Bine ai venit, Vizitator
Username: Password:

SUBIECT: Marea Schisma din 1054

Marea Schisma din 1054 acum 3 ani 5 luni #36019

Pana in anul 1054 a existat o singura Biserica Crestina. Incepand cu acest an, din cauza mai multor disensiuni de natura religioasa, sociala, politica si culturala, Biserica de la Roma s-a rupt de Biserica Constantinopolului, acest eveniment tragic, numit Schisma cea Mare, durand pana in zilele noastre.

Vina schismei si-o arunca reciproc grecii (ortodocsii) si latinii (catolicii). Grecii o atribuie invataturilor si practicilor gresite introduse de latini in credinta si cult, iar latinii invoca nesupunerea grecilor fata de papa de la Roma. In realitate, cauzele care au dus la marea schisma din anul 1054 sunt complexe, iar primele semne ale acesteia au aparut inca din secolul al III-lea dupa Hristos.



Cauzele schismei

Politice: ambitii si orgolii pentru putere, atat ale papei in Apus, cat si ale imparatului bizantin in Rasarit; dorinta apusenilor de a avea propriul imperiu si imparat apusean.

Cea mai importanta cauza politica a plecat de la divizarea Imperiului in cel de Rasarit, numit Imperiul Bizantin, cu capitala la Constantinopol si cel de Apus, cu capitala la Roma. Daca pana atunci Imperiul Roman constituia o unitate politica si culturala, aceasta divizare a facut ca fiecare din cele doua imperii sa se dezvolte diferit unul fata de altul, fiecare cu conceptiile si mentalitatea lui. Cu timpul, Imperiul de Apus, slabit, lovit si aproape cucerit de popoarele barbare, a trecut sub influenta francilor, in anul 800, imparatul acestora, Carol, fiind proclamat ca imparat al Imperiului Roman de Apus. Acest lucru a starnit o opozitie din partea imparatului bizantin, care, considerandu-se a fi conducatorul intregului Imperiu Roman, nu 1-a recunoscut pe Carol ca imparat.

Conflictul s-a dus si pentru convertirea popoarelor migratoare asezate intre cele doua imperii. Astfel, atat Bizantul cat si Apusul au inceput sa lanseze miscari misionare printre slavi, intersectandu-se in Bulgaria si disputandu-si mult timp suprematia jurisdictionala.

Economice:
comertul dintre Apus si Rasarit era dominat de marile orase apusene: Venetia si Genova.

Culturale:
multitudinea traditiilor culturale ale popoarelor reunite in marele Imperiu Roman (traditii romano-germanice in Apus si traditii greco-orientale in Rasarit) mentineau mari deosebiri in ce priveste conceptia de viata si aspiratiile popoarelor din cele doua spatii geografice.

Intreaga cultura promovata de Carol era marcata puternic de prejudecatile anti-grecesti, iar bizantinii, la randul lor, au dezaprobat cultura si invatatura apuseana. Aceasta prejudecata reciproca a fost intarita si de limba. Dupa anii 600, desi Bizantul se autointitula inca Imperiul Roman, limba oficiala era de acum cea greaca, spre deosebire de latina din Imperiul Apus.

Religioase:
distantele relativ mari si comunicarea ineficienta intre Biserica din Apus si Biserica din Rasarit au dus la aparitia in Apus a mai multor deosebiri in cult si apoi in dogma. Patru dintre aceste deosebiri au fost considerate in Rasarit inovatii si greseli de neacceptat care rup unitatea de credinta si de cult. Acestea sunt urmatoarele:

primatul papal sau autoritatea absoluta a papei in Biserica Romei; in Rasarit, patriarhul era supus autoritatii sinodului si nici o hotarare dogmatica nu putea fi conceputa fara a se recurge la sinod;
filioque, cuvant adaugat de Biserica Apuseana in crezul crestin alcatuit in secolul al IV-lea;
azima (painea nedospita), intrebuintata la Sfanta Euharistie in Biserica Apuseana; in Biserica Rasariteana se folosea painea dospita (prescura) pentru aceasta Sfanta Taina;
purgatoriul, loc intermediar intre Rai si Iad; in purgatoriu, sufletele sufera si se curata; de neintelegerile care au urmat introducerii acestor schimbari s-au facut simtite intr-o prima faza in secolul al IX-lea si s-au accentuat in secolul al XI-lea cand au culminat cu scindarea unitatii crestine in doua: Biserica Apuseana si Biserica Rasariteana.

Latinii au mai fost acuzati ca practica in mod obligatoriu celibatul preotesc, lucru interzis la Sinodul I Ecumenic, de postire in zi de sambata, ca mananca branza si oua in Postul Mare, de faptul ca preotii lor isi tund barbile si practica simonia. Grecii, la randul lor, au fost acuzati ca reboteaza cu botez in numele Sfintei Treimi, ca pretind ca numai biserica lor este adevarata, ca permit casatoria preotilor si ca au scos Filioque din Crez.



Desfasurarea evenimentelor

In secolul al XI -lea, normanzii sunt adusi de papa in Sicilia si in Sudul Italiei, pentru a indeparta pericolul arab. Prin aceasta ocupatie sunt atinse direct interesele Bizantului ortodox, care avea episcopii in aceste teritorii. Ca sa impace lucrurile, imparatul Constantin al IX-lea Monomahul convoaca un sinod la Constantinopol la care ii invita si pe apuseni. Papa Leon al IX-lea trimite o delegatie in frunte cu cardinalul Humbert.

Primit cu mari onoruri de imparat, dar cu raceala si indiferenta de Patriarhul Mihail Cerularie, care nu vedea in acesta un prieten sincer, cardinalul Humbert, formuleaza, fara autorizarea papei, un act de excomunicare a patriarhului si a Bisericii Rasaritene, inainte de inceperea discutiilor oficiale in cadrul sinodului, prin care ii acuza pe rasariteni de diferite erori de credinta. Acest act, cardinalul 1-a pus pe Sfanta Masa din altarul catedralei Sfanta Sofia, in ziua de 16 iulie 1054, in timpul Sfintei Liturghii. A fost gasit la sfarsitul slujbei.

La 24 iulie 1054, patriarhul Mihail Cerularie raspunde tot cu o excomunicare adresata papei, cardinalului Humbert si Bisericii Apusene.

Contemporanii acelor zile n-au dat importanta cuvenita celor doua actiuni de excomunicare. Ei erau obisnuiti cu divergentele dintre Roma si Constantinopol.
Consecinte
Efectele negative ale schismei din Biserica Crestina aveau sa se arate mai tarziu, cand cruciatii latini au ocupat Constantinopolul (1204). Evenimentul de la 1054 a marcat toata istoria Bisericii Crestine si a Europei. Acest eveniment a separat in timp statele catolice de cele ortodoxe, atat din punct de vedere teologic cat si politic, conducand la cucerirea Bizantului de catre turci, in anul 1453. Au urmat apoi si alte consecinte negative, care au slabit si mai mult unitatea crestinilor.

Excomunicarile rostite de catre cele doua parti la 16 si 24 iulie 1054 au fost ridicate reciproc si concomitent abia la 7 decembrie 1965. Au mai ramas insa consecintele schismei si deosebirile dogmatice, cultice si canonice. Din anul 1979, aceste deosebiri constituie obiectul unui dialog teologic prin care cele doua Biserici spera depasirea neintelegerilor si refacerea unitatii si comunitatii Bisericii Crestine. Acest dialog este impulsionat si de Miscarea Ecumenica.
  • daniel
  • Avatarul lui daniel
  • Deconectat
  • Administrator
  • Cuget, deci exist!
  • Posts: 15308
  • Thank you received: 4557
  • Karma: 38
Respecta-te pe tine insuti si ceilalti la randul lor te vor respecta!
Administratorul a dezactivat accesul public la scriere.

Rasp: Marea Schisma din 1054 acum 3 ani 5 luni #36020

Marea schisma din 1054 nu a fost un eveniment surprinzator. Relatiile dintre Est si Vest, dintre cele doua mari centre religioase – Constantinopol si Roma – erau complicate de foarte multa vreme. Desi implicatiile schismei in istorie sunt semnificative, contemporanii nu au perceput-o ca fiind ceva iesit din comun. Sursele contemporane vorbesc prea putin despre constientizarea efectelor separarii celor doua biserici. Dar cum s-a ajuns acolo?

Cauzele materiale – competitia pentru influenta

Marea Schisma a fost o consecinta a instrainarii treptate dintre Roma si Constantinopol. Putem vorbi, pe de o parte, de cauze de ordin politico-religios si, pe de alta parte, de cauze dogmatice. In primul rand, Europa crestina devine, din punct de vedere politic, bicefala incepand cu anul 800, odata cu incoronarea ca imparat roman a lui Carol cel Mare. Atat acesta, cat si imparatul de la Constantinopol pretindeau ca sunt succesorii vechilor imparati romani, avand astfel dreptul la mostenirea (teritoriala) romana.

Patriarhii celor doua orase se aflau si ei in conflict. Ambii lideri religiosi se considerau conducatorii intregii lumi crestine. Patriarhiul de la Constantinopol isi ia, inca din secolul al VI-lea, titlul de patriarh ecumenic (adica universal), titlu care pana atunci apartinuse exclusiv Papalitatii. Au existat insa situatii in care, pentru a obtine sprijin in Italia, unde bizantinii doreau sa-si pastreze teritoriile stapanite, unii imparati, precum Vasile I Macedoneanul (867-886), au acceptat sa faca unele concesii bisericii romane, sustinand chiar universalismul acesteia.

In secolele IX-X cele doua centre religioase s-au aflat intr-o competitie acerba pentru evanghelizarea lumii slave din Europa de Est si Sud-Est. Dupa ce slavii din zona Bulgariei, Serbiei si Rusiei au intrat in sfera Constantinopolului, biserica orientala, mai puternica, nu a mai acceptat suprematia Romei. Apoi, in secolul al XI-lea, Vasile al II-lea Macedoneanul s-a indepartat tot mai mult de Roma. In 1024, Papalitatea s-a aratat dispusa la un compromis, gata sa recunoasca Biserica din Est ca fiind „universala in sfera sa”, dar imparatul bizantin nu a acceptat propunerea. Totusi, in aceeasi perioada, situatia tot mai complicata din Italia cerea o apropiere de Roma. Normanzii incep sa atace provinciile bizantine din peninsula italica, astfel ca in 1052-1053 Bizantul incheie o alianta cu Papalitatea directionata impotriva normanzilor.



Cauzele dogmatice – diferentele de ritual

Dincolo de aceste neintelgeri privind lumea materiala si interesele politice, cauzele dogmatice au jucat si ele un rol important. Existau trei probleme majore. In primul rand, cea legata de Filioque, un adaos la formula Crezului din 381. In secolele V-VI, doua concilii tinute la Toledo marcheaza modificarea Crezului in Apus prin adaugarea formulei „Duhul Sfant care de la Tata si fiul purcede”. Aceasta e preluata in Franta, Italia si Germania, iar la inceputul secolului al XI-lea, Henric al II-lea e incoronat imparat de catre Papa, ocazie cu care se canta Crezul modificat. Acest fapt a statuat recunoasterea de catre Papalitate a noii formule. Cea de-a doua diferenta sta in ritualul impartasaniei: folosirea azimei in vest si a painii dospite in est. Apoi, celibatul preotilor era obligatoriu in occident, in timp ce preotii bisericii orientale se puteau casatori (o singura data). In secolele XII-XIII, se va adauga si problema purgatoriului, concept pe care ortodocsii nu il accepta.

Disputa dintre cele doua biserici escaladeaza in momentul in care in 1050, bizantinii din Sudul Italiei sunt fortati de normanzi sa se conformeze practicilor latine. Patriarhul de la Constantinopol, Mihail Cerularios, raspunde prin a cere bisericilor latine din oras sa adopte practicile bizantine, renuntand la filioque si la folosirea azimei. In fata refuzului acestora, in 1053 inchide toate bisericile latine din capitala imperiului. Ulterior va trece la o atitudine mai concilianta si accepta o discutie cu Papa Leo al IX-lea care, in 1054, trimite pentru negocieri o delegatie la Constantinopol, condusa de Cardinalul Humbert.

Pe langa toate tensiunile deja existente, si personalitatea celor trei personaje implicate a creat o conjunctura favorabila rupturii. Papalitatea era puternica deoarece isi recuperase fortele si autoritatea dupa reforma generata de miscarea de la Cluny; patriarhul Cerularios era un om ambitios si foarte influent, iar imparatul bizantin Constantin al IX-lea Monomahul era un lider slab, sovaitor, lipsit de fermitate. In aceasta situatie, existau putine sanse ca intalnirea sa duca la intelegerea celor doua biserici.

Dupa prima intalnire cu delegatia papala, Cerularios refuza sa mai negocieze, fiind afectat de comportamentul neceremonios al membrilor delegatiei, care nu respectasera saluturile uzuale. Cardinalul Humbert raspunde prin obtinerea unei bule de excomunicare impotriva lui Cerularios, bula depusa la Sf. Sofia in data de 16 iulie 1054. Patriarhul bizantin si biserica orientala sunt acuzati, printre altele, si de omiterea filioque din crez. Beneficiind de sprijinul Imparatului si al populatiei constantinopolitane, Mihail Cerularios convoaca un Sinod pentru data de 24 iulie prin care Humbert este la randul sau excomunicat.

Aceasta a fost practic Marea Schisma. Ruptura nu a fost constientizata imediat. Relatiile de incordare paralele cu cele de colaborare continua. Insa unul din efectele imediate a fost ca, ca urmare a rupturii cu Bizantul, noul Papa, Nicolae al II-lea, singur in fata normanzilor, ii acorda lui Robert Guiscard, in 1059, ducatul Calabriei si Aculiei. A inceput astfel alianta dintre Papalitate si normanzi: papa obtinea sprijinul unui aliat puternic, iar normanzii recunoasterea puterii lor in Italia. Ulterior, organizarea cruciadelor aduce cele doua lumi in contact direct, ceea ce face ca diferentele sa fie percepute nu doar la nivel inalt, ci si in randul populatiei.

In cele din urma, anul 1204 – cucerirea Constantinopolului de catre latini – a dus la ruptura definitiva dintre Occident si Orient si la nasterea unui sentiment general de ura fata de latini in randul bizantinilor.
  • daniel
  • Avatarul lui daniel
  • Deconectat
  • Administrator
  • Cuget, deci exist!
  • Posts: 15308
  • Thank you received: 4557
  • Karma: 38
Respecta-te pe tine insuti si ceilalti la randul lor te vor respecta!
Administratorul a dezactivat accesul public la scriere.

Rasp: Marea Schisma din 1054 acum 3 ani 5 luni #36021

MAREA SCHISMA DE LA 1054

Prin schisma (separare, scindare), intelegem situatia de separare canonica si de intrerupere a comuniunii liturgice intre doua Biserici. Prin erezie, intelegem invatatura gresita sau conceptii particulare in materie de probleme dogmatice a unor persoane care si-au organizat crezul lor aparte, deosebit de al Bisericii pe care au parasit-o. Este necesara o astfel de clarificare a notiunilor, deoarece ele vor fi foarte des folosite in disputele dintre scaunul de Constantinopol si Roma. Vazuta din Rasarit, schisma s-a manifestat la inceput ca rupere de raporturi oficiale intre cele doua Biserici autocefale de frunte, romana si constantinopolitana. Ruperea raporturilor formale a fost precedata de o lunga serie de cauze al caror efect a fost o instrainare reciproca si invrajbire crescanda intre Orientul si Occidentul crestin reprezentate prin capii lor bisericesti, patriarhii de Constantinopol si papi. Vazuta din Apus, schisma este socotita o actiune unilaterala greceasca: un act de rebeliune greaca impotriva autoritatii papale, pana atunci recunoscuta si acceptata. Pentru catolici, singurii raspunzatori de acest act de sectarism sunt patriarhii: Fotie (858-867; 877-886) si Mihail Cerularie (1043-1058). Cauzele generale ale schismei Schisma nu poate fi privita si inteleasa numai in momentul conflictelor din secolele IX-XI, ca o simpla “cearta de cuvinte” intre oameni capriciosi si orgoliosi. Cauzele schismei sunt multe, vechi si adanci. Ele vin de dincolo de purtatorii de cuvant ai celor doua Biserici, care au fost la vremea lor patriarhii Fotie si Mihail Cerularie si papii Nicolae I si Leon al IX-lea. S-a zis cu drept cuvant ca schisma bisericeasca a fost precedata de una politica.



Aceasta ruptura s-a vazut mai ales in incoronarea lui Carol cel Mare ca imparat “roman” (800). Constituirea lumii romane in doua parti deosebite administrativ si politic prin crearea unei capitale noi in rasarit de catre Constantin cel Mare la anul 330 a dus la mari consecinte politice, culturale si sociale. Existenta a doua imperii crestine, unul grec-oriental si altul german-occidental, le punea in opozitie pe chestiunea legitimitatii titlului de “imperiu roman”, revendicat de fiecare din ele impotriva celuilalt. Mai rau, cele doua imperii “romane” deosebite national, isi disputau nu numai titlul ci si teritorii si drepturi. Pe de o parte era vorba de castig de teren si de putere politica, pe de alta de prestigul si de influenta in care interesele religioase au jucat un rol foarte important. Conflictul politic si religios era intretinut si de tendinta celor doua imperii de a-si intinde sfera de putere si de influenta prin misiune la popoarele necrestine asezate intre ele. Misiunea crestina a devenit astfel o chestiune politica si motiv de discordie si de frictiuni cu consecinte imediate grave. In febra conflictelor personale si a incidentelor politice, lumea crestina nu a mai vazut, simtit si judecat cu mintea si cu inima ei crestina, ci cu mintea si inima romanului si a grecului, care aveau de castigat o mare intrecere in fata popoarelor noi. Dupa conflictul iconoclast, cand Leon al III-lea (717-741) a smuls Iliricul oriental, Italia de sud, Sicilia si Creta de sub jurisdictia Romei, papa s-a reorientat politic.

De la Pepin cel Scurt, regele francilor, papa Stefan al II-lea primeste in dar teritoriile proaspat cucerite de la longobarzi. Teritoriile acestea vor constitui baza statului papal: Patrimonium Sancti Petri. In epoca premergatoare schismei, limba si cultura greaca erau superioare celor occidentale. Bizantul cunostea atunci o renastere de care Occidentul era departe si care umplea pe greci de mandrie fata de toate popoarele. Aceasta renastere trezea si cultiva sentimentul national. Nici un popor vecin, cum era cel bulgar nu se putea sustrage atractiei civilizatiei bizantine. Roma a convertit popoarele barbare germane si o parte din cele slave, carora le-a transmis odata cu crestinismul ideea geniului si superioritatii ei. Asa cum Constantinopolul elenizase Orientul crestin, Roma latinizase Occidentul. La aceste deosebiri si neintelegeri s-au adaugat si disputele religioase. In timp s-au format unele traditii locale, s-au introdus unele practici regionale, s-au manifestat unele conceptii si preferinte speciale. Cunoasterea lor n-a rupt dintr-o data legaturile obisnuite, dar cu timpul existenta lor a intrat in constiinta crestina ca un element diferential putand provoca reprosuri si controverse. Sinodul quinisext (Constantinopol 691-692) este cel dintai care a cenzurat cateva practici occidentale: celibatul clerului , postirea sambetei, consumarea de vite sugrumate si de sange, reprezentarea lui Hristos ca miel. Lucrul cel mai interesant e ca Sinodul aminteste ordinea patriarhatelor, asa cum fusese stabilita de sinoadele II si IV ecumenic, pentru a arata ca primatul papal era numai unul de onoare nu de autoritate efectiva. Cu mult mai grava decat diferentele cultice a fost disputa in jurul formulei “filioque”. Aceasta inovatie, adoptata intai in Spania prin sinoadele de la Toledo (449 si 589) s-a generalizat in tot Apusul. Unul din motivele opozitiei lui Carol cel Mare fata de sinodul VII ecumenic a fost si lipsa formulei “filioque” din marturisirea de credinta a patriarhului Tarasie al Constantinopolelui. Mai mult, la sinodul de la Aachen (809), s-a aparat si adoptat formula “filioque”. Daca papa Leon al III-lea a rezistat in fata cererilor staruitoare ale lui Carol cel Mare de a introduce “filioque” in Simbolul de credinta, peste doua veacuri, papa Benedict al VIII-lea (1012-1024) a cedat cererii imparatului german Henric al II-lea. Poate ca daca lipseau aceste interventii regale si imperiale, straine de doctrina si interesele Bisericii, chestiunea “filioque” n-ar fi ajuns sa tulbure raporturile dintre Biserici. La jumatatea secolului al XI-lea, azima era, dupa “filioque”, obiectul cel mai pasionant al polemicii. Ca si in chestiunea “filioque”, latinii nu se multumeau sa se apere ci acuzau cu sporita pasiune pe greci, considerand erezie uzul acestora. In judecarea cauzelor schismei, gravitatea cea mai mare prezenta nu atat ceea ce se prezenta in epistole sau scrierile patriarhilor greci, cat ceea ce nu se numea inca, dar se simtea: primatul papal.

Si istoricii romano-catolici recunosc importanta exceptionala a primatului papal intre cauzele schismei cand vad originea ei in refuzul grecilor de a se supune autoritatii papale si vorbesc de “sustragerea” lor de sub aceasta autoritate. Doi papi tari pe succesele lor in Apus, pe teoria primatului papal mult rotunjita pana in vremea lor si chiar pe false temeiuri, ca decretalele pseudo-isidoriene si donatia lui Constantin – Nicolae I si Leon al IX-lea – incercau supunerea Orientului. Insa acesta s-a opus prin Fotie si Mihail Cerularie. Schisma este mai ales efectul acestei opozitii, cea mai importanta din cate au invrajbit pe greci si pe latini. Schisma in secolul al IX-lea Iconoclasmul tulburase adanc situatia la Bizant si raporturile cu Occidentul. El lasase doua partide si doua conceptii care se manifestau mai ales la alegerile de patriarhi. Prezenta acestor doua curente – unul traditional si altul liberal-reformator - explica situatia creata la Constantinopol in jurul alegerii patriarhilor Ignatiu si Fotie. Ignatiu (847-858) fusese ales cu sprijinul imparatesei vaduve Teodora, care favoriza partida calugarilor studiti. Patriarhul Ignatiu si-a facut repede adversari prin atitudinea excesiv de severa. El reprezenta opozitia fata de guvernarea imparatului Mihail si a cezarului Bardas. In locul lui a fost ridicat marele invatat Fotie, contra caruia Ignatiu si partizanii lui au protestat apeland la interventia papei Nicolae I. Intr-un sinod tinut la Roma in 863, Fotie a fost lovit cu excomunicarea daca nu paraseste scaunul patriarhal in timp de o luna. In schimb, imparatul a trimis papei in 865 o regretabila scrisoare in care trata pe latini ca pe barbari iar pe papa cu dispret si cu amenintari nesabuite despre distrugerea Romei. Raspunsul protest al papei a fost o lunga apologie a primatului papal. In anul urmator (866), papa a scris opt epistole pentru cei de la Constantinopol si o enciclica adresata clerului si credinciosilor din Asia si Libia. Papa vroia o solidarizare cu sine a crestinatatii orientale in lupta contra lui Fotie. Insa problema cea mare era atunci convertirea bulgarilor. Prin botezarea lui Boris de misionarii greci (864-865), situatia se lamurise in favoarea Bizantului. Situatia s-a complicat la un an dupa crestinare cand Boris trimite papei Nicolae I o lunga scrisoare. El cerea lamuriri la o multime de intrebari practice in legatura cu noua credinta.

Scopul lui ascuns era obtinerea unui patriarh propriu. Raspunsul diplomat al papei n-a intarziat, in Bulgaria sosind si o misiune latina ce a obtinut alungarea clericilor greci. Concurenta pentru convertirea bulgarilor il face pe Fotie sa actioneze. El raspunde printr-o enciclica adresata tuturor patriarhilor rasariteni prin care reprosa catolicilor urmatoarele: 1) faptul ca postesc sambata; 2) ca despart prima saptamana a Paresimilor de restul Postului prin consumarea de lactate; 3) incep Postul miercuri si nu luni; 4) dispretuiesc pe preotii rasariteni pentru faptul ca sunt casatoriti; 5) nu recunosc valabilitatea mirungerii savarsita de catre preot ci numai pe cea facuta de episcop; 6) falsificarea dreptei credinte prin “filioque”. In vara lui 867 se convoaca un sinod in care se condamna amestecul papei in treburile interne ale Bizantului si excomunicarea lui. Odata cu moartea lui Nicolae I (nov. 867) si asasinarea lui Mihail al III-lea (sept. 867), spiritele s-au calmat. Fotie nu impartaseste pe Vasile I Macedoneanul sub pretext ca a participat la uciderea lui Mihail si este exilat. Ignatie este reales si se reiau legaturile cu papa Adrian al II-lea. Intre schisme, raporturile intre Biserici au fost formale, fara a fi stranse. In secolul X, imoralitatea va domni la Roma. Si la Constantinopol, puterea politica va deveni foarte influenta, aservindu-si scaunul patriarhal. La inceputul secolului al XI-lea, papa a fost din nou scos din diptice, fie pentru mutilarea unui papa grec impus de Bizant (Ioan al XVI-lea), fie ca acceptase “filioque” in crez in 1014. La venirea lui Cerularie, raporturile intre cele doua Biserici erau rupte si acuzatiile reciproce se inmulteau continuu. Schisma din 1054 In imoralitatea Bisericii Occidentale din secolele X-XI, Leon al IX-lea a fost primul papa reformator. Imparatul Henric al III-lea sustinea cu zel miscarea de reforma. Pentru a indrepta Biserica, el a numit un sir de papi germani (Clement II, Damasus I, Leon IX, Victor II), care sunt de un devotament docil fata de imparat si interesele Germaniei. Leon al IX-lea a identificat rapid bolile Bisericii catolice: simonia si concubinajul clerului.

Pentru indreptarea situatiei, Leon al IX-lea a luat masuri energice, a aplicat pedepse, a facut numeroase calatorii, a tinut sinoade. In grija de a indrepta Biserica si in calitatea sa de papa imperial german, Leon al IX-lea a dat o deosebita atentie Italiei de sud. Zelul lui era in chip special stimulat de prezenta grecilor, amestecati in populatia latina. Casatoria preotilor ortodocsi era un adevarat scandal in planul de reforma al papei. Clerul lui gasea in ea o justificare pentru concubinajul sau, ale carui proportii erau ingrijoratoare. In sudul Italiei, actiunea reformatoare insemna nu numai indreptarea Bisercii latine, ci si criticarea celei grecesti. In 1050, papa va depune pe arhiepiscopul grec din orasul Siponto, oras pe care-l va subordona Beneventului. Dupa stirile date de latini, in primavara anului 1053, patriarhul Mihail Cerularie a interzis si el ritul latin la Constantinopol, ceea ce a avut ca urmare inchiderea Bisericilor latine din oras. Indemnat de patriarh, arhiepiscopul Leon al Ohridei a trimis episcopului Ioan de Trani, in Italia de sud, in anul 1053, o scrisoare in care critica practicile latine a impartasirii cu azima, a postirii sambetei precum si mancarea de sugrumate si de sange si necantarea lui aleluia in postul mare. Polemica dintre cele doua Biserici era reluata, in conditii care aveau sa o inaspreasca mult. Ca si Leon, a scris contra latinilor si un calugar studit, Nichita Stithatos, criticand nu numai uzul azimei si postirea sambetelor, ci si pe “filioque” si celibatul preotilor. Intre timp, situatia politica din Italia se inrautatise pentru papa. In iunie 1053, Leon al IX-lea a fost prins de normanzi, eliberat tocmai in februarie 1054. In interesul de a combate pe normanzi, adversari comuni, papa si imparatul Constantin al IX-lea Monomahul se aliasera prin mijlocirea ducelui Arghyros, comandantul trupelor bizantine si guvernatorul Italiei de sud. Insa Arghyros a fost infrant de normanzi inainte sa se faca unirea trupelor aliate. In aceste conditii si avandu-se in vedere situatia papei, captiv la Benevent, s-a incercat o schimbare de atitudine a Bizantului fata de papa, in interesul combaterii normanzilor.

Dupa primirea unor scrisori irenice de la imparat si patriarh si a unor promisiuni de ajutor, papa totusi le scrie obsedat de primatul sau: “daca cineva se desparte de Biserica Romana, acela nu mai formeaza Biserica, ci conciliabul de eretici, o adunare de schismatici, o sinagoga a satanei . Sa stie patriarhul ca fara aprobarea papei nici nu are drept sa existe.... Imparatul insusi trebuie sa fie un fiu ce se intoarce cu umilinta la maica sa........”. Legatii papei, cardinalul Humbert, episcopul Petru de Amalfi si diaconul cancelar Friederic, trimisi cu scopul de a intari alianta politica si de a trata impacarea cu patriarhul, sosesc in Constantinopol in iunie 1054. Astazi si istoricii catolici recunosc ca delegatia nu avea sanse de succes datorita caracterului lui Humbert si ca ea nu fusese trimisa ca sa negocieze, ci sa impuna vointa latina la Constantinopol. Imparatul face front comun cu catolicii si obliga pe Nichita Stitathos, staretul de la Studion, sa-si renege doua lucrari contra practicilor romane. Propunerea patriarhului de a se discuta chestiunile bisericesti intr-un sinod cu patriarhii orientali a fost respinsa de legati, care venisera nu sa trateze, ci sa judece. Indignat de atitudinea lor, patriarhul a refuzat legaturile cu ei si le-a interzis sa savarseasca liturghia in Constantinopol, masura explicabila dar excesiva. Simtindu-se jigniti, pierzandu-si radbarea si fiind incurajati de atitudinea sovaitoare a imparatului, legatii papali au facut cel mai grav si mai nefericit pas din toata istoria schismei. In dimineata de 16 iulie 1054, au intrat in Biserica Sf. Sofia, in timpul serviciului divin, rostind – desigur cardinalul Humbert – un cuvant catre clerul si poporul adunat. Apoi au depus pe sfanta masa o excomunicare a patriarhului Mihail Cerularie si a “ partizanilor lui”.

Parasind Biserica, si-au scuturat praful de pe picioare zicand “sa vada Dumnezeu si sa judece”. PROBLEMA ANATEMEI LATINE In actul de excomunicare, latinii acuzau pe greci pentru urmatoarele: 1) vand harul lui Dumnezeu, ca simonienii; 2) fac eunuci si-i ridica la demnitatile preotesti si la episcopat, ca valesii; 3) reboteaza pe cei botezati in numele Sfintei Treimi si mai ales pe latini, ca arienii; 4) considera ca doar in Biserica grecilor mai e Biserica lui Hristos si jertfa cea adevarata si botezul, ca donatistii; 5) admit casatoria pentru slujitorii sfantului altar, ca nicolaitii; 6) spun ca legea lui Moise e blestemata, ca severienii; 7) au taiat din Simbolul de credinta formula “filioque”, ca pnevmatomahii. Patriarhul impreuna cu Leon al Ohridei, cu sachelarul Constantin si cu toti partizanii lor, erau excomunicati: “sa fie anatema, impreuna cu ereticii numiti mai sus si cu toti ereticii, ba chiar cu diavolul si cu ingerii lui, de nu se va indrepta”. La adapostul “oficiului lor de ambasadori”, legatii au parasit rapid orasul, de mania poporului. Agitatia produsa in oras a intimidat pe imparat, care-i sustinuse continuu. El a cautat sa dea vina pe interpretii legatilor si pe Arghyros. Interpretii si ginerele lui Arghyros au fost pedepsiti. Despre sentinta, imparatul zicea sa fie arsa in public, iar cei care au scris-o, ca si cei care au fost complici cu sfatul sau cu stirea sa fie anatematizati. Patriarhul n-a ars sentinta latina si a tinut un sinod cu un numar de episcopi prezenti in capitala in 20 iulie 1054. PROBLEMA ANATEMEI GRECESTI In edictul sinodal se arata mai intai acuzatiile pentru care legatii anatematizasera pe ortodocsi: 1) raderea barbii; 2) primirea impartasaniei de la preoti casatoriti; 3) neprezenta in Simbol a adaosului “filioque”. Apoi se prezinta argumentatia ortodoxa. In privinta barbii,textul din Levitic IX,27 este suficient: “nu taiati barbile voastre”. In privinta casatoriei preotilor, canonul 13 al sinodului quinisext precizeaza: ”Voim ca sa ramana in vigoare si de acum inainte casatoriile legitime ale barbatilor sfintiti...caci apostolul invata: cinstita este nunta intru toate”. Referitor la prolema Filioque, se spune: „...iar daca Sf.Duh purcede si de la Fiul, cum zic ei in nebunia lor, Sf.Duh se deosebeste de Tatal prin mai multe decat Fiul. Iar daca Sf.Duh s-ar distinge prin mai multe deosebiri decat Fiul, ar fi mai aproape de fiinta Tatalui Fiul decat Sf.Duh. Si astfel, ar iesi iarasi la lumina indrazneala lui Macedonie contra Duhului Sfant”….Este exprimata apoi convingerea patriarhului ca legatii au fost trimisi de Arghyros si nu de papa, iar scrisorile aduse erau false. Se reda in continuare continutul anatemei tradusa din limba latina de protospatarul Cosma Romanul, Pyrros si monahul Ioan Spaniolul. Urmeaza scrisoarea imparatului catre patriarh in care se considera ca tot raul provine de la “interpreti” si de la Arghyros. Urmeaza decizia sinodului:”...deci, prin purtarea de grija a piosului imparat, actul cel nelegiuit insusi, cei care l-au publicat si au dat fie idee pentru facerea lui, fie ca au ajutat celor care l-au facut, au fost anatematizati in marele secret.”- (tribunalul patriarhal)- In ziua de 24 iulie urma sa se faca citirea actului in auzul multimii, anatematizandu-se din nou actul nelegiuit, precum si cei care l-au publicat, scris sau si-au dat consimtamantul si sfatul la facerea lui. Originalul actului nu s-a ars sau rupt ci s-a incredintat hartofilaxului. Cu aceasta, schisma se socoteste incheiata.

Mai trebuie mentionat ca papa Leon al IX-lea murise pe 19.04.1054 si ca legatii nu aveau mandat pentru faptele savarsite. Noul papa, Victor al II-lea, a fost ales pe 16 aprilie 1055. El si papii urmatori n-au confirmat actiunea necugetata a lui Humbert dar nici n-au infirmat-o. De remarcat ca patriarhul de Constantinopol s-a mentinut pe terenul principiilor, criticand idei si fapte, nu persoane. Consecintele schismei Cu toate ca raporturile dintre crestinii rasariteni si apuseni incepura sa se raceasca inca dinainte de 1054, dezbinarea reala nu s-a facut simtita decat mai tarziu, mai ales in timpul si-n urma cruciadelor. Teofilact al Bulgariei (+1108) spunea: „Nu cred ca greselile latinilor sunt asa de multe si atat de grave, incat sa poata motiva o schisma intre Biserici”. La 1087, moastele Sfantului Nicolae erau aduse la Bari, iar papa Urban al II-lea (1088-1099) va canoniza un grec din Trani pe nume Nicolae. Pelerinii apuseni se bucurau in deplina liniste de vederea Locurilor Sfinte, iar in Athos continua sa existe inca si in secolul al XII-lea manastirea Amalfinezilor. Papa Grigore al VII-lea Hildebrand ii excomunicase pe imparatii bizantini pentru ca se opuneau planurilor lui. In 1088, papa Urban al II-lea a ridicat imparatului bizantin excomunicarea, spunandu-i lui Alexios I Comenul ca ar dori sa fie pomenit in diptice la Constantinopol. In dialogul dintre ei, imparatul pomeneste de intamplarea de la 1054 ca de o simpla cearta intre Mihail Cerularie si cardinalul Humbert, spunand ca arhiva imperiala n-a mai pastrat nimic in legatura cu schisma. In continuare, unirea Bisericilor nu s-a putut realiza in fapt deoarece papa a cerut intotdeauna bizantinilor recunoasterea primatului papal. Istoria urmatoare a raporturilor politico-bisericesti intre Bizant si Occident este ilustrarea agravarii schismei ca fapt de dusmanie reciproca. Pericolul turcilor s-a conturat rapid pentru Bizant. Pusi in inferioritate politica si constransi sa negocieze un acord religios imposibil, in conditiile impuse de papi, grecii s-au gasit intr-o situatie penibila, pe care occidentalii au speculat-o cu neomenie. Mai mult, Constantinopolul a devenit tinta atacurilor occidentale armate, obiectiv de cruciada. Grecii trebuiau combatuti, ca si necredinciosii din cauza “ereziei” si a neascultarii lor fata de papa.

Adevarata si iremediabila ruptura s-a produs abia prin cucerirea Constantinopolului in 13 aprilie 1204 de catre cruciati. Nevoia a facut pe Mihail VIII Paleologul sa incheie unirea de la Lyon (1274), pe Ioan al V-lea sa primeasca personal unirea de la papa in 1369 si pe Ioan al VIII-lea sa accepte “unirea” de la Ferrara – Florenta. Demersuri inutile, caci Occidentul a asistat impasibil la caderea Constantinopolelui in 29 mai 1453. Pe plan teologic, la vechile deosebiri s-au adaugat altele, cu mult mai multe. Credinta in purgatoriu, teoria si practica indulgentelor, importante invataturi noi, rituri, practici si obiecte introduse dupa schisma, dogmatizarea unor credinte straine Bisericii vechi si intre toate proclamarea primatului papal absolut si a infailibilitatii papale (1870-1871), au indepartat tot mai mult occidentul papal de orientul ortodox. De la calcarea unor randuieli canonice si practici traditionale, s-a ajuns la schimbarea constitutiei Bisericii. Biserica papala incepuse sa evolueze spre monarhie bisericeasca, cu lege proprie, care era vointa papei. Un demers contemporan salutar a fost ridicarea concomitenta a anatemelor pe 7 decembrie 1965 de catre papa Paul al VI-lea si patriarhul ecumenic Atenagora I.

Alex Grig
  • daniel
  • Avatarul lui daniel
  • Deconectat
  • Administrator
  • Cuget, deci exist!
  • Posts: 15308
  • Thank you received: 4557
  • Karma: 38
Respecta-te pe tine insuti si ceilalti la randul lor te vor respecta!
Ultima editare: acum 3 ani 5 luni by daniel.
Administratorul a dezactivat accesul public la scriere.

Rasp: Marea Schisma din 1054 acum 3 ani 5 luni #36022

Lupta Bisericilor: doctrina Sf. Petru vs. doctrina Sf. Andrei



Marea Schisma din 1054 dintre Biserica Rasariteana si cea Occidentala a fost rezultatul unor neintelegeri ce datau de secole. Una dintre cauzele majore ale acestor neintelegeri a constat in pretentia Episcopului Roman de a fi vazut ca succesor al Sfantului Petru si, implicit, ca cea mai inalta autoritate a Bisericii Universale. Aceasta idee s-a concretizat in ceea ce s-a numit doctrina Sfantului Petru, careia rasaritenii i-au opus mai tarziu doctrina Sfantului Andrei.

Perioada cuprinsa intre sfarsitul secolului al IV-lea si inceputul secolului al V-lea este perioada afirmarii principiilor fundamentale ale autoritatii papale si a nasterii institutiei pontificale. Ideea superioritatii episcopului de Roma – in calitatea sa de succesor al Apostolului Petru – nu era noua. Cativa episcopi de secol III, precum Calixt (217-222) sau Stefan (254-257), se pronuntasera in favoarea acestei idei, bazandu-se pe spusele lui Iisus catre Petru: ”Tu esti Petru si pe aceasta piatra voi cladi biserica mea” (Matei, 16, 18) (pasaj ce poate fi interpretat insa in mai multe feluri). In 375, episcopul Damasus ridica episcopia de la Roma la rangul de Scaun Apostolic, revendicand astfel o pozitie superioara in raport cu celelalte biserici crestine.

”Tu esti Petru si pe aceasta piatra voi cladi biserica mea”

In 382, Papa Damasus convoaca un conciliu la Roma in cadrul caruia declara ca Biserica Romana nu a fost creata prin decret sinodal (ca cea de la Constantinopol), ci de catre cei doi apostoli Petru si Pavel, astfel aceasta biserica are origini pe care nicio alta biserica crestina nu le poate revendica. Este prima oara cand principiile teoriei Sfantului Petru, deja enuntate de alti teologi, sunt integrate idologiei oficiale a Paplitatii. Prin ideea ca Biserica de la Roma a fost fondata de Sfintii Petru si Pavel, Papa gaseste justificarea istorica a primatului sau. De cealalta parte, conform Papei Biserica constantinopolitana isi datoreaza pozitia (de al doilea centru crestin din lume) faptului ca la Constantinopol se afla centrul politic al Imperiului de Rasarit.

In Biblie nu exista totusi nicio mentiune cu privire la un posibil succesor al Apostolului Petru. Insa la cumpana secolelor IV-V, Rufinus din Aquileia traduce un document descoperit intr-un manuscris grecesc de secol II, document care furniza elementul de legatura necesar pentru a face conexiunea dintre Sfantul Petru si episcopii romani ca succesori ai sai. Autorul documentului respectiv, necunoscut, ar fi copiat in acel manuscris o scrisoare trimisa de Papa Clement I Sfantului Iacob, aflat la Ierusalim, prin care il informeaza ca ultima dorinta a lui Petru a fost de a convoca comunitatea crestina din Roma, careia i se adreseaza spunand ca ii incredinteaza lui Clement puterea de a lega si dezlega pacatele. Desi existau si alte episcopii infiintate de Sfintii Apostoli, precum cea din Antiohia, in cazul lor nu se desemnase niciun succesor.

In timpul secolului al V-lea, in contexul crizei din Italia cauzata de invaziile barbare, prestigiul si influenta papalitatii creste neincetat. Odata cu pontificatul lui Leon cel Mare, care a utilizat dreptul roman pentru a clarifica juridic pozitia Papei, se incheie prima faza din istoria papalitatii, dupa formarea definitiva a conceptului de primat pontifical. Dreptul de succesiune roman stabileste ca mostenitorii dobandesc in mod legitim situatia persoanei decedate si ii succed in toate drepturile, asumand statutul juridic al defunctului. Astfel, pe baza scrisorii lui Clement, Leon cel Mare construieste principiul juridic al succesiunii. De mentionat ca Papa nu mosteneste insa si meritele personale ale Sfantului Petru: de aceea el este numit ”nedemnul urmas al Sf. Petru, iar el este Apostolicus si nu Apostolus.

In iulie 445, Imparatul Valentinian al III-lea promulga un edict prin care recunoaste primatul jurisdictional al Papei. Conform edictului, tot ceea ce Biserica Romana hotarase sau avea sa decida era obligatoriu pentru crestini (cei din occident). Edictul insa nu a fost valabil si in partea rasariteana a imperiului deoarece nu a fost contrasemnat de imparatul de la Constantinopol.

Doctrina Sfantului Andrei, Cel Dintai Chemat

Contraargumentele Constantinopolului la doctrina Sfantului Petru au fost elaborate treptat. In primul rand, s-a spus ca dintre apostoli, Petru, fiind cel mai in varsta, era considerat un primus inter pares, insa ca intaietatea sa n-a avut niciodata un caracter jurisdictional asa cum sustinea Biserica Romana. Rasaritenii au argumentat ca puterea spirituala de a invata, sfinti si condce Biserica a fost daruita tuturor apostolilor in mod egal, ca Sfantul Duh n-a conferit lui Petru o putere mai mare la Rusalii, si ca puterea Sfantului Duh a luptat prin toti apostolii. In plus, Petru – pentru unele slabiciuni – a fost chiar mustrat de Iisus.

Pentru a-si sustine pozitia, Biserica Rasariteana invoca acelasi pasaj din Evanghelia lui Matei: ”Tu esti Petru si pe aceasta piatra voi cladi biserica mea”, dar argumenteaza ca textul nu se refera neaparat la Petru ca persoana, ci la (piatra de) credinta marturisita de el in numele tuturor apostolilor . Biserica de la Constantinopol sustine ca traditia, relativ tarzie, conform careia Petru a fost episcop mai intai la Antiohia si apoi la Roma nu este autentica, provenind din scrieri apocrife. In plus, demnitatea de apostol fiind superioara celei de episcop, Sfantul Petru nu ar fi putut-o adopta. Si, evident, scrisoarea aceea a lui Clement, pe care romanii isi contruiesc teoria, este considerata un fals. Un alt argument adus de Biserica Orientala este ca nu se poate sustine ca Petru a infiintat comunitatea crestina din Roma pentru a o conduce ca episcop deoarece crestini existau la Roma si inaintea sosirii lui Petru si Pavel.

Cu timpul, la Constantinopol se cristalizeaza, in opozitie cu teoria Sf. Petru, doctrina Sfantului Andrei. Traditiile referitoare la Apostoli si la Sf. Andrei se dezvolta rapid in secolul al IV-lea la Constantinopol in contextul devotiunii crescande fata de relicve. La mijlocul secolului al IV-lea, Imparatul Constantiu al II-lea a transferat de la Patras la Capitala relicvele Apostolului Andrei. Treptat, cultul Sfantului Andrei e atasat ideologiei imperiale si bisericii bizantine. Dupa stabilierea definitiva a locului ocupat de Constantinopol in ierarhia scaunelor episcopale, asa cum Sf. Petru era considerat patronul Bisericii Romane, Sf. Andrei a fost asociat Bisericii Rasaritene.

Incepand cu secolul al V-lea, Sf. Andrei a fost invocat pentru a sustine intaietatea patriarhiei de Constantinopol. In acest scop, au fost preluate traditii mentionate in Istoria ecleziastica a lui Eusebiu din Cezareea, traditii imbogatite continuu timp de cateva secole. Eusebiu din Cezareea spune cum Apostolii si-au impartit lumea, lui Andrei revenindu-i Scitia. Apoi, o lucrare semnata de un anume Athanasius pe la mijlocul aceluiasi secol mentioneaza itinerariul ”celui dintai chemat” ca trecand nu doar prin peninsula Balcanica, ci si prin tinuturile barbarilor (din spatiul nord-pontic). La Constantinopol incepe sa se sustina ca Sf. Andrei l-ar fi sfintit pe primul episcop al Byzantionului. Astfel, scaunul episcopal de la Constantinopol isi poate revendica originea de la cel dintai chemat ca apostol, fiind superior celui de la Roma.
  • daniel
  • Avatarul lui daniel
  • Deconectat
  • Administrator
  • Cuget, deci exist!
  • Posts: 15308
  • Thank you received: 4557
  • Karma: 38
Respecta-te pe tine insuti si ceilalti la randul lor te vor respecta!
Ultima editare: acum 3 ani 5 luni by daniel.
Administratorul a dezactivat accesul public la scriere.

Rasp: Marea Schisma din 1054 acum 3 ani 5 luni #36023

De ce suntem ortodocsi?



De ce au ales urmasii lui Thocomerius (un lider cuman convertit probabil la catolicism in Episcopia Milcoviei), Basarab I si Nicolae Alexandru, drumul ortodoxiei pentru Tara Romaneasca? Sau de ce a fugit la est de Carpati, in nucleul viitorului stat moldovean, infidelul (in sens religios) voievod Bogdan I,cneaz din Maramures, din demnitatile rezervate lui de regele maghiar dupa ce s-ar fi botezat catolic? Sunt tot atatea intrebari care se rezuma, in fond, la una singura: De ce suntem ortodocsi?

Raspunsul nu este deloc simplu si clar, ci se inscrie sub semnul paradoxului, alaturi de originea latina a poporului roman, peste care, timp de o mie de ani, au trecut valuri de migratori ce aveau potentialul crearii unui stat medieval pe alte coordonate si care ar fi putut sa fie in etnogeneza poporului roman ce au fost francii pentru francezi, bulgarii pentru slavii sudici sau ungurii in Panonia. Acestia ar fi putut sa dea numele, limba si chiar religia noului stat. Niciuna dintre acestea nu s-a petrecut.

Neagu Djuvara, Razvan Theodorescu, Radu Preda, Daniel Barbu, Dan Dungaciu si-au asumat misiunea de a ne fi ghizi intr-o lume a facerii si a desfacerii, in care s-au plamadit popoare si religii, mai ales pentru ca aceasta lume - careia-i apartinem, potrivit cifrelor oferite de recentele recensaminte - este cvasi-straina multora.

Bulgarii si ortodoxia noastra


Daca ar fi sa privim doar cifrele, am avea in Romania o populatie puternic atasata de credinta ortodoxa si de identitatea sa etnica. In primul rand, romanii reprezinta 89,5% din totalul populatiei tarii. In al doilea rand, populatia de religie ortodoxa are o pondere de 86,8%. Si, in al treilea rand, numarul celor care se declara atei sau fara religie este extrem de mic, doar 0,1% din populatie. Datele sunt insa extrem de inselatoare in privinta cunoasterii de fond a sentimentului religios pe care laicul roman il traieste si il practica.

Pe de alta parte, exista astazi in Romania un resentiment privind crearea in ochii cetatenilor Uniunii Europeane a unui grup (unii i-ar spune „oala"), format din tara noastra si Bulgaria, in care nu se stie cine e calul si cine e caruta. Aceasta „constructie" are un trecut cu adanci consecinte. Crestinarea bulgarilor (864), aparitia limbii de cult slave, crearea primei patriarhii pe criterii de ordin etnic (Patriarhia Bulgara de la Tarnovo, 1235), dar mai ales ascensiunea politica a celor doua tarate bulgaresti in urma cu aproape 1000 de ani au ajutat la conturarea unei identitati ortodoxe pentru romani. In fond, o populatie vorbitoare de latina, fie chiar in forma ei vulgara, era usor de asimilat ritului latin.

Alte influente

Totusi, a spune doar ca bulgarii ar fi „de vina" pentru credinta pe care o marturisim noi azi e prea mult; crestinarea vecinilor sub diferite rituri (ungurii trec la catolicism, dupa ce au fost crestinati initial ortodox, polonezii adopta ritul romano-catolic, rusii imbratiseaza Ortodoxia in timpul lui Vladimir cel Mare), precum si relatiile feudalo-vasalice cu acestia sunt tot influente importante pentru credinta noastra. Exista deopotriva voci care asaza inradacinarea temeinica a „legii" de la Constantinopol in teritoriile romanesti dupa ce sultanul a zidit Inalta Poarta in preajma Sfintei Sofii. Dincolo insa de toate teoriile mai mult sau mai putin posibile in ceea ce priveste relatia dintre voievozii romani si credinta lor, romanismul a devenit parte integranta a diversitatii ortodoxe, poate in aceeasi masura in care ortodoxia si-a pus amprenta asupra noastra.

Cronologie

271 Retragerea Aureliana. Teritoriul Daciei este parasit de administratia romana, insa crestinismul incepuse deja sa se raspandeasca, chiar daca era o religie persecutata

286 Prima impartire a Imperiului Roman intre Diocletian si Galeriu

313 Edictul de la Milan, dat de imparatul Constantin, prin care religia crestina este permisa in imperiu

325, 381 Primele doua Sinoade Ecumenice ale Bisericii in care se compune Crezul

364 A doua impartire intre Valentinian (Apusul) si Valens (Orientul)

379-395 Teodosie cel Mare este ultimul imparat al intregului Imperiu

395 Ultima impartire a Imperiului intre Honorius si Arcadius

447, 589 Sinoadele de la Toledo, unde apare adaosul „Filioque“ in simbolul de credinta-Crezul

451 Sinodul IV Ecumenic (Calcedon) largeste jurisdictia Constantinopolului asupra Pontului si a Traciei

476 Imperiul Roman de Apus dispare

472-519 Schisma acachiana (prima ruptura a celor doua Biserici)

527-565 Imparatul Justinian recucereste o parte din vechiul Imperiu de Apus. Imperiul Bizantin e la apogeu

602 Marea invazie avaro-slava; structura populatiei din Balcani se modifica radical

610 Sunt chemati sarbii de imparatul Heraclie la granita de vest a Imperiului

672 Bulgarii hanului Asparuh trec Dunarea si supun triburile slave

692 Sinodul Trulan II stabileste egalitate onorifica si in drepturi intre patriarhiile Roma si Constantinopol

731-732 Imparatul Leon III Isaurul trece Iliricum Oriental, Italia de Sud, Creta si Sicilia sub jurisdictia Constantinopolului, spre marea nemultumire a Romei

800 Papa Leon al III-lea incoroneaza un rege franc, pe Carol cel Mare, ca „imparat“ al Imperiului Roman de Apus, ceea ce era o jignire adusa imparatului din Constantinopol

860 Rusii din Kiev ataca Constantinopolul

861-863 Disputa dintre Patriarhul ecumenic Fotie si Papa Nicolae I in privinta dorintei de suprematie a Papei peste toata Biserica (primatul papal). Papa excomunica pe Patriarhul Fotie si clerul ortodox

863-886 Actiunea de misionarism ortodox intreprinsa de Kiril si Metodie in spatiul slav (sarbi, bulgari si slavi vestici). Cei doi compun alfabetul glagoritic si pe cel chiril, precum si Liturghia in slava

864 Crestinarea bulgarilor sub hanul Boris, devenit Mihail I

866 Conflictul Roma-Bizant pentru crestinarea bulgarilor (desi crestinati oficial de Constantinopol, Papa Nicolae I le trimite si el misionari). Actiunea Papei este condamnata de Patriarhul Fotie, care il excomunica pe Nicolae I

893 Se reiau legaturile dintre cele doua scaune patriarhale

896 Ungurii ajung in Campia Panoniei si a Tisei

927-969 In timpul tarului Petru I, imparatul bizantin recunoaste un patriarh bulgar, dar acesta nu este validat de Biserica Constantinopolului

953 Gyula, al doilea demnitar al hanului maghiar, e crestinat la Constantinopol. El se intoarce in regiunea pe care o controleaza, Alba Iulia, cu un episcop ortodox – Ierotei. Fiica lui Gyula, Sarolta, se casatoreste cu Gheza si din casatoria lor se naste Vajk (Stefan cel Sfant al Ungariei)

988 Cneazul Vladimir al Kievului, casatorit cu sora imparatului bizantin Vasile al II-lea, ii crestineaza pe rusi

997-1038 Stefan cel Sfant al Ungariei introduce ritul latin

1025 Taratul bulgar dispare, cucerit de imparatul bizantin Vasile al II-lea

1054 Schisma cea Mare: Patriarh ecumenic era Mihail Cerularie, iar Papa, Leon IX. Anatema a fost data de Cardinalul Humbert de Silva Candida asupra Patriarhului ecumenic, asupra clericilor si credinciosilor ortodocsi. Cateva zile mai tarziu, Cerularie a rostit o anatema similara impotriva Bisericii Romane. Abia in 1965, printr-o declaratie comuna, Papa Paul al VI-lea si Patriarhul Atenagora I au ridicat blestemele rostite in urma cu 900 de ani

1071 Batalia de la Manzikert, in care armata bizantina e infranta zdrobitor de turcii selgiucizi. Acestia patrund in Asia Mica

1096 Incep cruciadele. Caderea locurilor sfinte sub controlul necrestinilor a tulburat lumea crestina, iar la initiativa imparatilor bizantini, sprijiniti de papa, cavalerii occidentali au inceput o serie de razboaie sfinte numite cruciade. Doar prima cruciada si-a atins tinta fiind recucerit pentru o vreme Ierusalimul

1186 Rascoala fratilor Petru si Asan in Balcani impotriva Imperiului Bizantin. Apare cel de-al doilea Tarat Bulgar

1191 Regele maghiar incepe colonizarea sasilor in Transilvania

1187 Ierusalimul cade si in mainile sultanului Saladin. Va urma cruciada a III-a

1197-1207 Ionita Caloian, ajungand la conducerea Taratului Bulgar si dorind titlul de imparat si un patriarh pentru vlaho-bulgari, incheie o unire cu Roma in 1204, revocata ulterior
1204 Cruciada a IV-a e deturnata catre Constantinopol. Apare Imperiul Latin (1204-1261), imparatul bizantin si patriarhul se retrag la Niceea

1234 Scrisoarea Papei Grigore IX catre regele maghiar Bela al IV-lea despre existenta in episcopia cumanilor a unor clerici greci care il incurca pe episcopul catolic

1235 Este recunoscuta Patriarhia bulgara de la Tarnovo de catre patriarhul ecumenic; aceasta patriarhie dispare in 1393, cand e cucerita de turci

1241 Marea invazie tatarasca

1247 Diploma Cavalerilor Ioaniti, in care sunt mentionate formatiunile prestatale dintre Carpati si Dunare

1330 Batalia de la Posada. Basarab I il invinge pe regele maghiar Carol Robert de Anjou castigand independenta tarii sale

1347 Dragos e trimis sa infiinteze o marca de aparare la est de Carpati. Aici e nucleul viitoarei Moldove

1359 Urmasul lui Basarab, Nicolae Alexandru, muta mitropolia de la Vicina la Curtea de Arges, iar Iachint devine primul mitropolit al Tarii Romanesti

1359 Bogdan I fuge din Maramures in Moldova, unde pune bazele statului medieval moldovean

1401 Dupa indelungi tratative care au inceput cu Petru I Musat, Patriarhia de la Constantinopol recunoaste Mitropolia Moldovei in timpul lui Alexandru cel Bun
  • daniel
  • Avatarul lui daniel
  • Deconectat
  • Administrator
  • Cuget, deci exist!
  • Posts: 15308
  • Thank you received: 4557
  • Karma: 38
Respecta-te pe tine insuti si ceilalti la randul lor te vor respecta!
Ultima editare: acum 3 ani 5 luni by daniel.
Administratorul a dezactivat accesul public la scriere.

Rasp: Marea Schisma din 1054 acum 1 săptămână 3 ore #44875

Astăzi se împlinesc 963 de ani de la Marea Schismă



În 1054 a avut loc Marea Schismă între Roma şi Bizanţ. Papa Leon al IX-lea şi Patriarhul Cherularios s-au excomunicat reciproc, refunzându-şi unul altuia graţia divină.

Cetăţile-surori nu s-au mai întâlnit niciodată în mileniul care s-a deschis altfel, iar ortodoxia grecească şi catolicismul latin au intrat ele însele în competiţie.

Orientul şi Occidentul creştin s-au apropiat apoi doar periodic, după 1096, când au avut loc cruciadele - aventuri de recucerire a pământurilor sfinte ale Iersusalimului, ocupate de turcii selgiucizi.
  • daniel
  • Avatarul lui daniel
  • Deconectat
  • Administrator
  • Cuget, deci exist!
  • Posts: 15308
  • Thank you received: 4557
  • Karma: 38
Respecta-te pe tine insuti si ceilalti la randul lor te vor respecta!
Administratorul a dezactivat accesul public la scriere.
Următorii utilizatori v-au mulțumit: Mona si Dan