* În 1907, în urma unor experimente macabre, un doctor american a ajuns la concluzia că sufletul omului cîntăreşte 21 de grame * Teoria este contestată, însă nimeni nu a reuşit să explice ce altceva ar putea produce această scădere de greutate în momentul morţii
Se spune că, atunci cînd un om moare, sufletul său trece mai departe. Religioşii cred că părăseşte trupul şi se ridică la cer. Cu aproape 100 de ani în urmă, un doctor din Haverhill, Massachusetts, a încercat să demonstreze existenţa sufletului. Prin experimente macabre şi misterioase, susţine că a descoperit greutatea sufletului. Aproximativ 21 de grame. Articolul în care dr. Duncan MacDougall şi-a expus teoriile a fost publicat, în 1907, într-o prestigioasă revistă medicală şi a ajuns rapid în paginile ziarului New York Times.
Cu toate că experimentele sînt vechi de aproape un secol, iar concluziile lui MacDougall nu sînt luate în serios de comunitatea medicală actuală, nimeni nu a putut combate pînă acum aceste rezultate şi nici nu s-a putut explica unde dispar cele douăzeci şi unu de grame.
Un Frankenstein modern
MacDougall nu era genul de doctor care să inventeze teorii sau care să lase convingerile religioase să-i întunece judecata. Era un scoţian scund, cu ochelari cu lentile groase. Se mutase în Haverhill la vîrsta de 28 de ani. A absolvit medicina la Universitatea Boston şi a ajuns rapid directorul spitalului Stephen Henry Gale din Haverhill. Conform unor declaraţii pe care le-a dat reporterilor de la „American Medicine“, în 1907, MacDougall a decis să efectueze nişte experimente, deoarece a fost intrigat de predicatorii şi preoţii care afirmau că sufletul unei persoane nu moare odată cu trupul, ci trece mai departe, continuă să existe. Dacă este adevărat, MacDougall s-a gîndit că sufletul ar trebui să fie o entitate care ocupă un anumit spaţiu. Şi-a dat seama că, dacă ar putea măsura greutatea acestei entităţi în momentul în care părăseşte trupul, ar aduce dovezi definitive că sufletul există.
Experimente secrete
Chiar şi la începutul secolului XX, cercetările lui MacDougall erau extrem de controversate. Doctorul era criticat mai ales de preoţi, care vedeau sufletul ca pe ceva intangibil şi nu ca pe un lucru pe care-l poţi măsura ştiinţific. Cu toată opoziţia comunităţii, doctorul şi-a continuat experimentele în spitalul în care lucra. A cîntărit şase bolnavi aflaţi pe patul de moarte, exact în momentul decesului. A constatat că toţi pierdeau în clipa morţii aproximativ 21 de grame din greutatea corporală. Într-unul din cazuri, imediat după constatarea decesului, pacientul a devenit mai uşor cu 21 de grame, peste un sfert de oră şi-a revenit în greutate, ca peste alte cîteva minute să piardă din nou cele 21 de grame, definitiv. A închis datele obţinute în urma experimentelor într-un seif, timp de şase ani. Voia să fie sigur de rezultate înainte să le facă publice.
Bolnavi de tuberculoză
MacDougall a ştiut perfect cum să efectueze măsurătorile. În jurul anului 1900, a aşezat un pat de spital pe un cîntar. A cerut pacienţilor aflaţi în stagiu terminal permisiunea de a participa la experiment. I-a ales pe cei bolnavi de tuberculoză, pentru că aceştia nu se agită în momentul morţii, făcînd posibilă o cîntărire extrem de precisă. În literatura medicală, MacDougall l-a descris pe primul său pacient drept un om „cu un temperament american tipic“. Cînd momentul morţii s-a apropiat, MacDougall, ajutat de alţi patru doctori, l-au aşezat pe patul de pe cîntar. După trei ore şi 40 de minute, cîntarul, extrem de fin, a înregistrat o cădere sesizabilă. Omul murise. Cei cinci doctori au făcut calcule independente cu privire la greutatea pierdută din cauza umezelii din respiraţie, transpiraţiei, mişcărilor involuntare, evacuării de urină şi chiar a aerului expirat din plămîni. Au constatat cu toţii că bărbatul a pierdut din greutatea corporală 21 de grame, care nu puteau fi atribuite nici uneia dintre aceste cauze.
Concluzii incerte
Rezultatele lui MacDougall cu următorii pacienţi nu au fost la fel de clare. Al doilea participant la experiment a pierdut în momentul decesului altă greutate. „Contracţiile feţei au continuat aproximativ 15 minute din momentul în care a încetat să respire, făcînd extrem de dificil procesul de cîntărire“, se spune în raportul medicilor publicat în numărul din aprilie 1907 al revistei „American Medicine“. Al treilea muribund a pierdut o greutate şi mai mare. „Rezultatele obţinute prin cîntărirea celui de-al patrulea pacient nu trebuie luate în considerare, deoarece o persoană care nu era de acord cu experimentul a intervenit în setarea cîntarului“, a declarat ulterior MacDougall. La al cincilea pacient cîntărirea a dat, de asemenea, alt rezultat, iar la al şaselea, moartea a survenit prea repede, cu doar cinci minute înainte să fie aşezat pe cîntar. Astfel, doctorii nu au avut timp să seteze cîntarul.
„Cîinii nu au suflet“
Pentru a face comparaţie, doctorul american a injectat 15 cîini cu substanţe letale. Prin cîntărire, a constatat că nici unul dintre aceştia nu suferise vreo pierdere de greutate în momentul morţii. „Cîinii nu au, deci, suflet“, a concluzionat MacDougall. Nimeni nu ştie de unde a luat MacDougall cei 15 cîini. Ulterior, el a declarat ziarului Haverhill Evening Gazette că a desfăşurat aceste experimente în hambarul casei sale. Deşi multe ziare s-au grăbit să scrie că doctorul din Massachusetts a găsit dovada existenţei sufletului, MacDougall a rămas sceptic, spunînd reporterilor de la Haverhill Evening Gazette că sînt necesare mai multe studii pentru ca această teorie să aibă un suport. Doctorii din întreaga Americă au reacţionat imediat şi au analizat pînă la cel mai mic detaliu rezultatele obţinute de MacDougall. O polemică aprinsă a început în literatura medicală între acesta şi detractorii săi.
Misterul rămîne
MacDougall a murit în 1920, la vîrsta de 54 de ani. Biroul personal a rămas neatins pînă la moartea soţiei sale, Mary, în 1955. Fiul său a vîndut însă clădirea, care acum este sediul unei societăţi de asigurări. Singurul nepot al doctorului şi ultimul descendent aflat în viaţă, judecătorul John S. MacDougall Jr., a murit anul acesta, la vîrsta de 81 de ani. Soţia lui, Olivia, povesteşte că soţul său era întotdeauna amuzat cînd cineva venea în Haverhill pentru a cere informaţii cu privire la bunicul său. Amîndoi privesc activitatea acestuia cu scepticism. „Sînt soră medicală şi privesc astfel de lucruri obiectiv. Trebuie să admit însă că ideea conform căreia sufletul are greutate este extrem de interesantă. Nu vom şti pînă nu vom ajunge dincolo“, crede Olive MacDougall.
A analizat propria moarte
Duncan MacDougall şi-a descris propria moarte cauzată de un cancer la ficat. Conform ultimelor cuvinte ale doctorului, moartea sa, extrem de lentă, a fost „cea mai interesantă la care am asistat vreodată“. Curiozitatea cu privire la moarte şi suflet l-a însoţit pînă în ultimele momente din viaţă. „Dacă această stranie pierdere în greutate nu se datorează sufletului, care ne părăseşte, rămîne ca altcineva să ofere o explicaţie mai bună cu privire la acest mister“, a declarat doctorul ziarului Boston Sunday Post, în 1907. Pînă astăzi, nimeni nu a putut explica ştiinţific dispariţia celor 21 de grame.
„21 de grame“
• Teoriile lui MacDougall au fost abordate în recent oscarizata peliculă „21 de grame“. Scenaristul Guillermo Arriaga foloseşte principiile lui MacDougall într-un film despre modul în care un accident de maşină afectează vieţile a trei personaje legate de un fir invizibil. Motto-ul filmului este: „Se spune că atunci cînd murim pierdem în greutate 21 de grame. Greutatea unei monezi de 500 de lei, a unei privighetori, a unui baton de ciocolată - şi probabil a sufletului uman“. Aproape fiecare secvenţă din „21 de grame“ a fost filmată cu o cameră manuală, iar rezultatul a fost sporirea sentimentului de tensiune. Regizorul a preferat această metodă datorită „proximităţii“, a sentimentului că orice se poate întîmpla. „Cele 21 de grame care dau titlul filmului nu sînt reprezentate vizual. Cu toate acestea, toate personajele filmului sînt la un pas de moarte, sau se confruntă cu moartea celor apropiaţi. Moartea este cea care îi împinge să-şi continue existenţa. Prin moarte, ei descoperă viata“, a declarat regizorul Alejandro Gonzalez Inarritu. Benicio del Toro (foto sus) şi Naomi Watts au fost nominalizaţi pentru prestaţia lor din acest film la premiile Oscar din acest an.
Pierdem oase
• Muşchii reprezintă aproape jumătate din greutatea corpului omenesc. Cînd ne naştem, scheletul nostru este format din 305 oase. În momentul în care ajungem la maturitate, acelaşi schelet este format însă din doar 206 oase. Explicaţia este faptul că, pe măsură ce creştem, anumite oase se unesc pentru a forma un singur os. Cele 206 oase ale corpului cîntăresc aproximativ 10 kilograme.
Unde e sediul sufletului?
• Pînă în secolul trecut, se spunea că glanda pineală este cel de-al treilea ochi, că este sediul sufletului. Filosoful şi matematicianul Rene Descartes numea epifiza (glanda endocrină aşezată la baza creierului) „sediul sufletului“. Masonii cred că sufletul sălăşluieşte în inimă, la fel ca egiptenii care credeau că Osiris le cîntăreşte sufletul la plecare în lumea cealaltă cu o balanţă. Pe celălalt taler era aşezată pana lui Maat, zeiţa dreptăţii. În mitologia ebraică, sîngele era considera lichidul prin care circulă sufletul. Vechii greci, prin Hipocrate, aveau credinţa că sîngele este identic cu sufletul.
Materie necunoscută
• Doctorul Duncan MacDougall afirmă că, dacă există un suflet care există separat de creier şi de trup, atunci acesta trebuie să ocupe un spaţiu fizic şi să aibă greutate, iar această greutate poate fi măsurată. Ştiinţa ne spune că materia care ocupă spaţiu este de trei feluri: solidă, lichidă sau gazoasă. În toate formele, este afectată de forţa gravitaţională. MacDougall crede că sufletul aparţine altei categorii, una pe care noi nu o cunoaştem încă.
Fotografia sufletului
• Sufletul nu numai că poate fi cîntărit, dar poate fi şi văzut. Sînt numeroase relatările despre imagini ale celor aflaţi în pragul morţii. Acestea sînt văzute mai ales de rudele muribundului, care nu se află în preajma acestuia, ci chiar la distanţe de mii de kilometri. Răposaţii „se arată“ celor vii sub formă de spectre care au fost deseori surprinse de camerele video fără a primi o explicaţie plauzibilă. Thelma Moss, profesor de psihologie la Universitatea Los Angeles din California (U.C.L.A.), scria în 1979 că aura fiinţelor vii, surprinsă de aparatul de fotografiat şi despre care se ştie că e o reflectare a biocîmpului, ar fi „o fotografie a sufletului“.
Românul care a explicat viaţa
• Academicianul Eugen Macovschi (1906-1985) a pus în evidenţă existenţa biostructurii, cîntărind animale muribunde în incinte perfect etanşe. El a descoperit că biostructura este proprie numai celulelor vii. Substanţele organice integrate în biostructură au o altă comportare faţă de substanţele organice din laborator. Cînd celula moare, biostructura se transformă în materie obişnuită, nevie. Această transformare ar putea fi însoţită de pierderea celor 21 de grame. Mai mult, viaţa este caracterizată de prezenţa unei matrici energo-informaţionale; această structură nesubstanţială a fost pusă în evidenţă prin aparate speciale (prin electronografie şi efect Kirlian). Obiectele nevii nu au matrice energo-informaţională. În anul 1980, K. Foster, J. J. Wolesewich şi J. J. Tuker au confirmat prin ample investigaţii microscopice teoria biostructurii formulată de Macovschi în 1958. Descoperirea românului, făcută într-un laborator obişnuit, a fost observată, abia peste 20 de ani, cu un microscop electronic de înaltă precizie şi greu de 10 tone.
Lucrare despre suflet
• Mary Roach, cercetătoarea care a scris, în 2003, cartea intitulată „Curiozităţile cadavrelor omeneşti“, a studiat în amănunt datele obţinute de MacDougall. Din cîte a aflat, nimeni nu a încercat pînă acum să repete experimentele doctorului din Haverhill. Probabil pentru că nici un om de ştiinţă de renume nu ia în serios descoperirile acestuia. „Este absurd să crezi că sufletul este ceva ce poate fi cîntărit. Ar fi probabil destul de greu să găseşti finanţare pentru un asemenea proiect“, crede Roach. Cu toate acestea, scriitoarea nu a găsit încă un om de ştiinţă care să poată explica clar ce reprezintă cele 21 de grame. Roach a intervievat mai mulţi experţi, incluzînd cercetători care studiază metabolismul. Nici unul nu a putut explica fenomenul prin care pacienţii lui MacDougall pierdeau în greutate exact în momentul morţii. „Dacă doctorul avea un cîntar ruginit, s-ar explica totul. Altfel, este un mare mister“, conchide Roach.
„Cercetătorul suedez, medicul Nills Jakobson, a avut recent lugubra idee de a cîntări o serie de muribunzi în momentul fatal. El a constatat pe macabrele indicatoare ale cîntarului său că, indiferent de sex sau de vîrstă, trupul uman pierde invariabil 21 de grame în clipa morţii. În conferinţa de presă organizată, Nills Jakobson a declarat că aceasta este greutatea sufletului. Vasăzică 21 de grame!“
Nichita Stănescu - eseu neterminat
„Sufletul se serveşte de un corp organic şi îi dă acestuia puterea de viaţă, de creştere, de simţire şi de naştere“
Sfîntul Ioan Damaschin
Oricum ceva, ceva, am spus, ca si "provocare" ... 
Multa sanatate si ... Doamne-ajuta! 
