizeaza: Lumina Schimbarii la Fata a Domnului nostru nu avea nici inceput, nici sfarsit, ci ramanea necircumscrisa in timp si spatiu si imperceptibila simturilor, desi fusese contemplata cu ochii trupesti... Dar printr-o transmutare a simturilor lor, ucenicii Domnului au trecut de la trup la Duhul.

Faptul ca Hristos S-a aratat ucenicilor Sai nu in chipul robului, ci, prin intermediul acestuia, in slava firii Sale dumnezeiesti comune cu Tatal si cu Duhul Sfant, l-a facut pe Palama sa afirme ca manifestarea dumnezeirii lui Hristos este in acelasi timp si o teofanie a Treimii: Tatal, prin glasul Sau, da marturie pentru Fiul Sau Prea iubit, Duhul Sfant stralucind cu El in norul luminos arata ca Fiul poseda impreuna cu Tatal lumina care le este comuna ca tot ceea ce apartine bogatiei Lor.

Hristos le-a aratat apostolilor slava Sa in asa fel incat acestia au putut primi harul acestei viziuni. Apoi, cand au fost acoperiti de norul luminos, cuprinsi de spaima au auzit glasul Tatalui Care-i pregatea pentru evenimentul Patimilor. Intelegem ca Schimbarea la Fata se plaseaza in centrul teologiei. Ea ne dezvaluie in acelasi timp, in chip antinomic, absoluta inaccesibilitate a lui Dumnezeu in Sine si manifestarile Sale impartasibile: Dumnezeu Se revarsa in energiile Sale, fiind cu totul prezent in ele.

c. Iconografia

Reprezentarile simbolice ale Schimbarii la Fata, cum este minunatul mozaic din secolul al VI-lea din absida de la Sant Apollinare in Classe, care nu-L infatiseaza pe Hristos in intregime, ci doar partea superioara, deasupra Crucii triumfatoare, si in care apostolii sunt reprezentati in chip de miei, au fost repede parasite pentru a lasa loc evenimentului evanghelic insusi.

Pe o icoana ruseasca din secolul al XV-lea atribuita lui Teofan Grecul, il vedem pe Hristos in slava: El este infatisat in partea de sus a icoanei, pe munte, dar fara a-l atinge. Invesmantat in alb, sau in aur, nu este decat lumina. El ii invaluie in lumina Sa pe Moise si pe Ilie, fiecare pe cate un munte, pe care insa nu-l ating cu picioarele. Se afla pe culmi, caci sunt oamenii inaltimilor duhovnicesti care L-au intalnit pe Dumnezeu acolo unde le vorbea, amandoi sunt vizionarii Vechiului Legamant, cei care L-au vazut pe Dumnezeu pe Sinai si pe Carmel. Hristos le vorbeste despre Patimile Sale care se apropie. Moise ii reprezinta pe defuncti, in timp ce Ilie, ridicat la cer intr-un car de foc, ii reprezinta pe cei vii. Jos, apostolii, inca nedesprinsi de cele omenesti, sunt rascoliti si uluiti de aceasta descoperire. Petru (aflat in stanga), coplesit de uimire, ar vrea sa faca trei colibe, socotind ca se afla deja in Parusie, inainte de sfarsitul istoriei. El isi exprima incantarea de a se regasi in starea initiala a lumii, dinainte de cadere. Dar vederea Zilei a Opta este ingaduita pentru a-i intari in credinta pe martorii care, o data reintorsi in lume, vor trebui sa-si implineasca misiunea apostolica.


Schimbarea la Fata - Invatatura teologica

a. Revelatia conditiei umane


Schimbarea la Fata atesta starea fireasca a omului, frumusetea sa dintai: Hristos ne arata care este starea deplina, integrala a fiintei atunci cand, iluminata de stralucirea dumnezeiasca, sta de vorba cu Dumnezeu despre adevar... Este starea de sfintenie, a carei sarbatoare este tocmai Schimbarea la Fata... Ucenicii, pana atunci "ingreuiati de somn", "s-au desteptat"si "au vazut slava" lui lisus.

b. Aratarea Treimii

Prezenta lui Dumnezeu fara nici un val, transfigurata, nu poate fi indurata de ucenici, in omenitatea lor actuala: Ei pot vedea si auzi Cuvantul intrupat, chiar si Schimbat la Fata, in slava, dar nu pot inca sa priveasca slava imparatiei si sa-I auda glasul fara a tremura si a-si acoperi ochii, spre deosebire de Moise si de Ilie, care nu mai sunt din lumea aceasta.

Si totusi, ei sunt martorii unei aratari complete a lui Dumnezeu in cele trei Persoane: Vocea Tatalui marturiseste, Duhul lumineaza si Fiul primeste si manifesta cuvantul si lumina.

c. Imparatie si Parusie

Era nevoie ca ucenicii sa aiba o pregustare a imparatiei pentru a putea infrunta ceea ce avea sa urmeze - Ghetsimani, Golgota, mormantul - pentru a putea rezista oricare ar fi fost durata "anilor sau vremilor pe care Tatal le-a pus in stapanirea Sa" (F.A. 1, 7): Schimbarea la Fata este o imagine in acelasi timp si simbolica, si reala a imparatiei, o icoana... Lumina care-i invaluie pe protagonisti confera proorociei o stralucire speciala. Aceasta lumina este haina de nunta a Mirelui cand se arata in slava Miresei, intruchipata aici de catre Petru. "Pentru o clipa" ei sunt iluminati de acest dar atat de asteptat de omenire si intru totul nou pentru ea, de a fi partasa la preaslavirea Dumnezeului-Om de catre Duhul, prin glasul Tatalui: acest dar fulgurant este revelatia Preasfantei Treimi.

Despre acest moment, atat de puternic incat martorii alesi se arunca cu fata la pamant, Ioan marturiseste: "Vedeti ce fel de iubire ne-a daruit noua Tatal, ca sa ne numim fii ai lui Dumnezeu (...) ce vom fi, nu s-a aratat pana acum. Stim ca daca El Se va arata, noi vom fi asemenea Lui, fiindca il vom vedea cum este" (I In. 3, 1-2).

Schimbarea la Fata ne invata ca nu se afla decat o singura si aceeasi lumina dumnezeiasca, cea pe care apostolii au vazut-o pe Tabor, cea pe care sufletele purificate o contempla inca de pe acum si care este insasi realitatea vesnicelor bunatati ce vor veni. Iata de ce marele Vasile a spus ca lumina din Tabor, din timpul Schimbarii la Fata a Domnului, era preludiul slavei lui Hristos, de la a doua Sa venire.

d. Un Pasti care conduce in raiul regasit

Schimbarea la Fata intra dincolo de timp, in timpul invierii, al slavei lui Dumnezeu. Ea reveleaza scopul istoriei, care va fi transfigurarea totala si definitiva a lumii, "care suspina inca in durerile facerii". Este semnul unui Pasti facand trecerea spre raiul care va deveni zidirea in starea sa transfigurata de harul celei de-a doua veniri.

Schimbarea omeneasca, ceea ce va sa fie intru a doua si infricosata venirea Ta, cu slava aratandu-o, Mantuitorule, Te-ai schimbat la fata in Muntele Toborului. Pentru ca lumea sa poata ajunge la slava, Fiul a sadit un alt pom al vietii: cel al iubirii adeverite -prin jertfa, care merge de la intrupare la moarte.

Sfintii sunt deja pentru noi actualizarea chipurilor transfigurate de lumina Duhului, aratandu-ne ca telul vietii crestine este dobandirea Sfantului Duh.

Atunci parintele Serafim m-a luat dupa umeri si strangandu-ma tare, a spus: " Si tu, si eu ne aflam amandoi in plinatatea Duhului Sfant. De ce nu ma privesti ? "Nu te pot privi, parinte. Din ochi iti ies fulgere si fata ta s-a facut mai stralucitoare decat soarele. Ma dor ochii..." Parintele Serafim mi-a raspuns: "Nu te teme, prietene al lui Dumnezeu. Si tu te-ai facut la fel de stralucitor ca si mine. Si tu te afli acum in plinatatea Duhului Sfant, altfel nu m-ai fi putut vedea". Dupa aceste spuse, mi-am ridicat ochii spre chipul sau si m-a cuprins o teama si mai mare. Inchipuiti-va in mijlocul soarelui, in stralucirea sa cea mai puternica din miezul zilei, chipul unui om care va vorbeste... Nu mai zaresti nimic decat o lumina stralucitoare care se revarsa de jur imprejurul tau... "Ce simti, prietene? "O pace negraita... O dulceata negraita... O nemarginita bucurie..." "Cand Duhul Sfant pogoara peste om cu plinatatea darurilor Sale, sufletul omenesc este coplesit de o nespusa bucurie, caci Sfantul Duh rezideste in bucurie tot ceea ce atinge....

e. Slujba

Straluceste de jos lumina, Cerule, mai mult decat soarele, si tu, o, pamantule, asculta graiurile lui Dumnezeu celui viu. (Peasna I, glas 4, Irmos)

Isus, fiul lui Navi, a oprit soarele oarecand, mai inainte inchipuind ziua dumnezeiestii patimi; iara Tu insuti, Mantuitorule, mai inainte de cinstita Crucea Ta, ai intunecat razele soarelui cu raza dumnezeiestii fetei Tale. (Peasna 4, Irmos)

Hristos... va sa straluceasca cu lumina nemasurata, razele soarelui intunecandu-le cu slava dumnezeirii, ca un datator de lumina. (Peasna 5, Irmos)

Camara slavei bucuriei ce va sa fie gatind Hristos ucenicilor, Se suie in munte, de la viata cea ravnitoare de cele de jos la viata cea mai inalta ridicandu-i pe dansii. (Peasna 6, Irmos)

Intru dumnezeiasca Schimbarea la Fata, chipul nostru cel de demult prin ticalosie stricat, astazi Ziditorul a scos din stricaciune pe Adam... si a indumnezeit mintea noastra. Si petrece Dumnezeu impreuna si om. Pe fiecare fire impreunate purtandu-le, neschimbate si nedespartite. Drept aceea, acum la Tabor negrait a stralucit si din tot trupul a daruit razele Dumnezeirii Sale. (Icos)

Tu insuti, iubitorule de oameni Hristoase Dumnezeule, lumineaza-ne si pe noi cu lumina slavei Tale celei neapropiate si ne arata vrednici mosteni imparatiei Tale celei fara de sfarsit. (Stihirile, glas 2, la Litie).

Daniel Rousseau


SURSA
  • manana
  • Avatarul lui manana
  • Deconectat
  • Platinum Member
  • The day you stop loving is the day you die
  • Posts: 2785
  • Thank you received: 673
  • Karma: 24
Trebuie sa vrei, si daca vrei, poti!
Ultima editare: by manana.
Administratorul a dezactivat accesul public la scriere.