SUBIECT: Rugaciuni incepatoare

Și numai durerea pe care o simte cineva pentru altul este ca o rugaciune!

Crezi, ceri, dar daca nu ai smerenie sau ai dispozitie pentru mandrie, nu-ti da Dumnezeu. Poate sa aiba cineva credinta nu numai cat un graunte de mustar, ci cat un kilogram de mustar, dar daca nu are smerenie pe masura, Dumnezeu nu lucreaza, fiindca nu s-ar folosi. Unde exista mandrie, nu lucreaza credinta.

Aforismele Parintelui Paisie Aghioritul

Dezinteresul fata de Dumnezeu aduce dezinteres pentru toate celelalte, aduce dezintegrare. Mare lucru este credinta in Dumnezeu! Slaveste omul pe Dumnezeu si apoi ii iubeste pe parintii lui, casa lui, rudele lui, munca, satul, legea, statul, patria lui.

Ignoranta nu mai are scuza in lumea de astazi. Lipseste dispozitia cea buna, generozitatea. Acela care are dorinta in inima de a-L cunoaste pe Hristos Il va cunoaste. Va primi intoarcere. Și daca nu va gasi nici un teolog, nici un calugar, nici nu va auzi cuvantul lui Dumnezeu, dar va avea dispozitie buna in suflet, va primi intoarcere fie de la un sarpe, fie de la o alta fiara, fie de la un fulger, fie de la un cataclism sau de la oricare alt fapt pe care il va randui Dumnezeu.

Și dreptate de ar avea cineva, cand se duce sa se indreptateasca pe sine, odihna nu are, darmite cand nu are dreptate si isi indreptateste pacatul sau in cel mai rusinos mod!!! De aceea, atat cat putem, sa luam aminte la nerusinare si la dispretuirea nu numai a celor dumnezeiesti, ci si a aproapelui nostru, fiindca acesta este chipul lui Dumnezeu. Oamenii nerusinati se afla in primul stadiu al hulei impotriva Duhului Sfant. Cei care dispretuiesc cele dumnezeiesti se afla in stadiul al doilea, si in al treilea se afla diavolul.

Daca am simti in mod real ca suntem frati cu toti oamenii, am suferi pentru toti cei care traiesc in pacat si nu ne-ar sminti viata lor pacatoasa, ci ne-am ruga pentru ei.
Oriunde te-ai intoarce, vezi intelepciunea lui Dumnezeu. Inainte cand toate erau naturale, cat de frumos era!

Cel nedrept si in general, orice vinovat, cand nu cere iertare este chinuit de constiinta sa, si mai mult inca, de furia celui nedreptatit. Nu este foc mai mare decat arderea launtrica a sufletului de catre constiinta.

Mare lucru sa aiba omul binecuvantarea lui Dumnezeu! Bogat este! Fiindca are binecuvantare sta in picioare, nu se prabuseste. Iar daca nu are binecuvantare, nu sta. Nedreptatea este mare pacat. Toate pacatele au usurare, dar nedreptatea nu are, ci atrage urgia lui Dumnezeu. Cele mai multe rele care se intampla sunt din nedreptati. Rareori si cu foarte putini se intampla ca bolile, falimentele sau celelalte sa fie o incercare a lui Dumnezeu. Acestia vor avea plata curata.

Simplificati-va viata, ca sa plece stresul. Fiindca cele mai multe divorturi de acolo incep. Daca insa oamenii si-ar simplifica viata, ar fi si odihniti si bucurosi.

Daca oamenii nu se pocaiesc, daca nu se intorc la Dumnezeu, pierd viata vesnica. Trebuie ca omul sa fie ajutat sa simta intelesul mai adanc al vietii, sa-si revina, ca sa simta mangaierea dumnezeiasca. Scopul este ca omul sa sporeasca duhovniceste si nu doar sa nu pacatuiasca.
Și numai durerea pe care o simte cineva pentru altul este ca o rugaciune.

Lucrarea duhovniceasca pe care o facem cu noi insine este o lucrare tacuta si asupra aproapelui, fiindca in acest caz vorbeste exemplul si atunci oamenii imita binele pe care il vad si atunci se indreapta.

Zicea gheronda Paisie: „Aruncati povara luptei voastre la rugaciune, fiindca ea va va tine in contact cu Dumnezeu. Și contactul acesta trebuie sa fie permanent. Rugaciunea este oxigenul sufletului, este o nevoie a sufletului si nu trebuie sa fie o corvoada. Rugaciunea, ca sa fie auzita de Dumnezeu, trebuie sa fie cu smerenie, cu simtirea adanca a pacatoseniei noastre si sa fie din inima. Daca nu este din inima, nu foloseste. Dumnezeu asculta pururea rugaciunea omului sporit duhovniceste. Meditatia Sfintei Scripturi ajuta mult rugaciunea, fiindca infierbanta sufletul si il pregateste.

Daca vreau sa nu ma supar, ca sa fiu bucuros, daca vreau sa nu imi pierd pacea mea, ca sa fiu bland, atunci sunt indiferent. Omul duhovnicesc insa este tot o durere. Se indurereaza adica pentru situatii, pentru oameni, dar este rasplatit pentru aceasta durere cu dumnezeiasca mangaiere. Simte durerea, dar simte inlauntrul lui dumnezeiasca mangaiere, fiindca Dumnezeu revarsa in suflet binecuvantari din Rai si omul se bucura de dumnezeiasca dragoste. Aceasta este bucuria, bucuria duhovniceasca de nedescris care inunda inima.

Cei care sunt pedepsiti si nu sunt vinovati isi aduna comoara, iar cei care sunt vinovati, si sunt pedepsiti, sunt achitati.
Sunt oameni care au un oarecare egoism si Dumnezeu le da o palma ca sa-i coboare. Altii au chiar putin mai mult egoism, si Dumnezeu le da si lor o palma ca sa se coboare jos. Dar pe cei care au mandrie luciferica, Dumnezeu ii lasa. Poate sa para ca fac progrese, dar ce progres este acesta? Intunecat progres! Și pe urma nu cad doar jos. Ci cad de-a dreptul in prapastie. Dumnezeu sa ne pazeasca!

Nu se cuvine sa te certi ca sa te aperi.
Cel care isi indreptateste pacatul sau, il indreptateste pe diavolul. Unul ca acesta nu are odihna niciodata. Or, chiar dreptate de ar avea cineva, cand se duce sa se indreptateasca pe sine, iarasi odihna nu are, cu cat mai mult sa nu aiba dreptate si sa-si indreptateasca greseala lui in cel mai nerusinat chip!

Cel care are neliniste duhovniceasca, afla ceea ce ii lipseste, cauta si se foloseste. Eu, ca incepator, cand citeam ceva, copiam ca sa nu uit si incercam sa pun in aplicare. Nu citeam ca sa-mi petrec in multumire ceasul meu. Era inlauntrul meu nelinistea cea buna si cand nu intelegeam ceva, intrebam ca sa aflu cum este. Citeam putin, dar ma mustram mult pe mine insumi cu cele ce citeam. „Unde ma aflu. Ce fac?” Ma puneam pe mine pe banca acuzatilor. Nu lasam sa treaca cele ce citeam asa fara sa dau socoteala.

Cartile parintilor, ca sa fie de ajutor, trebuie sa fie citite cu smerenie si rugaciune.
Din odihna celuilalt se naste odihna mea.
Aceste baze (baze duhovnicesti, cum sunt manastirile sau parohiile vii) vor alunga bazele (militare) din Cipru. Problema Ciprului nu este una de natura politica, ci este, in fond, una duhovniceasca.

Nu se compara bucuria cuiva, cand da cu bucuria pe care o simte cand primeste. Dar cei mai multi oameni se bucura sa primeasca si se lipsesc de dumnezeiasca bucurie si de aceea sunt chinuiti inlauntrul lor.
Bucuria cea mai inalta vine din jertfa. Numai cand se jertfeste cineva se inrudeste cu Hristos, fiindca Hristos este jertfa.

Sa-L rugam pe Hristos sa ne adauge credinta si sa ne-o sporeasca.
- Gheronda, de ce, desi cer ceva cu credinta, Dumnezeu nu imi da?
- Crezi, ceri, dar daca nu ai smerenie sau ai dispozitie pentru mandrie, nu-ti da Dumnezeu. Poate sa aiba cineva credinta nu numai cat un graunte de mustar, ci cat un kilogram de mustar, dar daca nu are smerenie pe masura, Dumnezeu nu lucreaza, fiindca nu s-ar folosi. Unde exista mandrie, nu lucreaza credinta.

Aceasta viata nu este spre rostuire. Vom muri unde vom muri, cel putin sa murim cum trebuie!
Astazi ca sa poata infrunta omul dificultatile pe care le intampina, trebuie sa Il aiba inlauntrul lui pe Hristos de la Care va lua dumnezeiasca mangaiere, ca sa aiba oarecare lepadare de sine. Cel care este gata de moarte nu se teme de nimic.

Cand cineva este miscat in mod egoist, nu primeste harul lui Dumnezeu si prin urmare se afla in primejdie de a fi lepadat de Hristos.
Hristos nu a folosit deloc pentru Sine Insusi puterea Lui dumnezeiasca si a purtat multa durere in trupul Lui sensibil din multa iubire pentru faptura Lui. Aceasta dragoste a lui Hristos pentru om, daca ar simti-o cineva, numai atunci ar deveni om inlauntru in mod real.
- Pentru ce, gheronda, desi am simtit de multe ori atotputernicia lui Dumnezeu, nu vedem si pronia Lui pentru noi?
- Este cursa diavolului. Diavolul arunca praf in ochii omului, ca sa nu vada pronia lui Dumnezeu.

Pentru ca atunci cand omul vede pronia lui Dumnezeu, se va inmuia inima lui de granit, va deveni sensibila si va izbucni in slavoslovie si asta nu este in interesul diavolului.

SURSA

Rugaciunea inimii

Isihasmul ca scoala spirituala se dezvolta in sihastriile Sinaiului si are ca intemeietor pe Sfantul Ioan Scararul; el se adreseaza celor care vizau perfectiunea in pustnicie, in marea izolare unde aspirantul se simte singur cu Dumnezeu. Ea impune o detasare atat de mare fata de tot ceea ce este lumesc incat omul ajuns in acest stadiu poate trai chiar fara hrana trupeasca, asemenea ingerilor. Aceasta stare presupune dezradacinarea din minte si suflet a oricaror idei sau ganduri si scufundarea in pacea adusa de tacerea sufletului, ideal suprem de spiritualitate si paradis coborat in inima.

Isihasmul, sub orice forma istorica, este cultul inflacarat al numelui lui Iisus. Omul aflat in rugaciune nu e in stare singur sa biruie inchipuirile fanteziei si mai ales ideile ce-i navalesc in minte. Si de aceea e nevoie de invocarea numelui lui Iisus; numele acesta “mai dulce decat raza mierii” straluceste ca soarele si e focarul in jurul caruia se organizeaza intreaga aceasta spiritualitate.

Numele lui Iisus rostit necontenit inauntrul sufletului, “tinut in inima”, are darul de a distruge “vrajmasii duhovnicesti” si de a iradia lumina divina. “Caci nu exista in cer sau pe pamant o arma mai puternica” spune Ioan Scararul. “Precum apa singura misca roata si piatra morii, asa si prea dulcele nume al lui Iisus, impreuna cu amintirea lui Dumnezeu care traieste intreaga in Iisus, misca mintea in rugaciune.” Astfel prezenta lui in suflet are darul de a izgoni ultimele franturi de ganduri pertubatoare si totodata de a spori flacara rugaciunii. Numele Lui este un har adaugat puterilor omenesti in rugaciunea insotita de atentie focalizata.

Textul rugaciunii este scurt: “Doamne Iisuse, miluieste-ma !” sau “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma !”; rugaciunea lui Iisus trebuie rostita fara incetare, adica trebuie repetata la infinit pentru a-si arata roadele miraculoase. Pare o imposibilitate pentru un incepator, dar rugaciunea neincetata e poruncita de Iisus: “Privegheati si va rugati !” si repetata de Apostoli: “Rugati-va neincetat!” Caci rugaciunea nu e altceva decat mentinerea sufletului in prezenta lui Dumnezeu. In privinta efortului si tenacitatii necesare pentru a realiza ceva atat de greu, Sf. Ioan Scararul are o vorba admirabila: “E cu adevarat mare inaintea lui Dumnezeu cel care face tot binele pe care il poate; dar e si mai mare in ochii Sai cel care, cu sincera umilinta, se trudeste sa faca mai mult decat poate.” Dupa o practica indelungata, rugaciunea lui Iisus ajunge ca o a doua natura a noastra sau ca respiratia. Calugarii sinaiti recomanda chiar sa fie inspirata odata cu suflul de aer tras in plamani. Ea va ajunge astfel sa se repete de la sine si in timpul somnului, adeverind versetul din Cantarea Cantarilor: “eu dorm, dar inima mea vegheaza.”

Rugaciunea lui Iisus se poate face prin monologare rostita – si atunci seamana cu psalmodia, prin monologare in gand – si atunci e o meditatie, sau in stadiul cel mai inalt, ea curge de la sine si atunci e Duhul Sfant care se roaga in noi. Ea incepe de regula in meditatie si se sfarseste in contemplatie. Sf. Ioan Scararul spune: “pentru a merita acest mare dar, ai grija sa lepezi toate distragerile cu mare curaj cand incepi rugaciunea, continua apoi aplecand cu putere spiritul la meditarea cuvintelor din care e alcatuita, in sfarsit s-o duci la capat printr-o sfanta rapire in Dumnezeu.” Efectele ultime ale rugaciunii lui Iisus sunt, dupa Sf. Ioan Scararul, o lumina infinita pe care o vedem cu ochii mintii in “vazduhul inimii”; noi insine ne vedem stravezii in toate amanuntele alcatuirii noastre, prin aceasta lumina si tot prin ea contemplam adancul misterelor divine; paradisul ceresc ne apare astfel oglindit in profunzimile sufletului ca soarele in fundul apei. In aceasta rapire, dragostea lui Hristos ne ridica pana la perfectiunea serafimilor, caci rugaciunea indeplineste in suflet slujba ingerilor, dupa cum spune Sf. Ioan Scararul. Practicantul rugaciunii isi vede propriul corp transfigurat in lumina dumnezeiasca, datorita constiintei harului care il face sa simta ca trupul sau este templu al Duhului Sfant.

Una dintre cele mai frumoase si vii marturii despre transformarile launtrice survenite in timpul rugaciunii inimii o gasim in lucrarea “Pelerinul rus”. Un autor neidentificat descrie lucrarea plina de har a rugaciunii lui Iisus in inima lui; cu simplitate si iubire arata cum a aflat de aceasta rugaciune, cum i-a devenit draga si a inceput sa-l lumineze:

“Auzisem la biserica si citisem in Biblie ca trebuie sa ne rugam neincetat, totdeauna si oriunde, nu numai cand lucram sau cand veghem, dar chiar si in somn. [...] Nu pot pricepe in ce fel as putea ajunge acolo. Dorul meu e nestapanit ca si setea de a cunoaste: zi si noapte nu pot uita. Am umblat la biserici, am ascultat predici, am citit si mi-am framantat mintea, dar, cu toate acestea, n-am putut gasi ceea ce imi trebuia, ramanand astfel in neliniste si in indoiala. Cum poate duhul nostru sa fie totdeauna atintit numai spre Dumnezeu, sa nu se dezlipeasca niciodata de El si sa se roage cu statornicie?”

Batranul care il invata pe cautatorul pelerin, se bucura ca are un elev dornic de cunoastere: “Multumesc lui Dumnezeu, frate mult iubit, ca ai putut destepta in tine acest dor maret de a cunoaste rugaciunea launtrica! Sa vezi in asta chemarea lui Dumnezeu !

Rugaciunea launtrica neintrerupta catre Iisus este o chemare cu buzele, statornica si fara odihna, a dumnezeiescului Nume al lui Iisus Hristos, in duh si in inima; este incredintarea neclintitei Sale prezente si cererea cu umilinta a harului in timpul oricarei lucrari, in toata vremea, in tot locul, pana si in somn. [...] Stai singur si linistit, pleaca-ti capul, inchide-ti ochii, rasufla usor si inchipuie-ti ca privesti in propria-ti inima. Aduna in inima toate gandurile din sufletul tau. Rasufla si zi: “Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma!” Fa rugaciunea miscand usor buzele, sau rosteste-o in minte. Urmareste sa alungi de la tine toate celelalte ganduri. Fii linistit, fii rabdator si repet-o cat poti de des.” Afland acestea, pelerinul se angajeaza paznic la o gradina, locuieste intr-o baraca de paie si incepe rugaciunea:

“La inceput imi parea ca merge bine, dar, incetul cu incetul, incepui sa simt o mare greutate. Ma cuprinsese oboseala si somnul si un nor gros de ganduri straine ma invaluia.”

Speriat, pelerinul se intoarce la batran sa afle ce se petrece cu el si de ce se simte astfel. Raspunsul a fost:

“Draga frate, este razboiul lumii intunericului care se da in tine: acestei lumi infernale nimic nu-i e mai groaznic decat curatenia inimii tale; ea incearca sa te intoarca si sa te impiedice de a invata rugaciunea.[...] Iata mataniile mele. Ia-le si zi rugaciunea de 3000 de ori pe zi. Repet-o incet, fara graba, dar exact de 3000 de ori pe zi.”

Pelerinul noteaza apoi experienta: “timp de 2 zile mi-a fost neinchipuit de greu. Apoi, indata ce ma opream, imi revenea nevoia de a ma ruga, si iar a ma ruga, imi venea imediat si o faceam liber si voios, fara nici o sfortare.”

Batranul il sfatuieste acum sa se roage de 6000 de ori pe zi, apoi de 12000 de ori.

“La inceput, aceasta repetare neincetata a rugaciunii imi aducea oarecare oboseala; limba si falcile imi pareau ca paralizate; simteam o jena in gat si la pumnul mainii stangi cu care imi invarteam mataniile. Era foarte neplacut; eu totusi ma sileam sa ma rog in continuu. [...] Apoi, obisnuindu-ma din ce in ce mai mult, capatam voia cea buna si placerea. Intr-o dimineata mi s-a petrecut sa fiu ca si desteptat de rugaciunea mea. Am voit sa rostesc rugaciunile obisnuite ale diminetii, dar limba se indaratnicea sa le pronunte; toate dorintele mele se stransesera intr-una singura: aceea de a rosti rugaciunea lui Iisus. De indata ce o reluam, ma simteam vesel si usurat. Buzele si limba pronuntau singure cuvintele, fara ajutorul meu. Toata ziua am petrecut-o in cea mai mare multumire, ma simteam dezlipit de orice alt lucru, traiam ca intr-o alta lume.”

Intors la batran chiar inainte de moartea acestuia, pelerinul primeste ultimele indrumari verbale:

“E o stare cu neputinta de descris, iar dobandirea acestei reculegeri mistice este o prevestire pe pamant a fericirii ceresti. O asemenea fericire este pastrata acelora care cauta pe Dumnezeu in simplitatea inimii iubitoare. Acum iti dau ingaduinta sa repeti rugaciunea cat vei vrea si cat vei putea.” Pelerinul noteaza:

“Am petrecut toata vara in neincetata rugaciune a lui Iisus Hristos si resimteam in suflet o pace adanca. Visam uneori ca ma lasam in voia rugaciunii. Cand intalneam pe cineva, toti oamenii fara deosebire imi erau dragi ca si cand mi-ar fi fost rudele cele mai apropiate. [...] Durerile simturilor au incetat de la sine; nu cugetam la nimic altceva decat la rugaciunea mea, pe care duhul meu incepea s-o asculte si careia inima ii impartasea uneori o caldura placuta. [...] Coliba mea singuratica era ca o sala de sarbatoare si nu stiam cum sa mai multumesc lui Dumnezeu de a fi trimis o calauza si un stapan atat de slavit unui pacatos ca mine.[...] Lumea toata era buna cu mine; mi se parea ca toti ma iubesc.”

“Merg cateodata 70 de km pe zi si nu-mi dau seama ca am mers; simt numai ca m-am rugat. Cand frigul ascutit imi ingheata oasele, repet rugaciunea cu mai mult foc si ma simt din nou incalzit. Cand incepe sa ma chinuie foamea, chem mai adesea Numele lui Iisus Hristos si uit ca mi-e foame. Cand ma imbolnavesc si ma dor spatele, picioarele, mainile, ascult cuvintele rugaciunii si nu mai simt dureri. [...] Singurul lucru pe care-l doresc este sa ma rog fara odihna si, cand ma rog, inima mi-e plina de dulceata. Am pribegit multa vreme si prin multe locuri, in tovarasia rugaciunii lui Iisus, care ma intarea si ma mangaia pretutindeni, in toate nenorocirile.”

“Dupa o bucata de vreme am simtit ca rugaciunea se coborase, de la sine, de pe buze in inima; mi se parea, cu alte cuvinte, ca inima, in fiecare zvacnitura, repeta singura cuvintele rugaciunii: 1 Doamne, 2 Iisuse, 3 Hristoase… etc. Incetai sa mai pronunt rugaciunea cu buzele si nu faceam altceva decat sa ascult cu bagare de seama ceea ce spunea inima. Mi se parea ca ochii mi se cufundau inlauntrul ei si ma gandeam la vorbele batranului raposat care imi descrisese acest sentiment de fericire.

Mai la urma am simtit in inima ca o usoara durere si in suflet o dragoste atat de mare pentru Iisus Hristos incat mi se parea ca daca L-as vedea numai, I-as cadea la picioare, I le-as cuprinde in brate, Le-as saruta de mii de ori si, cu siroaie de lacrimi, I-as multumi ca mi-a daruit dragostea si harul Sau, o asemenea mangaiere, mie, nevrednica Sa zidire. Simteam dupa aceea in inima si in piept o caldura binefacatoare, ce nu se poate spune.”

Intr-o seara pelerinul a fost atacat si jefuit, singurele lui comori, Biblia si Filocalia fiindu-i luate odata cu straita. El a plans, dar nu de durerea fizica (pentru ca jefuitorii il lovisera la cap), ci de pierderea invataturilor scrise: “O! nenorocit este cel ce si-a pierdut cea dintai si cea de pe urma comoara, fara sa fi avut timpul sa se intareasca deplin!” Apoi il viseaza pe batranul sfatuitor: “E o invatatura pentru tine! Nu trebuie sa te legi de lucrurile pamantesti; ca sa mergi la cer trebuie sa fii liber. Dumnezeu vrea sa renunti la toate poftele si la toate vrerile, pentru ca sa te supui in intregime voii Sale. Asa ca mangaie-te si crede ca nici o ispita nu va veni, care sa fie peste puterea omeneasca! Odata cu ispita, Dumnezeu face albie ispitei, dandu-va putinta de a rabda.”

Prin voia lui Dumnezeu in curand pelerinul isi regaseste cartile. Apoi noteaza:

“Cand, in sfarsit, ma rugam in intima reculegere a inimii, tot ce ma inconjura mi se parea plin de incantare si de uimire: arborii, iarba, pasarile, pamantul, aerul, lumina toate pareau ca se roaga lui Dumnezeu si ii ofera laudele si inchinarea lor.” Dupa indelungi cautari, pelerinul gaseste adapost si liniste intr-un bordei, in padure si noteaza: “Cum as putea sa-I multumesc lui Dumnezeu pentru toate bunatatile Sale? Ceea ce ma atragea, ceea ce doream cu atata ardoare, toate se infaptuiau intr-un chip neasteptat.” “Cu ochii inchisi, concentrand toate puterile inchipuirii, indreptam spre inima privirea spirituala. (…) La inceput simteam cum ma cuprinde un fel de zapaceala. Putin cate putin insa, dupa o vreme, am putut sa-mi dau seama de inima si de miscarile ei, si, cu ajutorul rasuflarii, puteam sa introduc in ea si sa scot rugaciunea lui Iisus, asa cum ne invata sfintii: Grigorie, Calist si Ignatie. Tragand aerul, priveam cu duhul in inima si ziceam: Doamne Iisuse Hristoase, dandu-l afara, ziceam: miluieste-ma. O faceam mai intai timp de un ceas, apoi cateva ceasuri si catre sfarsit, aproape toata ziua. (…) “Dupa aproape 3 saptamani am simtit in inima o oarecare durere, intovarasita in acelasi timp de o caldura si de o bucurie neinchipuit de placute. Aceasta imi da, inca si mai mult, dorinta si indemn spre rugaciune; toate gandurile imi erau impacate, traiam sentimentul unei mari bucurii si al unei mari descatusari de orice greutate, eram transfigurat ca si in vis. Simteam o dragoste arzatoare pentru Iisus Hristos si pentru toate fapturile lui Dumnezeu. Ochii mi se inecau in lacrimi de recunostinta catre Dumnezeu. Judecata mea cea slaba atat de mult se luminase, ca puteam sa contemplu si sa inteleg lucrurile la care mai inainte nici nu indrazneam sa visez. Uneori strabatea intreaga mea fiinta senzatia unei adevarate si fericite calduri si in cugetare simteam ca Dumnezeu e pretutindeni. La simpla chemare a numelui lui Iisus ma simteam coplesit de fericire. Intelegeam acum ce vor sa zica cuvintele “Imparatia lui Dumnezeu e in voi”. Ma obisnuisem pe deplin cu rugaciunea; o simteam vibrand necontenit de la sine inlauntrul inimii mele, nu numai cand eram treaz, dar chiar si in somn, fara intrerupere, nici macar pentru o clipa, orice as fi facut si orice as fi gandit sa fac. Sufletul meu aducea necontenit laude lui Dumnezeu si inima mi se pierdea intr-o bucurie fara de margini.”

In acea vreme pelerinul primea invataturi in vis si le nota: “Invatatorul trebuie uneori sa rabde ocari si sa sufere pentru ucenicii sai. (…) Acei ce se roaga mult, vor fi cercetati de cele mai groaznice si mai crude ispite. (…) Voi, copiii mei, voi ati invins (ispitele), fiindca cel ce locuieste in voi, e mai tare decat cel ce locuieste in lume.” Sau: “rugaciunea launtrica, intelegerea prin contemplatie, precum si toate celelalte mijloace de inaltare a sufletului, nu trebuie sa le pastram doar in mintea noastra, ci sa le avem scrise, sa le povestim si altora prin viu grai, din dragoste pentru toti si pentru mantuirea tuturor.” “Trebuie numai sa faci tot ce e cu putinta ca sa te feresti de desertaciune si sa iei bine seama sa nu semeni in vant invatatura dumnezeiasca.”

In continuare, pelerinul se roaga, dar ii si invata pe cei dornici de rugaciune. Roadele stradaniei sale launtrice se arata mereu: “Rugaciunea ma umplea din ce in ce mai mult de fericire; o dragoste netarmuita pentru Iisus Hristos imi inunda inima; siroaie de viata noua se revarsau de sus si treceau prin toate madularele mele. Chipul lui Iisus atat de mult mi se intiparise in duhul meu, incat mi se parea ca vad, cu propriile-mi priviri, toate faptele din Evanghelie, si aceasta ma misca si ma bucura nespus de mult.” Povestind discutia cu niste oameni iubitori de Dumnezeu, pelerinul scrie: “In vreme ce vorbeam astfel, simtii inlauntrul meu o puternica cutremurare: rugaciunea se aprinsese cu vapai in inima (…) De odata mi se paru ca vad scanteind inainte-mi ceva asemanator chipului duhovnicului meu. (…) In acelasi timp simteam ca si cum duhul duhovnicului meu era in mine si ma lumina. O noua lumina se aprinsese in sufletul meu. (…) Uneori ma simteam atat de usor, incat nu-mi mai observam trupul. Nu mergeam, ci pluteam in vazduhuri.”

Dupa ce a inceput sa-i invete pe altii, pelerinul a fost mai greu incercat si rezuma astfel experienta: “Dupa o bucata de vreme am incercat in inima un asemenea fior, o asemenea teama, ca de amenintarea unei mari nenorociri; ganduri negre ma napadeau si mi-am adus aminte de cuvintele Sf. Ioan Carpatinul: “Invatatorul este adesea supus pacatului si nevoit sa suporte nenorocirile si ispitele, pentru acei pentru care el a fost folositor duhovniceste.” Luptam impotriva acestor ganduri rele si imi dublam dorul de rugaciune.” Pelerinul se intalneste apoi cu un tanar care dobandise rugaciunea intr-o noapte de spaima cumplita, prin inspiratie divina:

“In departare se auzea urletul unor lupi care imi insuflau o teama atat de mare incat mi-era parul maciuca. Cu cat ma afundam mai mult in codrul salbatic, cu atat toate lucrurile din jur mi se pareau mai infioratoare. Atunci am cazut in genunchi, mi-am facut cruce si am strigat din toate puterile mele: “Doamne Iisuse Hristoase , miluieste-ma!”. De indata ce am rostit aceste cuvinte, sufletul mi s-a usurat in asa masura incat ai fi zis ca nici o tristete n-a umbrit vreodata inima mea, care acum se simtea asa de bine incat mi se parea ca luasem zborul spre inaltimea cerului… De bucurie am inceput sa rostesc neincetat aceasta rugaciune; nu stiu cum a trecut noaptea; cand mi-am revenit din nou in simtiri am vazut ca se facuse ziua, iar eu stateam mereu in genunchi, in acelasi loc.” Tanarul ii marturiseste pelerinului ca rugaciunea i-a deveni nelipsita, dar starile launtrice alterneaza, intunecate sau luminoase: “simt uneori o mare bucurie, iar alteori sunt cuprins de greutate, plicitiseala si deznadejde.” Pelerinul il invata ca toate aceste stari sunt folositoare daca apar in rugaciune: “usurinta, caldura si dulceata ne arata ca Dumnezeu ne rasplateste si ne mangaie pentru nevointa rugaciunii, iar greutatea, intunecimea, uscaciunea dovedesc ca Dumnezeu ne curata si ne intareste sufletul, iar prin aceasta folositoare rabdare, il mantuie, pregatindu-l cu toata smerenia sa guste viitoarea dulceata harica.”

Intr-o alta discutie la care participa pelerinul, se lamuresc 5 prejudecati care impiedica pe oameni sa se roage.

1. Nu ma rog pentru ca nu am timp sau nu merg la biserica.

In legatura cu depasirea acestei false piedici, Sfantul Ioan Gura de Aur spune: “nimeni nu trebuie sa se infatiseze cu raspunsul ca cel ce este ocupat cu grijile vietii nu se poate ruga intotdeauna, asa cum nu se poate ruga nici cel care nu are putinta de a veni la biserica. Pretutindeni, oriunde te-ai afla, poti sa ridici un jertfelnic lui Dumnezeu in mintea ta prin mijlocirea rugaciunii. In acest chip, e potrivit sa te rogi si in piata, si in calatorie, si langa taraba, si in atelier. Oriunde, in orice loc, poti sa te rogi.”

2. Nu ma rog continuu pentru ca am indeletniciri intelectuale care imi ocupa mintea in intregime.

“In timpul indeletnicirilor trupesti e cu putinta sa se savarseasca rugaciunea neincetata, caci nu cere o adancire incordata, nici multa luare aminte si de aceea mintea mea poate in vremea lucrului sa se cufunde in rugaciune neincetata, iar gura sa o urmeze in rostirea ei. Dar cand trebuie sa ma indeletnicesc cu ceva ce este in legatura numai cu puterea mintii, cum e cititul, cugetarea adanca, compunerea, cum ma mai pot ruga cu mintea si cu gura? Fiindca rugaciunea este o lucrare ce tine de minte, atunci cum i-as putea da aceleiasi minti doua indeletniciri diferite?”

Raspunsul la aceasta intrebare presupune mai intai clarificarea esentei rugaciunii, care se afla dincolo de cuvintele care o compun. Taina rugaciunii este astfel revelata in Filocalia: “A te ruga cu adevarat inseamna sa-ti indrepti mintea si memoria catre Dumnezeu, sa umbli ca si cum Dumnezeu ar fi in fata in orice loc; adevarata rugaciune trebuie adusa in fata lui Dumnezeu cu mintea si inima curate, cu o inflacarata staruinta, cu o puternica luare aminte, cu o evlavie plina de cutremur si cu cea mai adanca smerenie.” Iata de ce rugaciunea adevarata este si trairea intensa a simtamantului ca te afli in prezenta lui Dumnezeu, atenta reamintire plina de sfintenie, lumina, pace ca Dumnezeu este cu tine in orice clipa. Astfel e rugaciunea fara cuvinte a celui care are indeletniciri intelectuale. Acest adevar poate fi ilustrat prin urmatoarea pilda: imagineaza-ti ca viata ta se afla in mainile unui imparat atotputernic, ce iti porunceste sa dezlegi o cugetare in legatura cu o problema dificila, dar sa faci aceasta la picioarele tronului sau, fiind si el de fata. Sunt incredintat ca, oricat ai fi de adancit in cugetarea ta, totusi gandul ca imparatul e de fata, ca in mainile lui se afla viata ta si ca el te stapaneste intru totul, nu-ti va ingadui sa uiti ca judeci nu undeva intr-o singuratate, ci intr-un loc care iti solicita bunavointa, supunere, stima. Tocmai acest simtamant viu, de nemijlocita apropiere cu Imparatul, reprezinta adevarata rugaciune fara cuvinte, ce trebuie practicata in timpul cat lucram cu mintea.

Cat despre cei avansati in rugaciunea lui Iisus, care au dobandit acest har prin indelungata deprindere si mila lui Dumnezeu, acestia nu-si intrerup rugaciunea neincetata nici in timpul somnului, nu numai in timpul unei cugetari adanci. La cei desavarsiti, lucrarea inimii capata o putere atat de mare in chemarea lui Iisus, incat sufletul se afla intr-o necurmata revarsare de rugaciune fara sa tina seama de indeletnicirea trupeasca sau mentala.

3. Nu incep sa practic rugaciunea lui Iisus pentru ca nu simt nimic cand o rostesc; e doar ceva mecanic, steril care nu are cum sa-mi aduca foloase.

Sfintii parinti in Filocalia arata ca rugaciunea facuta in numele lui Isus Hristos are putere “de sine lucratoare”, adica repetarea ei chiar mecanica, fara simtire launtrica, un timp suficient de lung, zilnic, aduce treptat trezirea inimii si a mintii. “Cei care gandesc astfel nu cunosc taina care se descopera pana la urma multumita acestei practici mecanice. Ei nu pot cunoaste cum acest strigat facut cu gura, dar des, se preface pe nesimtite intr-un adevarat strigat pornit din inima care patrunde adanc inauntru devenind viu si placut; se produce parca ceva firesc pentru suflet, il lumineaza, il hraneste si il duce la unirea cu Dumnezeu. Talcul acestei rugaciuni facuta cu gura, repetata des si neincetat printr-o rostire timp indelungat, inalta pe om spre cele ceresti si usureaza unirea mintii cu Dumnezeu. Si tocmai aceasta deprindere se preface intr-un fel de temelie, in sensul ca mintea incepe sa asculte lucrarea pe care gura o face mecanic, iar mai apoi mintea devine izvor de dulceata si adevarata rugaciune coborata in inima. “

Aici trebuie mentionat ca nu orice rugaciune are eficienta daca e rostita la inceput fara atentie sau simtire interioara; rugaciunea isihasta are specificul ei cu totul aparte care ii confera eficienta chiar si in asemenea conditii. Nu este de dorit sa ne toleram lipsa de focalizare sau lenea mentala bazandu-ne pe aceasta particularitate; ea a fost mentionata doar pentru situatiile de exceptie (minte agitata, inima impietrita) si numai in fazele de inceput. Prin puterea lui Dumnezeu, datorita chemarii noastre staruitoare, gandul se va focaliza, iar inima se va umple de iubire.

4. Nu incep sa practic rugaciunea inimii pentru ca ma tem de propria inselare si amagire, desi calea rugaciunii ma atrage.

Sfintii parinti ne invata ca atunci cand Il chemam pe Dumnezeu trebuie sa credem si sa avem curaj. Chiar daca unii au cazut intr-o proprie inselare sau nebunie, asta a fost din pricina mandriei si a lipsei de indrumare. Dar, chiar daca s-ar petrece o astfel de ispita, asta aduce imbogatirea experientei si ne apropie incununarea; caci, in timp ce ingaduie ispita, Dumnezeu ne acopera grabnic cu ajutorul Sau. Frica de a urmari cu atentie si a participa la viata noastra launtrica este zadarnica si inselatoare, oprindu-ne tocmai de la apropierea de Dumnezeu adica lipsindu-ne de perceperea lucrarii lui Dumnezeu in inima noastra. In acest sens, sfantul Filotei Sinaitul spune: “multi dintre calugari nu-si inteleg inselaciunea mintii lor pe care o suporta de la demoni; adica ei se nevoiesc cu staruinta numai intr-o singura lucrare (in faptele bune din afara), iar cand e vorba de viata sufletului, adica de contemplarea launtrica, nu se ingrijesc, ca unii ce sunt neluminati si necunoscatori. Si chiar de vor auzi despre altii ca lucreaza intr-insii harul in chip launtric, vor socoti acest lucru drept o inselare, din pricina invidiei.” Iar sfantul Grigore Sinaitul spune in Filocalia ca “lucrarea inimii nu poate fi inselatoare, asa cum poate fi lucrarea mintii”.

5. Sunt prea pacatos ca sa ma rog.

Deznadejdea este cel mai ucigator pacat, este arma de capetenie manuita de lumea intunericului impotriva noastra. Preacuviosul Nichita Stetatos spune ca daca ai cadea chiar in adancul rautatii iadului, nici atunci sa nu deznadajduiesti, ci sa te intorci de indata catre Dumnezeu si El va reface repede inima ta cazuta in pacat si-ti va da o putere mai mare ca inainte. Prin urmare, dupa orice cadere si dupa orice ranire savarsita in inima de pacat, trebuie sa ne infatisam numaidecat in fata lui Dumnezeu (adica sa ne rugam) ca sa fim vindecati si curatiti.

Sfintii Parinti, plini de experienta si intelepciune, cunoscand slabiciunea firii omenesti, arata ca in vremea rugaciunii se ivesc trairi launtrice pline de dulceata, placute sufletului nostru si acestea nimicesc lenea si neglijenta intru rugaciune (asa cum fac medicii care amesteca in leacul amar diferite siropuri). Aceste simtiri sunt descrise astfel: dulceata care izvoraste din inima, caldura placuta si lumina care se revarsa inauntru, incantarea negraita, bucuria, pacea, linistea adanca, fericirea cereasca. Prin lucrarea rugaciunii, sufletul slab si rece se incalzeste, se intareste, prinde curaj si este momit catre practicarea rugaciunii. Cum spune Sfantul Isaac Sirul: “momeala pentru suflet este bucuria care vine din nadejde si care infloreste in inima” sau cuviosul Isihie: “atunci cand ne ridicam, noi suntem gata si dorim sa petrecem multa vreme in tacerea inimii, nu din alta pricina decat tocmai pentru simtirea dulce si vesela ce o traim in suflet.” In Filocalia se arata ca este bine sa ne amintim mereu bucuriile ce rasar din rugaciune, mai ales in perioadele grele cand trebuie depasite inertia si uscaciunea.

Inteleptul Facator al Firii – arata Sfintii Parinti – a sadit in firea omului insusirea iubirii de Sine intocmai ca o momeala care are menirea sa atraga si sa ridice fiinta umana spre o inalta unire.

Apare acum intrebarea daca o astfel de fire nu-l va duce pe omul lipsit de experienta la o “iubire de placeri duhovnicesti” – acea pornire a sufletului care inseteaza dupa mangaieri fara masura. Ba da. Este o etapa fireasca in care apare atasamentul fata de darurile primite in timpul rugaciunii; este o tentatie, dar una superioara, de dorit pentru majoritatea oamenilor; ea se depaseste gradat, uneori printr-o experienta dureroasa, cand esti privat un timp de aceste daruri, alteori prin preaplinul darurilor care iti innobileaza atat de mult sufletul incat doresti doar sa darui, adica sa te darui neconditionat lui Dumnezeu.

RUGACIUNE

Am gasit doua rugaciuni foarte frumoase:

Dumnezeu sa fie cu noi toti! Rugaciune

"Iarta-ma, Doamne:

-pentru tot ce puteam sa vad si nu am vazut!

-pentru tot ce puteam sa aud si nu am auzit!

-pentru tot ce puteam sa simt si nu am simtit!

-pentru tot ce as fi putut sa inteleg si nu am inteles!

-pentru tot ce puteam sa constientizez si nu am constientizat!

-pentru iertarea pe care as fi putut sa o dau si nu am dat-o!

-pentru bucuria pe care as fi putut sa o traiesc si nu am trait-o!

-pentru viata pe care as fi putut sa o ocrotesc si nu am ocrotit-o!

-pentru visele pe care mi le-as fi putut implini si nu le-am implinit!

-pentru necunoscutul in care as fi putut sa pasesc si din teama, nu am indraznit sa pasesc!

-pentru iubirea pe care as fi putut sa o exprim si nu am exprimat-o!

-pentru tot ce puteam sa creez bun si frumos si nu am creat pentru gloria Ta, Doamne, si a Imparatiei Tale Divine!


Pentru tot ce stiu si nu stiu ca am gresit, pe Tine, Doamne, care esti Mila si Iubirea infinita, Te rog, iarta-ma si ma imbraca cu nesfarsita Ta Iubire si Lumina!


Iti multumesc, Doamne:

-pentru toata frumusetea pe care am vazut-o izvorand din Tine !

-pentru muzica tacuta a Inimii Tale, pe care mi-ai dezvaluit-o auzului!

-pentru tot ce am simtit bun si minunat in viata mea!

-pentru tot ce prin harul Tau am inteles!

-pentru lumina pe care am sorbit-o in adancul meu!

-pentru iertarea pe care daruind-o, am dobandit pace!

-pentru bucuria fiecarei clipe traite in Tine, Doamne!

-pentru toate cadourile spirituale care mi-au imbogatit fiinta!

- pentru viata mea, care e a Ta, o mica parte a simfoniei existentei!

-pentru visele care au prins forma prin armonia iubirii Tale pentru mine!

-pentru necunoscutul in care am pasit plin de curaj, regasindu-Te!

-pentru iubirea coplesitoare cu care ma dezmierzi clipa de clipa!

-pentru tot ce am creat prin Tine bun si frumos, aducand cu umilinta lauda Imparatiei Tale divine!

Dumnezeu, Tatal nostru, plimbandu-se prin casa mea imi va lua toate grijile si va vindeca toate bolile mele si ale familiei mele in Numele lui Iisus, Amin! "

PREOT ILARION ARGATU (1913 - 1999)


Rugaciunea Cuviosului Sofronie Saharov la revarsatul zorilor

Rugaciune MINUNATA la revarsatul zorilor a Cuviosului Sofronie Saharov, in traducerea Ierom Rafail Noica.

Este atat de splendida si cuprinzatoare aceasta rugaciune, incat oricaruia dintre noi, fie ca este sau nu in vreun necaz, daca o va spune dimineata, ii va fi de un real folos...
Doamne ajuta!


Tu Doamne Cel vesnic si Facatorule a toate, Care in bunatatea Ta cea nepatrunsa m-ai chemat in aceasta viata, Care ai revarsat peste mine harul botezului si pecetea Duhului Sfant, Care ai sadit in mine dorinta de a Te cauta pe Tine, singurul adevaratul Dumnezeu, asculta rugaciunea mea.

Eu n-am viata, nici lumina, nici bucurie, nici intelepciune, nici tarie decat numai in Tine, Dumnezeule.
Din pricina faradelegilor mele nu indraznesc sa-mi ridic ochii mei spre Tine.
Dar Tu ai spus ucenicilor Tai:
"Tot ce veti cere in rugaciune cu credinta, veti primi" si:
"orice veti cere in numele Meu, voi face voua".

De aceea, indraznesc sa Te chem pe Tine:
Curateste-ma de orice intinaciune a trupului si a duhului.
Invata-ma sa ma rog cum se cuvine.
Binecuvinteaza aceasta zi pe care mi-ai dat-o mie, slugii Tale nevrednice.

Cu puterea binecuvantarii Tale fa-ma in stare sa graiesc si sa lucrez in toata vremea spre slava Ta cu duh curat, cu smerenie, rabdare, dragoste, blandete, pace, curaj si intelepciune,dandu-mi de-a pururea seama de prezenta Ta.

Doamne Dumnezeule, in necuprinsa Ta bunatate, arata-mi calea voii Tale, si da-mi sa umblu in fata Ta fara pacat.
Tu Doamne, Tu stii cele de care am nevoie.
Tu cunosti orbirea si nestiinta mea, cunosti neputinta si stricaciunea sufletului meu, dar nici durerea si intristarea mea nu-ti sunt ascunse Tie.
De aceea, Te rog, asculta rugaciunea mea si prin Duhul Tau Cel Sfant invata-ma calea pe care sa merg; iar atunci cand vointa mea ticaloasa ma va conduce pe alte carari nu ma cruta, Doamne, ci sileste-ma sa ma intorc la Tine.

Prin puterea iubirii Tale, fa-ma sa ma tin cu tarie de ceea ce este bine. Pazeste-ma de tot cuvantul sau fapta care strica sufletul; de orice fel de pornire care nu-Ti este bineplacuta Tie si-l raneste pe aproapele meu.

Invata-ma ce trebuie sa spun si cum trebuie sa vorbesc.
Iar daca e voia Ta sa nu raspund, fa-ma sa tac in duh de pace, in care sa nu intristez, nici sa-i ranesc pe semenii mei.

Aseaza-ma in calea poruncilor Tale si pana la ultimea mea rasuflare sa nu ma lasi sa ratacesc departe de lumina indreptarilor Tale, astfel ca poruncile Tale sa fie singura lege a fiintei mele pe acest pamant in veci.

Doamne, rogu-Te, ai mila de mine!
Pazeste-ma in intristarea si nenorocirea mea si nu ascunde calea mantuirii de la mine.
In nebunia mea, Dumnezeule, cer de la Tine lucruri multe si mari, dar imi aduc pururea aminte de rautatea mea, de ticalosia si josnicia mea.

Miluieste-ma! Nu ma departa de la fata Ta din pricina nevredniciei mele, ci mai degraba sporeste in mine constiinta acestei nevrednicii si da-mi mie, celui mai rau dintre oameni, sa Te iubesc pe Tine asa cum ai poruncit: din toata inima mea si din tot sufletul meu si din tot cugetul meu si cu toata taria mea: din toata fiinta mea.

Doamne, prin Duhul Tau Cel Sfant, invata-ma dreapta judecata si constiinta.
Da-mi sa cunosc adevarul Tau inainte de a intra in mormant.
Tine-ma in viata in aceasta lume ca sa-Ti pot aduce cainta cu vrednicie. Nu ma lua la jumatatea zilelor mele, nici cand mintea mea e inca oarba.

Iar cand Iti va bineplacea sa pui capat vietii mele, da-mi de veste dinainte ca sa-mi pot pregati sufletul sa vina inaintea Ta.
Fii cu mine, Doamne, in acel ceas infricosator si da-mi bucuria mantuirii Tale.
Curateste-ma de toate gandurile tainuite, de toata rautatea ascunsa intru mine; si da-mi raspuns bun la scaunul Tau de judecata.
Doamne, in mare mila Ta si nemarginita Ta dragoste de oameni, asculta rugaciunea mea!

AMIN!

SA NE RUGAM LA SF CUVIOASA PARASCHIVA GRABNIC , LA NEVOI, LA SANATATE

† RUGACIUNEA PARINTELUI ARSENIE BOCA (de dimineata)