SUBIECT: Saptamana Patimilor

Saptamana Patimilor. Marti - Pilda celor zece fecioare

In cea de-a doua zi a Saptamanii Patimirilor, Biserica a randuit pomenirea celor zece fecioare care s-au dus la o nunta. In aceeasi zi, Iisus a aratat apostolilor si multimii pilda talantului ingropat.



Pildele Mantuitorului au continut intotdeauna intelesuri ascunse. Iata ce spune El celor care-l ascultau in a doua zi a Saptamanii Mari:

"Imparatia lui Dumnezeu se va asemana cu zece fecioare, care luand candelele lor au iesit in intampinarea mirelui. Cinci insa dintre ele erau fara minte, iar cinci intelepte.

Caci cele fara minte, luand candelele, n-au luat cu sine untdelemn. Iar cele intelepte au luat untdelemn in vase, odata cu candelele lor. Dar mirele intarziind, au atipit toate si au adormit. Iar la miezul noptii s-a facut strigare: Iata, mirele vine! Iesiti intru intampinarea lui! Atunci s-au desteptat toate acele fecioare si au impodobit candelele lor.

Si cele fara de minte au zis catre cele intelepte: Dati-ne din untdelemnul vostru, ca se sting candelele noastre. Dar cele intelepte le-au raspuns zicand: Nu, ca nu cumva sa nu ne ajunga nici noua si nici voua. Mai bine mergeti la cei ce vand si cumparati pentru voi.

Deci plecand ele ca sa cumpere, a venit mirele si cele ce erau gata au intrat cu el la nunta si usa s-a inchis.

Iar mai pe urma, au sosit si celelalte fecioare, zicand: Doamne, Doamne, deschide-ne si noua! Iar el, raspunzand, a zis: Adevarat va zic voua: Nu va cunosc pe voi! Drept aceea, privegheati, ca nu stiti ziua, nici ceasul cand vine Fiul Omului!"(Matei 25:1-13)

Cele cinci fecioare intelepte reprezinta in aceasta parabola oamenii care au inteles si cred in mantuirea sufletului prin respectarea celor zece porunci, ascultarea randuielilor religioase si cunoasterea ca exista o lume a fiintelor de lumina guvernata de si apropiata lui Dumnezeu.

Cele cinci fecioare fara minte sunt oamenii care traiesc fara morala si fara credinta. Mirele Il simbolizeaza pe Mantuitor, iar nunta este momentul trecerii din aceasta viata si intalnirea cu Cel de sus; cine este intelept si pregatit si are candela credintei aprinsa este primit la "nunta", iar ceilalti sunt lasati pe dinafara.

A doua pilda a zilei de marti este cea a talantului ingropat



"Si mai este ca un om care, plecand departe, si-a chemat slugile si le-a dat pe mana avutia sa. Unuia i-a dat cinci talanti, altuia doi, altuia unul, fiecaruia dupa puterea lui si a plecat. Indata, mergand, cel ce luase cinci talanti a lucrat cu ei si a castigat alti cinci talanti. De asemenea, si cel cu doi a castigat alti doi. Iar cel ce luase un talant s-a dus, a sapat o groapa in pamant si a ascuns argintul stapanului sau.

Dupa multa vreme a venit si stapanul acelor slugi si a facut socoteala cu ele. Si apropiindu-se cel care luase cinci talanti a adus alti cinci talanti, zicand: 'Doamne, cinci talanti mi-ai dat, iata alti cinci talanti am castigat cu ei'. Zis-a lui stapanul: 'Bine, sluga buna si credincioasa, peste putine ai fost credincioasa, peste multe te voi pune; intra intru bucuria domnului tau'.

Apropiindu-se si cel cu doi talanti a zis: ,Doamne, doi talanti mi-ai dat, iata alti doi talanti am castigat cu ei'. Zis-a lui stapanul: ,Bine, sluga buna si credincioasa, peste putine ai fost credincioasa, peste multe te voi pune; intra intru bucuria domnului tau'.

Apropiindu-se apoi si cel care primise un talant, a zis: ,Doamne, te-am stiut ca esti om aspru, care seceri unde n-ai semanat si aduni de unde n-ai imprastiat. Si temandu-ma, m-am dus de am ascuns talantul tau in pamant; iata ai ce este al tau'. Si raspunzand stapanul sau i-a zis: ,Sluga vicleana si lenesa, stiai ca secer unde n-am semanat si adun de unde n-am imprastiat? Se cuvenea deci ca tu sa pui banii mei la zarafi si eu, venind, as fi luat ce este al meu cu dobanda. Luati deci de la el talantul si dati-l celui ce are zece talanti.

Caci tot celui ce are i se va da si-i va prisosi, iar de la cel ce n-are si ce are i se va lua. Iar pe sluga netrebnica aruncati-o intru intunericul cel mai din afara. Acolo va fi plangerea si scrasnirea dintilor'." (Matei, 25: 14-30)

In fiecare dintre noi Dumnezeu a pus scanteia luminii divine, creandu-ne dupa chipul si asemanarea Sa. Unii se ingrijesc de inmultirea luminii primite de la Dumnezeu, dar cei mai multi ingroapa scanteia in tarana uitarii Celui de sus, acoperind-o cu egoism, dispret, ura, lacomie, violenta, indiferenta sau desfrau.

Saptamana Patimilor. Miercuri: pomenirea femeii pacatoase, tradarea lui Iuda



Femeia desfranata Il unge pe Iisus cu mir. Iisus pomeneste de moartea sa apropiata. Arhiereii, speriati de popularitatea crescanda a Celui care se intitula Fiul lui Dumnezeu, pun la cale indepartarea lui Iisus.

Unul dintre cei 12 ucenici, Iuda, se ofera sa-L tradeze pe Isus pentru bani. Ziua de miercuri devine zi de post.

O femeie desfranata se apropie de Iisus si-I toarna pe cap mir de mare pret, spalandu-I picioarele cu parul ei. Ucenicii se supara pentru risipa, spunand ca, vanzand mirul, ar fi obtinut bani cu care sa-i ajute pe saraci.

Mantuitorul le raspunde ca ei vor ramane cu saracii si vor putea avea grija lor chiar si dupa moartea Sa. Gestul femeii inseamna pocainta, smerenie, revenire la Dumnezeu.

Arhiereul Caiafa planuieste, impreuna cu semenii sai, sa puna mana pe Iisus, care considerau ca le submina autoritatea. Prima ocazie de a-L prinde ar fi fost de Paste, care urma peste doua zile, dar arhiereii se temeau de tulburari populare. Atunci a venit la ei Iuda, unul dintre cei 12 ucenici, si s-a oferit sa-si vanda Invatatorul. I s-au oferit 30 de monede de argint.

In amintirea caintei femeii desfranate si a tradarii lui Iuda, Biserica crestina a randuit ca miercurea - ziua vanzarii Mantuitorului - si vinerea - ziua crucificarii - sa fie zile de post peste an.

Saptamana Patimilor. Joi - Cina cea de taina

Cina cea de taina. Iisus ii spune lui Iuda ca stie despre tradarea sa. Invatatorul spala picioarele ucenicilor. Trupul si sangele Mantuitorului. Iisus prezice ca ucenicii vor fugi de frica si Petru se va lepada de El de trei ori. Rugaciunea unificarii din gradina Getsimani. Prinderea lui Iisus. Judecata stramba a lui Caiafa.



In ziua Azimelor, Iisus a randuit pregatirea Pastilor (turtele nedospite mancate de evrei timp de opt zile, in amintirea exodului din Egipt) la un cunoscut, unde s-au asezat la masa de seara traditionala, cu pasti, miel si vin.

Inainte de masa, Iisus a spalat picioarele ucenicilor, spre mirarea lor, si le-a explicat ca "Deci, daca Eu, Domnul si Invatatorul, v-am spalat voua picioarele, si voi sunteti datori ca sa spalati picioarele unii altora; Ca v-am dat voua pilda, ca precum v-am facut Eu voua, sa faceti si voi".

Pe cand mancau, Iisus a spus: "Adevar graiesc voua, ca unul dintre voi Ma va vinde." Ucenicii s-au suparat, asigurandu-L de loialitatea lor, iar Invatatorul l-a identificat direct pe vanzator: "Cel ce a intins cu Mine mana in blid, acela Ma va vinde". Era Iuda, care statea chiar alaturi la masa.

In timpul cinei, Iisus a binecuvantat o asima, a frant-o si le-a dat ucenicilor spunand "Luati, mancati, acesta este trupul Meu". Apoi a multumit pentru vin si le-a dat ucenicilor paharul indemnandu-i sa bea pe rand: "Beti dintru acesta toti, ca acesta este Sangele Meu, al Legii celei noi, care pentru multi se varsa spre iertarea pacatelor".

Dupa aceasta intamplare, Biserica a randuit una dintre cele sapte taine crestine - cuminecatura sau impartasania, euharistia sau grijania.

Dupa cina, Iisus si-a luat ucenicii catre Muntele Maslinilor unde, in gradina Ghetsimani, s-a dus sa se roage Tatalui Sau. Le-a spus atunci ucenicilor: "Voi toti va veti sminti intru Mine in noaptea aceasta caci scris este: Bate-voi pastorul si se vor risipi oile turmei". Petru i-a raspuns ca el nu-L va parasi niciodata, dar Iisus i-a raspuns: "Adevarat zic tie ca in noaptea aceasta, mai inainte de a canta cocosul, de trei ori te vei lepada de Mine".

Lasand adeptii sa vegheze in apropiere, Iisus, mahnit, a cazut cu fata la pamant, cerand indurare Tatalui: "Parintele Meu, de este cu putinta, treaca de la Mine paharul acesta! Insa nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiesti". De trei ori S-a rugat si de trei ori i-a gasit pe ucenici dormind.

Momentul in care Iuda l-a vandut pe Iisus

In cele din urma, i-a trezit pe ucenici si le-a spus ca Ii sosise ceasul si ca se apropia acela care L-a vandut. Intr-adevar, se apropia Iuda, insotit de "multime multa, cu sabii si cu ciomege, de la arhierei si de la batranii poporului". Conform intelegerii pe care o avusese cu Caiafa, Iuda L-a sarutat pe Cel care trebuia prins.

Ucenicii au sarit sa-l apere cu armele, dar Iisus le-a spus "ca toti cei ce scot sabia, de sabie vor pieri" si S-a predat in mainile urmaritorilor, pentru a implini prorocirile Scripturilor, caci asa Ii fusese scris. Speriati, ucenicii au fugit de furia multimii.

"Iar cei care au prins pe Iisus L-au dus la Caiafa arhiereul, unde erau adunati carturarii si batranii. Iar Petru Il urma de departe pana a ajuns la curtea arhiereului si, intrand inauntru, sedea cu slugile, ca sa vada sfarsitul. Iar arhiereii, batranii si tot sinedriul cautau marturie mincinoasa impotriva lui Iisus, ca sa-L omoare. Si n-au gasit, desi venisera multi martori mincinosi".

"Dar Iisus tacea. Si arhiereul I-a zis: Te jur pe Dumnezeul cel viu, sa ne spui noua de esti Tu Hristosul, Fiul lui Dumnezeu. Iisus i-a raspuns: Tu ai zis. Si va spun inca: De acum veti vedea pe Fiul Omului sezand de-a dreapta puterii si venind pe norii cerului. Atunci arhiereul si-a sfasiat hainele, zicand: A hulit! Ce ne mai trebuie martori? Iata acum ati auzit hula Lui. Ce vi se pare? Iar ei, raspunzand, au zis: Este vinovat de moarte."

Petru s-a lepadat de trei ori de Iisus

Petru a fost recunoscut de catre o slujnica drept adeptul Lui Iisus, dar s-a jurat ca nu este. Iesind de acolo, a mai fost recunoscut de doua ori, dar de fiecare data a negat: "Atunci el a inceput a se blestema si a se jura: Nu cunosc pe omul acesta. Si indata a cantat cocosul".

Saptamana Patimilor. Vineri - rastignirea lui Iisus



Iisus este dus la judecata lui Pilat. Pretorul isi da seama ca este nevinovat si, pentru ca multimea avea dreptul sa ceara eliberarea unui detinut, Pilat o lasa sa aleaga intre Iisus si raufacatorul Baraba.

Arhiereii atata poporul sa ceara moartea lui Iisus. Pilat se spala pe maini de sangele nevinovat, aruncand resposabilitatea asupra poporului evreu.

Iisus este batjocorit, batut si rastignit. O eclipsa si un cutremur insotesc moartea Lui. Iuda se spanzura.

Zi de post negru, in memoria chinurilor si mortii lui Iisus

Dimineata, Caiafa L-a luat pe Iisus si l-a dus la conducatorul roman al Iudeei, la judecata. Pilat din Pont il interogheaza pe Iisus, dar Il gaseste nevinovat de vreo crima impotriva vietii cuiva sau a stapaniriii romane. Arhiereii iudei cer insa pedeapsa capitala pentru Cel care dadea peste cap toata invatatura lor si ordinea din cinul preotesc si se intitula imparat.

Odata cu Iisus mai era judecat un raufacator pe nume Baraba. Potrivit legii, in zi de sarbatoare, evreii aveau dreptul sa ceara gratierea unuui condamnat. Pilat da multimii posibilitatea salvarii vietii Lui Iisus, dar arhiereii incita oamenii sa ceara viata Mantuitorului.

Pilat se spala pe maini, zicand poporului "Nevinovat sunt de sangele Dreptului acestuia. Voi veti vedea. Iar tot poporul a raspuns si a zis: Sangele Lui asupra noastra si asupra copiilor nostri!" (Matei) Iar acesta este pasajul din Scriptura care a determinat prigonirea evreilor sute de ani. Baraba este eliberat.

Ostasii romani Il imbraca pe Iisus, in batjocura, in matie imparateasca de purpura, Ii pun pe cap o coroana de spini, iar multimea Il palmuieste si Il scuipa.

In drumul spre Golgota, dealul executiilor publice, au pus pe un oarecare Cirineu sa care crucea. Singur evanghelistul Ioan spune ca Iisus Si-a carat singur crucea.

Tot in batjocura, romanii au scris pe cruce Iisus Nazarineanul Regele Iudeilor si, de atunci, asa se scrie pe crucea de capatai a mortilor crestini. Implinind prorocirile, romanii isi impart hainele rastignitului.

Dupa urcarea pe cruce, multimea I-a tot cerut Lui Iisus sa demonstreze ca este Fiul Lui Dumnezeu, si sa-I ceara Tatalui sa-L elibereze. "Iar Iisus zicea: Parinte, iarta-le lor, ca nu stiu ce fac." (Luca)

Sfasiat de durerea fizica, la un moment dat Iisus isi arata totusi deznadejdea: "Eli, Eli, lama sabahtani?" (Doamne, Doamne, de ce M-ai parasit?).

Incoltit de remuscari, Iuda inapoiaza arhiereilor cei 30 de arginti si se spanzura. (Matei)

Pe la ora trei dupa-amiaza s-a lasat intunericul, care a tinut trei ore. Multimea isi bate joc in continuare de Iisus, iar soldatii romani Ii dau sa bea otet. Cu un strigat puternic, rastignitul Isi da duhul si, in acel moment, un cutremur puternic zguduie Ierusalimul, crapana catapeteasma templului de sus pana jos.

La caderea serii, unul dintre adeptii secreti - Iosif din Arimateea - cere lui Pilat trupul Invatatorului, il infasoara in giulgiu dupa randuiala evreiasca si Il ingroapa intr-un mormant sapat in stanca, pe care il inchide cu un bolovan. Maria Magdalena si o alta Marie au ramas peste noapte sa vegheze mormantul.

In vinerea mare se tine post negru - fara mancare si apa. In biserici nu se savarseste liturghie, dar seara se tine slujba prohodului, la sfarsitul caruia se inconjoara biserica cu Sfantul Aer, pe sub care credinciosii trec mai apoi.

Saptamana patimilor. Sambata - Noaptea de Inviere

Pilat pune straja la mormant. Isus coboara in lumea mortilor si ii ridica la cer pe cei mantuiti. In biserici se fac seara doua slujbe.



Crestinii fac ultimele pregatiri pentru noaptea de Inviere si ziua de Pasti: vopsesc ouale, gatesc bucate traditionale, fac curatenie si isi aranjeaza hainele cu care vor merge la biserica. In noaptea aceasta se deschid cerurile si se pun dorinte care se vor implini.

Stiind ca Isus spusese ca va invia, Pilat trimite osteni sa pazeasca mormantul in care fusese asezat trupul Mantuitorului. Militarii romani vor fi marturie a faptului ca Isus a ramas in mormant.

Se spune ca obiceiul oualor rosii vine de la Maria Maica, care s-ar fi dus pe dealul Golgotei sa-si planga Fiul rastignit; ea purta un cos plin cu oua, pe care a picurat sangele Lui Isus. De atunci, crestinii ciocnesc ouale vopsite si spun, marturisind credinta lor, "Hristos a inviat" la care se raspunde "Adevarat a inviat".

La tara si printre credinciosi salutul va fi, pana la Inaltare, "Hristos a inviat!"

Gospodarii si gospodinele termina curatenia prin case, ca sa-i gaseasca Invierea curati pe dinauntru si pe dinafara.

Azi se sacrifica mieii. Femeile gatesc in aceasta dimineata mancarurile traditionale din miel: borsul, drobul si friptura, se pun cozonacul si pasca la cuptor. Obieciul de a manca miel este pre-crestin, dar Isus a mai fost numit Mielul pentru ca a fost sacrificat intru binele oamenilor.

In biserici, slujba incepe dupa-amiaza tarziu, spre seara, si se savarseste liturghia sfantului Vasile, dupa care preotii continua cu vecernia. Se duc la biserica ouale vopsite pentru a fi sfintite.

Inainte de miezul noptii, credinciosii se strang in fata Casei Domnului, unde asteapta vestea Invierii. La miezul noptii, in biserica construita deasupra Sfantului Mormant de la Ierusalim se aprinde flacara rece care vesteste Invierea. Oamenii iau Lumina cu care vor merge acasa. Multi se duc la cimitir sa puna o lumanare aprinsa cu lumina Invierii la mormintele celor dragi.

Se spune ca in noaptea de Inviere se deschid cerurile - nu numai pentru ca Sfantul Duh sa coboare peste credinciosi, dar si pentru a le da acestora posibilitatea sa se uneasca cu Domnul intru spirit. Este noaptea in care se pun dorinte care se vor implini. Se zice ca vrajitorii au puteri magice in aceasta noapte.

Sa intelegem mai profund cum a fost PATIMIREA si MOARTEA PE CRUCE A DOMNULUI NOSTRU IISUS HRISTOS. De ce si cum a suferit Fiul lui Dumnezeu si care este semnificatia infricosatoarei Rastigniri a Mantuitorului?

Executia lui Iisus din Nazaret prin rastignire e faptul cel mai clar stabilit al vietii Sale. Ce anume poate sa ne spuna despre moartea lui Iisus o abordare reflectata, ba chiar una istoric-critica? De ce Iisus a murit in acest fel, si nu in altul?

Rastignirea era la romani o forma de tortura atat de vi­olenta si de cruda, incat Cicero spunea ca nici un cetatean roman n-ar trebui nici macar sa auda de ea, cu atat mai putin s-o vada. Rastignirea era, cu alte cuvinte, un spectacol atroce si de neprivit — de aceea persoanele decente nu trebuia sa fie expuse la ea. Era rezervata rebelilor poli­tici. Pentru Roma, Iisus a murit ca rebel politic, fapt ates­tat de invinuirea Sa: „Acesta e Iisus, Regele iudeilor”. Totusi diferentele dintre persoana si invatatura lui Iisus si cele ale zelotilor fac cu totul de nesustinut orice viziune despre Iisus ca un astfel de rebel. Cealalta problema e de ce anume a fost condamnat Iisus de catre sanhedrin, unde stim ca a fost sub acuzatia de a fi un fals profet?

Cele doua scene ale luarii sale in batjocura sustin aceste viziuni, pentru ca parodierea invinuirii era adeseori folosita ca luare in batjocura a condamnatului. Prin urmare, ca rebel politic Iisus a fost parodiat ca rege imbracat in haina de purpura si coroana de spini; iar ca fals profet a fost luat in deradere cu jocul de lovituri si palme date pe la spate cu indemnul: „Proroceste, Hristoase, cine te-a lovit!” (Mt 26, 68).

Istoriceste vorbind, pe Iisus l-au dus la moarte o spectaculoasa ciocnire de imprejurari, intrigi si falsuri religioase si politice etc. Aceasta moarte a avut un impact nemijlocit asupra invataturii lui Iisus si a adeptilor Sai. Deoarece invatatura lui Iisus — atat cuvintele, cat si fap­tele Sale — erau atat de inseparabile de persoana Sa, incat pentru ucenicii Sai moartea Lui a fost o catastrofa totala. Iisus nu era un Socrate, a carui invatatura sa poata fi se­parata de persoana lui si transmisa intr-o scoala de gandire. Iisus propovaduia venirea Imparatiei lui Dumnezeu. Ucenicii Lui I-au cerut sa sada aici de-a dreapta si de-a stanga Sa. Or, moartea Lui a fost sfarsitul asteptarilor lor mesianice, nimic altceva decat o discreditare totala a tot ceea ce El spusese si facuse. Prin urmare, Iisus a murit abandonat de ucenicii Sai, fapt care insemna ca moartea lui Iisus trebuia sa fie sfarsitul adeptilor Sai.

Cum anume se integreaza aspectele istorice ale mortii lui Iisus in teologia Bisericii? In lumina Invierii Biserica vede moartea lui Iisus ca pe o jertfire de sine de bunavoie, o fapta mantuitoare a lui Dumnezeu. Mai poate fi insa spus ceva daca ramanem in limitele Iisusului istoric ras­tignit? Cu alte cuvinte, ce anume putem spune despre moartea lui Iisus vazuta prin ea insasi?

De mare ajutor ne sunt aici reflectiile cuprinse intr-o car­tulie scrisa in secolul IV de sfantul Atanasie cel Mare. In ciuda titlului, Despre intruparea Cuvantului lui Dumnezeu, o mare parte a acesteia trateaza de fapt despre moartea lui Hristos. De interes aici e explicatia data de sfantul Atanasie felului in care Hristos a murit asa cum a murit. Sfantul Atanasie vede imprejurarile istorice si detaliile mortii lui Hristos drept o marturie a caracterului ei providential. El face urmatoarele observatii, pe care le vom dezvolta:

1. Moartea a fost publica, prin urmare n-a putut fi negata. Cu alte cuvinte, Iisus nu a murit de unul singur, in pustie, acasa, sau in fata lui Petru, Iacob si Ioan. A murit in fata tuturor — prieteni si dusmani deopotriva. Mai mult, moartea Sa a fost verificata cu o lovitura de lance si de marturia centurionului roman care-si risca viata daca Iisus nu era mort. Romanii intelegeau moartea; lancea lasase o rana adanca (unele explicatii medicale moderne ale sangelui si apei ne spun ca atunci cand centurionul L-a impuns pe Iisus i-a strapuns inima). De aceea Toma a do­rit sa vada acea rana, pentru ca daca Iisus avea urma ei, atunci El murise fara nici o indoiala. Prin urmare, moar­tea lui Iisus n-a fost negata de nimeni din cei prezenti, si tocmai de aceea i s-a cerut lui Pilat sa puna o garda la mormantul Sau — tocmai pentru ca era mort.

2. Sfantul Atanasie spune ca era cea mai rea moarte cu putinta, astfel ca nimeni sa nu-L poata acuza de lasitate. Iisus a murit torturat de romani in public, sub acuzatii false, degradat, parasit si injosit, si in fata propriei Sale mame. Pe scurt, in plina tragedie si groaza omeneasca.

3. Iisus si-a pastrat trupul intreg, nici un os nefiindu-I zdrobit, ca un miel pascal sacrificat (Ies. 12,46; In 19,36). N-a murit ca Pavel, decapitat; nici ca Ştefan, lapidat (FA 7,59); nici aruncat intr-o prapastie (Lc 4,29); nici prin hemoragie din cauza flagelarii, cum scrie un articol care analizeaza moartea Sa ca ar fi trebuit sa moara daca n-ar fi fost rastignit.

4. Sfantul Atanasie subliniaza ca n-a fost o moarte natu­rala — din cauza bolii sau varstei — pentru ca aceasta ar fi fost rezultatul unei coruperi sau degradari, pe care Hristos n-a avut-o, deoarece era fara pacat.

Listei sfantului Atanasie ii mai putem adauga un punct:

5. Cel mai cunoscut element istoric al mortii lui Iisus e faptul ca El a murit pe Cruce — adica pe un lemn, pe un „pom” cum e numita de sfantul Petru (FA 5, 30; 1 Ptr 2, 24). Cu alte cuvinte, ca sa moara Hristos, Noul Adam, foloseste acelasi instrument ca si primul Adam, un pom. De aceea Sfantul Pavel face o comparatie intre vechiul Adam si noul Adam sau „al doilea” Adam, Hristos (I Co 15, 22, 45), tocmai intr-o discutie a mortii Sale. Prin lemn, Noul Adam da o „noua folosire” a mortii — asa cum ii place sa spuna sfantului Maxim — una facatoare de viata.

In acest sens, sfantul Atanasie spune ca Dumnezeu n-a biruit moartea impunandu-i-se din afara omului. Cu alte cuvinte, pentru aceasta Dumnezeu nu emite pur si simplu un decret din cer, ci o biruie in insusi locul in care a prins radacini stricaciunea: in trupul omului. Intrucat pacatul lui Adam a fost in trup, printr-o ispitire a lui spre placeri si egoism (…), a fost nevoie ca aceste doua lucruri sa fie desfiintate intr-un trup ome­nesc.

Şi asa a si fost atunci cand Hristos a murit nu in placere, ci in mare suferinta, renuntand la orice egoism printr-o moarte nu din neascultare, ci din ascultare fata de Dumnezeu (Flp 2, . Mai mult, ca rastignit, Hristos a murit ca un criminal, facandu-se „blestem” pentru noi (Ga 3,13). Primeste toate acestea ca sa ne poata elibera de toate acestea (Evr 4,15; 9, 26-28), identificat in chip evi­dent drept „omul durerilor” care a fost „strapuns pentru pacatele noastre” (Is 53).

Aici e punctul nostru cel mai important: daca ne situ­am in interiorul limitelor imprejurarilor istorice, a faptelor mortii lui Hristos acceptate si verificate de stiinta critica, nu e nevoie sa credem — cum fac unii savanti (nu insa majoritatea) — ca rastignirea a fost doar o intamplare, sau o neintelegere etc. Mai degraba, insesi imprejurarile ei ofera toate semnele providentiale fara de care moartea lui Hristos ar putea fi pusa sub semnul intrebarii sau ras­talmacita, conducand spre o mare ambiguitate a sensului ei.

Tocmai aceste imprejurari ofera baza cadrului teologic stabilit ulterior in lumina Invierii; fara ele, acest cadru pur si simplu nu ar functiona. Modul in care a murit Iisus - in public, ca un criminal, strapuns si pe lemn - a ingaduit scriitorilor Noului Testament si primilor Parinti ai Bisericii sa-L vada mai limpede pe Hristos ca Miel Pascal (injun­ghiat, fara nici un os rupt) si ca Nou Adam (care il mantuieste pe vechiul Adam prin acelasi instrument folosit la caderea sa, pomul).

Daca Hristos ar fi murit de unul sin­gur, unii ar fi putut pune sub semnul intrebarii daca a murit sau nu cu adevarat. Daca ar fi murit lovit cu pietre, n-ar mai fi putut fi privit drept Mielul pascal al lui Dum­nezeu. Daca n-ar fi murit pe lemn, n-ar mai fi putut fi vazut ca Nou Adam. Asa cum o face in mod explicit Invie­rea, imprejurarile istorice ale mortii lui Hristos nu lasa in mod implicit nici o indoiala asupra a Cine a fost Cel ce a murit pentru mantuirea noastra.

[Talcuire din Evanghelia dupa Marcu - (Capitolul 15, versetele 20-39)]

Pedeapsa rastignirii, la care a fost osandit Domnul, a aparut mai intai in Orient si face parte dintre ingrozitoarele nascociri barbare prin care s-au facut vestiti despotii de acolo. Din Orient ea a ajuns la Roma si a fost aplicata de romani peste tot unde apareau acvilele victorioase ale legiu­nilor, pana cand, in cele din urma, a fost desfiintata de Constantin cel Mare. La evrei rastignirea nu exista: pentru anu­mite crime, legea cerea sa fie spanzurati pe lemn faptasii, insa acestia nu erau tintuiti cu piroane, iar la lasarea serii trebuia ca trupurile sa fie coborate spre ingropare.

La Roma erau ras­tigniti numai sclavii, care aproape ca nu erau socotiti drept oameni. Cetatenii romani nu puteau fi supusi acestei pedep­se, si Cicero, vestitul orator al Antichitatii, chiar a cerut ca executia prin rastignire sa aiba loc departe de orase si de dru­murile mari, intrucat cumplita priveliste a raufacatorilor ras­tigniti soca privirea romanilor nobili. In provincii erau pironiti pe cruce numai talharii si cei ce tulburau grav ordinea publica. Rastignitorii erau de obicei soldati, care la romani executau toate supliciile. Criminalul era obligat sa-si duca singur crucea pana la locul rastignirii, fiind supus in acest rastimp batjocurilor si batailor.

De obicei, rastignitii nu erau ingropati. Cadavrul era lasat pe cruce pana cand era mancat de pasari si de fiare sau putrezea singur in bataia soarelui, a vantului si a ploii. Totusi, uneori rudelor li se dadea voie sa-i ingroape pe rastigniti. In caz de nevoie (de exemplu, cu prilejul unei sarbatori), viata rastignitilor putea fi curmata printr-o lovitura in cap sau in inima; cateodata li se zdrobeau fluierele picioarelor sau era facut sub cruce un foc din vreascuri, si atunci rastignitul murea de foc si de fum.

Forma crucilor era destul de variata. Cea mai simpla si, dupa toate aparentele, cea mai folosita era crucea in forma de T (asa-numita cruce a Sfantului Antonie). Uneori, bratul orizontal era prins ceva mai jos, lasandu-se in partea de sus a stalpului loc pentru o tablita pe care era scrisa vina celui rastignit. Tocmai o asemenea forma avea si crucea Mantuitorului, judecand dupa faptul ca pe crucea Lui a fost pironita o tablita pe care Pilat, in locul formularii complete a vinovatiei, a scris atat: „Iisus Nazarineanul, imparatul iudeilor” (In 19, 19), ceea ce a starnit protestul iritat al arhiereilor.

La mijlocul crucii era fixat perpendicular inca un brat scurt, pe care rastignitul putea oarecum sa sada, asa incat corpul sa nu sfasie cu greutatea sa mainile, desprinzandu-se de pe cruce. In acelasi scop, corpul putea fi legat de stalp cu franghii. Crucile nu erau inalte, asa incat picioarele rastignitului nu se aflau fata de pamant la o distanta mai mare de trei picioare[1]. Astfel, nefericita victima putea fi batuta de oricine era in stare sa ajunga la ea; era absolut lipsita de aparare si lasata in voia tuturor manifestarilor de rautate si ura. Ea putea atarna ore si ore in sir, supusa batjocurilor, jignirilor, pana si batailor, din partea gloatei care de obicei se aduna pentru a privi la acest spectacol ingrozitor.

Traind chinuri tot mai insuportabile pe masura ce trecea timpul, nefericitii sufereau atat de cumplit, incat adeseori ii rugau si ii implorau pe spectatori sau pe calai sa se milostiveasca si sa puna capat patimirilor lor; adeseori, cu lacrimi grele de deznadejde, cereau de la vrajmasii lor moartea ca pe o binefacere fara pret. Cu adevarat, moartea prin rastignire cuprindea tot ce poate avea mai chinuitor o pedeapsa, o tortura, o executie: ameteala, spasmele, setea, foamea, insom­nia, inflamatia ranilor, rusinea publica, lungimea suferin­telor, grozavia apropierii mortii, cangrena ranilor sfasiate. Toate aceste patimiri ajungeau la extrem, la cel mai intens grad pe care il poate suporta omul, si rastignitul gasea usurarea doar in pierderea cunostintei. Trebuie sa-ti imaginezi pozitia nefireasca a corpului cu mainile intinse in sus si piro­nite in cuie, a carui miscare oricat de marunta era insotita de dureri noi si insuportabile.

Greutatea corpului atarnand sfasia tot mai mult mainile, ale caror rani deveneau tot mai dureroase; tendoanele intinse la maxim zvacneau fara intrerupere; ranile se infectau treptat; arterele, mai ales cele de la cap, se umflau si provocau suferinta in urma acumularii sangelui; circulatia dificila provoca o durere de inima crancena; la toate acestea se adauga setea arzatoare. Toate aceste suferinte fizice provocau un zbucium launtric care facea din moarte o usurare dorita si negraita. Şi totusi, nenorocitii puteau supravietui in starea aceasta groaznica pana la trei, iar in cazuri exceptionale sase zile si chiar mai mult.

Cu suferinta celor rastigniti se putea compara doar rusinea lor. In latina, cuvantul crucifer („purtator de cruce”) era o expresie a dispretului extrem. Mai ales la iudei, pedeapsa aceasta era considerata cea mai respingatoare si rusinoasa, fiindca Legea lui Moise glasuia: Blestemat tot cel spanzurat pe lemn (Deut. 21, 23).

La evrei exista obiceiul ca cel condamnat la moarte sa nu fie executat imediat dupa pronuntarea sentintei. Crainicul anunta de cateva ori, in auzul a tot poporul, numele lui, vinovatia, martorii crimei si felul pedepsei, chemandu-i pe toti cei in stare sa-l apere pe nefericit sa vina la tribunal si sa faca asta. Şi romanii aveau o lege, data de Tiberiu, in virtu­tea careia pedeapsa cu moartea se aplica la nu mai putin de zece zile dupa emiterea sentintei. Pentru Iisus Hristos, desi a fost judecat atat dupa legile romane, cat si dupa cele evre­iesti, aceasta regula nu a fost aplicata. Amanarea executiei se facea doar pentru criminalii obisnuiti, pe cand tulburatorii ordinii publice, vrajmasii lui Moise si ai Cezarului, cum era numit de clevetitori Mantuitorul, nu aveau dreptul la aceas­ta mila: supliciul lor era cu atat mai legitim cu cat se savarsea mai repede. Asadar, dupa sentinta Iisus a fost dat fara intar­ziere pe mana ostasilor, spre executarea sentintei.

Atunci L-au dezbracat de purpura, si L-au imbracat cu hainele Lui, si L-au dus afara ca sa-L rastigneasca (20).

De gatul Mantuitorului atarna o tablita pe care era scri­sa vinovatia Lui; pe umeri Ii apasa crucea, pe care trebuia s-o poarte pana la locul executiei, asa cum cerea obiceiul – si trista procesiune a pornit la drum, insotita de gloata privito­rilor adunati. Crucea nu era deosebit de mare si de masiva, fiindca la romani rastignirea era practicata atat de des, incat nu cheltuiau prea mult timp si efort pentru a face crucile – si totusi, fortele fizice ale Domnului erau deja secatuite, si n-a putut s-o poarte.

Zbuciumul noptii dinainte, chinul sufle­tesc trait de El in Gradina Ghetsimani, cele trei interogato­rii istovitoare, bataile, jignirile, ura turbata care-L inconjura, in fine, cumplita biciuire romana – toate acestea L-au adus intr-o stare de epuizare extrema, si Mantuitorul cadea sub greutatea crucii Sale. Pentru a evita intarzierea, soldatii au fost siliti, in pofida obiceiului, sa puna crucea in spatele altcuiva – in spatele unui oarecare Simon, locuitor al orasului libian Cyrene, care se intorcea de la camp si s-a intalnit chiar la iesirea din oras cu straja care-L ducea pe Hristos la moarte. Este posibil ca el sa fi facut parte dintre cei care Il cinsteau pe Mantuitorul si intalnindu-L sa fi dat semne de compatimire, motiv pentru care va fi si atras atentia soldatilor.

In cele din urma, au ajuns la Golgota (cuvant care in evreieste inseamna „teasta”). Asa se numea una dintre culmile mun­toase din partea de nord-vest a Ierusalimului, pe care aveau loc executiile si care de atunci avea sa devina cel mai sfant loc de pe pamant. In timp ce soldatii inaltau crucile pentru Mantu­itorul si cei doi talhari osanditi impreuna cu El, Mantuitoru­lui I s-a propus, dupa obiceiul vechi, sa bea vin amestecat cu smirna. Acea bautura nu atat imbata, cat intuneca mintea si simturile, facand mai usor de indurat chinurile. Intr-o anumi­ta masura, acesta era un gest de omenie, dar Domnul l-a respins. Primind de bunavoie patimirile si moartea, El voia sa le intampine cu mintea limpede, fara a-Şi usura cu nimic groza­via chinului de pe cruce. A fost dezbracat, si apoi…


Dumnezeiescul nostru Mantuitor si Rascumparator, Sta­panul fapturii si Domnul slavei, a fost pironit si inaltat pe cruce.

Atunci a inceput infricosatoarea, chinuitoarea agonie a suferintelor de pe cruce, cu al caror pret a fost cumparata mantuirea noastra – si poate ca adanca durere duhovniceas­ca pe care o traia Mantuitorul a fost pentru El si mai grea decat groaznicele chinuri fizice ale rastignirii. Bineinteles ca noi nu putem sti ce se petrecea in sufletul Dumnezeiescului Patimitor, nu ne putem imagina, in grosolania noastra paca­toasa, nici macar aproximativ tot adancul durerii Lui, dar ii putem arata motivele.

El S-a vazut pe cruce singur, parasit de aproape toti. A fost parasit pana si de ucenicii cei mai apropiati, care, afara de Ioan, se ascunsesera cu lasitate in fata primejdiei de a fi arestati – si nimeni, nimeni nu intelegea inca lucrarea pentru care murea El. In jur era gloata dusmanoasa; singu­rele chipuri ce se vedeau erau ori cele tampe, nepasatoare, ale numerosilor gura-casca, pe care nu era intiparita decat o curiozitate nepasatoare, ori cele pline de bucurie rautacioa­sa. Acesti oameni, care stransesera in ei de atata timp rauta­te110681.p impotriva Celui ce nu voia sa recunoasca autoritatea lor si prin dreptele Sale mustrari le dadea in vileag atat de des in fata multimilor fatarnicia si falsitatea launtrica, puteau acum sa se razbune pentru toate umilintele, facandu-L sa simta puterea lor, de care El nu voise sa tina seama.

Rautatea demult clocita nu s-a imblanzit nici macar in fata dureroasei privelisti a patimirilor de pe cruce, aratandu-se prin observatii muscatoare, zeflemitoare, care dau in vileag cumplita, dezgustatoarea josnicie a sufletului lor, care era in stare sa-si bata joc de un muribund.

Pe altii i-a mantuit, spuneau ei in bataie de joc, dar pe Sine nu poate sa Se mantuiasca! Sa Se coboare de pe cruce, ca sa vedem si sa credem (31-32).

Chiar si trecatorii, care-L urmasera candva in numar mare pentru a-I asculta invatatura, Il vorbeau de rau (29). Şi pentru oamenii acestia murea El! Cat bine le facuse, pe cati ii tamaduise, ii imbarbatase, ii mangaiase, pe cati ii chemase la o viata noua, de cata dragoste fara margini fata de ei daduse dovada – si pentru toate acestea ei L-au rastignit! Chiar si acum sufera si moare ca sa le dobandeasca iertarea si mantuirea, iar ei il batjocoresc! S-au lepadat de Mantuitorul lor… Cat de mult a suferit, fara indoiala, marea iubire a lui Iisus de pe urma aces­tei lipse de intelegere, de pe urma constiintei faptului ca acei oameni, fratii Lui, conationalii Lui, pier savarsind o farade­lege cumplita, nemaivazuta, si ca in uriasa lor nerecunostin­ta nici macar nu-si dau seama de acest lucru. Cat de greu ii era sa vada triumful raului in sufletul acelor fii pierduti ai lui Israel!

Suferinta cea mai grea, a carei adancime ingrozitoare nu o putem deloc cuprinde, a fost pentru El, totusi, sentimen­tul poverii pacatului luat de bunavoie asupra Sa. Daca pen­tru noi, oameni pacatosi, cu suflet grosolan si cu constiinta adormita, pacatul este adeseori o povara chinuitoare, abia suportabila, care adeseori duce la deznadejde, ce trebuie sa fi trait Domnul, cu constiinta Lui fina, cu sufletul Lui de o curatie dumnezeiasca, ce nu cunostea pacatul, fiindca El pacat n-a facut (v. I Pt. 2, 22)!

Fiindca a lua asupra Sa paca­tul oamenilor n-a insemnat nicidecum a plati pur si sim­plu, intr-un mod pur exterior, dreptei judecati a lui Dumne­zeu, cu sangele si cu patimirile Sale, pentru pacatele straine, asa cum noi platim uneori datoriile prietenilor. Nu: asta a insemnat incomparabil mai mult – a insemnat sa primeas­ca pacatul in constiinta Sa, sa-l traiasca ca pe propriul Sau pacat, sa simta toata greutatea raspunderii pentru el, sa con­stientizeze cumplita vinovatie pentru el inaintea lui Dumnezeu de parca Insusi l-ar fi facut. Şi ce pacat! Sa nu uitam ca Iisus Hristos a fost, dupa cum spune Mergatorul-inainte Ioan,

Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridica pacatul lumii (In 1, 29).

Pacatele intregii lumi, ale intregii omeniri, de la incepu­tul ei, ale tuturor nenumaratelor generatii de oameni care s-au perindat pe pamant atatea veacuri; tot raul, in toate for­mele lui infioratoare, dezgustatoare, toate faradelegile, pana la cele mai josnice si scarbavnice facute de om vreodata, toa­ta murdaria vietii nu numai din trecut, ci si din prezent si din viitor – toate acestea le-a luat asupra Sa Iisus Hristos si toate

pacatele noastre le-a purtat in trupul Sau, pe lemn, pen­tru ca noi, murind fata de pacate, sa vietuim dreptatii (I Pt. 2,24).

Odata cu pacatul, Mantuitorul a fost nevoit sa ia asupra Sa si urmarile lui inevitabile, care sunt cele mai groaznice pentru suflet: instrainarea de Dumnezeu, parasirea de catre Dumnezeu si blestemul, ce atarna asupra noastra ca pedeapsa pentru pacat:

Hristos ne-a rascumparat din blestemul Legii, facandu-Se pentru noi blestem, pentru ca scris este: „Blestemat este tot cel spanzurat pe lemn” (Gal. 3,13).

Daca tinem cont de toata grozavia acestui blestem si a parasirii de catre Dumnezeu, de toata greutatea incredibila a pacatului ridicat de Mantuitorul pentru rascumpararea noastra, vom putea intelege, intr-o oarecare masura, striga­tul Lui dinaintea mortii, plin de mahnire si chin de nepoves­tit:

„Eloi, Eloi, lama sabahtani?”,

care se talmaceste:

„Dum­nezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai parasit?“‘(34).

Suferintele Domnului au fost atat de mari, incat toata natura s-a tulburat. Soarele nu a putut rabda aceasta prive­liste si s-a ascuns; intunericul a acoperit pamantul. Acesta s-a cutremurat de spaima, si in cutremurul care a urmat mul­te din pietrele mari care acopereau mormintele s-au prava­lit din locurile lor. Catapeteasma Templului, care despartea Sfanta de Sfanta sfintelor, s-a despicat.

Unii vor pune, poate, intrebarea:

„Dar pentru ce aces­te patimiri? De ce simbol al crestinismului a devenit toc­mai crucea – acest instrument al torturii? La ce bun aceasta intristare de care este patrunsa toata religia crestina?”

Pentru multi, sensul crucii si patimirilor este absolut de neinteles. Apostolul Pavel scria inca de pe atunci:

Cuvantul Crucii pentru cei ce pier este nebunie, iar pentru noi, cei ce ne mantuim, este puterea lui Dumnezeu… Fiindca si iudeii cer semne, iar elinii cauta intelepciune, insa noi propovaduim pe Hristos cel rastignit: pentru iudei sminteala, pentru neamuri nebunie (I Cor. 1, 18, 22-23).

Nu este nimic de mirare in asta: pentru intelepciunea omeneasca neluminata de Duhul Sfant este firesc ca lucrurile sa stea asa. Pentru ea, taina Cru­cii ramane intotdeauna taina, fiindca

intelepciunea lumii acesteia este nebunie inaintea lui Dumnezeu, iar fapta lui Dumnezeu, socotita de catre oameni nebunie, este mai inte­leapta decat intelepciunea lor (I Cor. 1, 20, 25).

Au pierit in negura veacurilor pana si numele vechilor intelepti, pe cand Crucea a devenit un simbol plin de lumina, in jurul careia graviteaza destinul omului. Crucea este sufletul crestinismu­lui; fara cruce nu exista nici crestinismul insusi. De ce?

Sfanta Biserica raspunde la aceasta intrebare prin invata­tura despre rascumparare, care alcatuieste un punct cardinal al religiei crestine. In virtutea insemnatatii acestei invataturi, trebuie neaparat sa ne oprim asupra ei mai amanuntit.

Omul a iesit din mainile Facatorului o faptura minunata, inzestrata cu toate calitatile mintii, inimii si vointei – dar, ca [o] conditie a libertatii, in firea lui exista posibilitatea pacatului, in lupta cu care omul trebuia sa-si dezvolte din proprie initiativa puterile morale, calauzit de iubirea de Dumnezeu si de ascultarea de voia Lui. In acest scop a fost data prima porun­ca, ce interzicea gustarea din roadele pomului cunoasterii binelui si raului – insa cand duhul rau a inceput sa-l ispiteas­ca pe om, i-a infatisat „stralucitele” perspective ale acestei cunoasteri, si… omul a sucombat tentatiei. In loc sa respinga ispita in numele iubirii de Dumnezeu, in numele ascultarii, el a vrut sa se faca singur de o seama cu Dumnezeu! Trufia si orgoliul au triumfat asupra dragostei.

Incalcand porunca lui Dumnezeu, omul a opus de buna­voie lui Dumnezeu, fara constrangere exterioara, propriul eu, propriul egoism. A facut din sine insusi, nu din Dum­nezeu, centrul vietii sale, si-a facut lege din voia proprie, si-a facut dumnezeu din sine insusi, si astfel a devenit fata de Dumnezeu un adevarat vrajmas. Omul s-a separat de Dum­nezeu, a inceput sa slujeasca eului propriu si a devenit rob al lumii, de la care a inceput sa caute fericirea. Urmarea acestei instrainari de Dumnezeu a fost deplina pervertire a vie­tii – nu numai a vietii omului, care e vinovat pentru aceasta, ci a vietii intregii naturi. Din pricina precumpanirii egois­mului omenesc a fost pierduta nu numai unirea omului cu Dumnezeu, ci si unirea dintre oameni.

In aceasta dezbinare a pierit dragostea, a aparut vrajba si, ca cea mai puterni­ca si mai rea manifestare a acesteia, omorul. In omorul lui Abel, sangele omenesc a udat pentru prima data pamantul. In continuare, viata a devenit tot mai rea si mai lipsita de bucurie. Norii raului, ce atarnau asupra ei, au devenit tot mai desi. Desfraul si salbaticirea morala au ajuns la o ase­menea treapta, incat a fost nevoie de potop pentru a nimici raul si a curata pamantul spurcat - dar, cu toate ca in potop a pierit aproape intreg neamul omenesc, fiind pastrati doar cativa, cei mai buni, samanta raului a ramas totusi in ei si a odraslit din nou mladitele sale otravite, care au crescut tot mai dese si tot mai mari pe masura inmultirii omenirii.

Viata a devenit insuportabila. Singura iesire din acest iad consta in intoarcerea omului la Dumnezeu, in refacerea legatu­rii cu El – dar pe aceasta cale trebuia neaparat sa fie indepar­tata piedica cea mai mare, si anume pacatul. Tocmai pacatul este cauza principala a rupturii dintre om si Dumnezeu, toc­mai prin el e statornicita si mentinuta marea prapastie dintre oameni si Dumnezeu.

Mai intai de toate, pacatul este in sine pricina acestei rup­turi: pacatul este departare de Dumnezeu cu gandul, cu simtamantul, cu dorinta, cu fapta. Pe langa asta, pacatul duce la ruptura cu Dumnezeu si prin starea sufleteasca generala de necuratie a constiintei, care este in noi urmare a pacatului este creata de pacat. Departarea sufletului de Dumne­zeu se rasfrange neintarziat in sufletul omului, in constiinta lui, printr-un simtamant de zbucium, de teama, de vinovatie. Omul se afla intr-o stare de sclav ce simte inaltat deasu­pra sa biciul stapanului. Simtamintele iubirii si apropierii de Dumnezeu sunt alungate de groaza inaintea lui Dumnezeu, iar aceasta groaza omoara nazuintele religioase ale sufletu­lui, il face pe om sa fuga de Dumnezeu, sa nu se gandeasca la Dumnezeu, alunga insusi gandul la Dumnezeu, la vesnicie, la religie, pana la completa lui disparitie, altfel spus pana la necredinta, pana la negarea existentei lui Dumnezeu.

Trep­tat, Dumnezeu e izgonit din suflet de spaima in fata Lui, de groaza cumplitei Lui judecati si rasplatiri; in constiin­ta pacatoasa si chinuita a omului, din Dumnezeul Dragos­tei si Parintele oamenilor El devine o fiinta infricosatoare, si din chipul Lui luminos in sufletul infasurat in pacla de nepatruns a intunericului duhovnicesc si pacatului ramane doar o naluca tulbure, amorfa, care inspaimanta deja prin caracterul sau misterios, ca ceva necunoscut si cu neputinta de cunoscut. Fantoma Dumnezeului groaznic, nascuta din intunericul duhovnicesc, sta ca un perete al despartirii intre oameni si Dumnezeu, slabind in ei nazuinta spre Dumnezeu si dand nastere deznadejdii.

Aceasta piedica dintre Dumnezeu si oameni poate fi inla­turata doar prin rascumpararea reala a pacatului.

via

Saptamana Patimilor – Lunea cea mare

Iata-ne ajunsi la ultima treapta a urcusului duhovnicesc pe care Postul ne-o pune in fata: Saptamana Patimilor sau Saptamana cea Mare. In timpul ei ne reamintim si retraim ultimele zile din viata Mantuitorului, cu intreaga lor tensiune si drama launtrica, intr-o stare de sobrietate si maretie in acelasi timp, de tristete, dar si de bucurie, de pocainta, dar si de nadejde. Fiecare zi are un inteles si un mesaj foarte clar si adanc.

Primele trei zile se numesc mari si sfinte pentru ca reamintesc sensul eshatologic al Paştelui. A patra zi, joi, marcheaza cea din urma Cinã a Domnului cu ucenicii Sai si tradarea lui Iuda. A cincea zi, vineri, numitã si “Pastile Crucii”, este cu adevarat inceputul Pastelui (Trecere), iar sambata este ziua in care tristetea este transformatã in bucurie prin omorarea mortii.

Lunea cea mare

“Iata Mirele vine in miezul noptii si fericita este sluga pe care o va afla priveghind; iar nevrednica este iarasi cea pe care o va afla lenevindu-se. Vezi, dar, suflete al meu, cu somnul sa nu te ingreunezi, ca sa nu te dai mortii si afara de Impartie sa te incui; ci te desteapta strigand: Sfant, Sfant, Sfant esti Dumnezeule, pentru rugãciunile Nascatoarei de Dumnezeu, miluieste-ne pe noi”. (Troparul zilei)

In aceasta zi, se face pomenire de fericitul Iosif, cel preafrumos, si de smochinul ce s-a uscat prin blestemul Domnului.

De astazi incep Sfintele Patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos. Iosif cel prefrumos – fiul cel mai mic al patriarhului Iacov, nascut din Rahila – este icoana a lui Hristos, pentru ca, asemenea lui, si Domnul nostru a fost invidiat de iudei, a fost vandut de ucenicul sau cu treizeci de arginti, a fost inchis in groapa intunecoasã a mormantului. Sculandu-Se de acolo prin El insusi, imparateste peste Egipt, adica peste tot pacatul, il invinge cu putere si, ca un iubitor de oameni, ne rascumpara prin darea hranei celei de taina, dandu-Se pe El insusi pentru noi si ne hraneste cu paine cereasca.

Tot in aceeasi zi facem pomenire de smochinul cel neroditor care s-a uscat prin blestemul Domnului (Matei 21, 17-19). Ca sa convingã poporul nerecunoscãtor ca are putere indestulatoare si spre a pedepsi, ca un Bun nu vrea sa-si arate puterea Sa de a pedepsi fata de om, ci fata de ceva care are o fire neinsufletita si nesimtitoare.

Istoria smochinului a fost asezata aici spre a indemna la umilinta, dupã cum istoria lui Iosif a fost asezata spre a ne infatisa pe Hristos. Fiecare suflet lipsit de orice roada duhovniceasca este un smochin. Daca Domnul nu gaseste in el odihna, a doua zi, adica dupa viata aceasta de acum, il usuca prin blestem si-l trimite in focul vesnic.

“Camara Ta, Mantuitorule, o vad impodobita si imbracaminte nu am ca sa intru intr-insa. Lumineaza-mi haina sufletului meu, Datatorule de lumina si ma mantuieste”. (Condacul zilei)

va urma

Preot Sabin Voda (Alba-Iulia)

SURSA

Saptamana Patimilor – Martea cea Mare

Aceasta zi ne pregateste pentru intrarea in camara Mantuitorului, cu doua parabole strict eshatologice – parabola celor zece fecioare (Matei 25, 1-13) si parabola talantilor (Matei 25, 14-30; Luca 19, 12-27).

Cand Domnul se suia la Ierusalim si se ducea la Patima, a spus ucenicilor Sai si aceste douã parabole, pentru ca nu cumva cineva traind in feciorie sa nu se ingrijeasca si de celelalte virtuti si mai ales de milostenie, prin care se vadeste stralucirea fecioriei.

Pe cinci dintre fecioare le numeste intelepte caci impreuna cu fecioria au avut si minunatul si imbelsugatul untdelemn al milostivirii. Pe celelalte cinci le numeste nebune pentru ca, desi si ele aveau virtutea fecioriei, nu aveau in aceeasi masura milostenie. Pe cand se scurgea noaptea acestei vieti au adormit toate fecioarele, adica au murit. Cu adevarat moartea se numeste somn. Pe cand dormeau ele, strigat mare s-a fãcut la miezul noptii; cele care au avut untdelemn din belsug au intrat cu mirele la deschiderea usilor, iar cele nebune, pentru cã nu aveau untdelemn din destul il cautau dupa ce s-au sculat din somn.

Pentru aceasta deci, au randuit dumnezeiestii Parinti pilda celor zece fecioare, impreunã cu cea a talantilor, ca sa ne indemne sa veghem necontenit si sa fim gata sa iesim in intampinarea adevaratului Mire prin fapte bune, dar mai cu seama prin milostenie, pentru ca nestiuta este ziua si ceasul sfarsitului vietii.

Daca vom savarsi o singura virtute, cea mai mare chiar, si nu ne vom ingriji de celelalte, si mai cu seama de milostenie, nu vom intra cu Hristos in odihna vesnica, ci vom fi intorsi rusinati. Și intr-adevãr nu-i lucru mai rusinos ca fecioria sa fie biruita de bani.

“La ceasul sfarsitului, suflete, gandind si de taierea smochinului temandu-te, cu iubire de osteneala lucreazã-l, ticaloase, priveghind si strigand: Sa nu ramanem afara de camara lui Hristos”. (Condacul zilei)

va urma

Preot Sabin Voda (Alba-Iulia)

Saptamana Patimilor – Miercurea cea Mare

Miercurea Mare a Saptamanii Patimilor ne apropie de Sfintele Pasti. Denia din aceasta seara il aduce in prim-plan pe Iuda, apostolul tradator, si, totodata, se face pomenirea femeii pacatoase care, in dorinta de a i se ierta pacatele, a spalat cu lacrimi si a uns cu mir picioarele Mantuitorului, inainte de Patima Sa, ca simbol al pocaintei si indreptarii omului pacatos.

Aceasta este ziua in care Iuda Iscariotenaul L-a vandut pe Iisus pentru treizeci de arginti fariseilor si carturarilor ce voiau sa-L ucida. Gestul lui Iuda a facut ca, mai tarziu, ziua de miercuri sa fie declarata zi de post, ea fiind, alaturi de vineri (ziua in care Iisus a fost rastignit), una din cele doua zile ale saptamanii in care crestinii postesc pe tot parcursul anului, cu exceptiile zilelor marcate ca harti in calendarul ortodox.

Evangheliile povestesc ca Iisus a petrecut ziua de miercuri in Betania, in familia prietenilor sai, Lazar, cel inviat din morti, Marta si Maria, si in casa lui Simon Leprosul. „Pe cand se afla Iisus in Betania, in casa lui Simon Leprosul, S-a apropiat de El o femeie cu un vas de alabastru cu mir scump si l-a turnat pe capul Lui, cand sedea El la masa. Si vazand aceasta ucenicii Lui, le-a parut rau si au zis: «Pentru ce s-a facut aceasta paguba? Caci acest mir se putea vinde pe un pret mare si se putea da saracilor». Iisus, insa, intelegand aceasta le-a zis: «Pentru ce aduceti suparare femeii? Ca bun lucru a facut ea pentru Mine. Caci pe saraci pururea ii aveti cu voi, iar pe Mine nu Ma aveti pururea. Aceasta, turnand acest mir pe trupul Meu, M-a pregatit pentru ingropare. Si drept va spun: oriunde se va propovadui Evanghelia aceasta in lumea toata, se va spune si ce a facut ea, spre pomenirea ei»”. (Matei, 26,6-13).

„Si impreuna s-au sfatuit ca sa prinda pe Iisus, cu viclesug, si sa-L ucida”
In acest timp, in Ierusalim se urzea in taina razbunarea fariseilor si a carturarilor, care hotarasc moartea Mantuitorului. Primit ca un adevarat Mesia in Ierusalim, in Duminica Floriilor, de catre multimea entuziasmata de binefacerile si minunile Lui, Domnul Iisus Hristos intrase in templu, de unde ii izgonise pe negustori si daramase mesele schimbatorilor de bani. „Si ii invata si le spunea: Nu este, oare, scris: «Casa Mea casa de rugaciune se va chema, pentru toate neamurile»? Dar voi ati facut din ea pestera de talhari!” (Marcu, 11.17).

„Vai voua, carturarilor si fariseilor fatarnici! Ca semanati cu mormintele cele varuite, care pe dinafara se arata frumoase, inauntru insa sunt pline de oase de morti si de toata necuratia”… „Nebuni si orbi!” (Matei, 23.27), toate aceste replici au umplut paharul de ura al fariseilor fata de Iisus.

Miercurea este ziua in care carturarii si fariseii au facut sfat pentru prinderea si uciderea Mantuitorului, temandu-se de puterea pe care o avea asupra multimilor. „Si impreuna s-au sfatuit ca sa prinda pe Iisus, cu viclesug, si sa-L ucida” (Matei, 26.4). Si tot acum, Iuda Iscarioteanul, unul din cei doisprezece apostoli, se duce la arhierei pentru a-L vinde pe Hristos: „A zis: «Ce voiti sa imi dati si eu Il voi da in mainile voastre?» Iar ei i-au dat treizeci de arginti. Si de atunci cauta un prilej potrivit ca sa-L dea in mainile lor” (Matei, 26, 15-16).

va urma

Preot Sabin Voda (Alba-Iulia)

Saptamana Patimilor – Joia Cinei celei de Taina

“Cand maritii ucenici la spalarea Cinei s-au luminat, atunci Iuda cel rau credincios, cu iubirea de arginti bolnavindu-se, s-a intunecat… Vezi, iubitorule de avutii, cel ce pentru acestea spanzurare si-a agonisit. Fugi de sufletul nesatios care a indraznit unele ca acestea asupra Impãratului. Cel ce esti peste toti bun, Doamne, slava Ție”. (Tropar)

Patru lucruri mai praznuim in aceasta zi: Spalarea picioarelor, Cina cea de taina, Rugaciunea din gradina Ghetsimani si Vanzarea si prinderea Domnului.

Inainte de a incepe Cina, Hristos S-a sculat, Și-a dezbrãcat hainele si El singur a spalat picioarele tuturor. Prin aceasta a vrut sã il faca pe Iuda sã se rusineze, iar celorlalti sã le aducã aminte sa nu umble dupã intaietati: “Cel care vrea sa fie intaiul sa fie slujitorul tuturor” (Marcu 9, 35), dandu-Se El insusi pilda. La sfarsitul mesei aduce vorba si despre vanzarea Lui. Dupa putin timp, luand painea a zis: “Luati mancati”; la fel si paharul, zicand: “Beti dintru acesta toti, acesta este Sangele Meu, al Legii celei Noi. Aceasta sa o faceti intru pomenirea Mea” (Matei 26, 26-28).

Dupa aceea, aratandu-Se om, spune ucenicilor: “Intristat este sufletul meu pana la moarte” (Matei 26, 38) si S-a rugat in Gradina Ghetsimani cu sudoare de sange (Luca 22, 44). Iuda cunostea locul si, luand cativa soldati, a venit sa-L prinda. A fost prins si dus la Ana, la Caiafa, si in cele din urma la Pilat. Acum Petru se va lepada de trei ori de Hristos, tagaduind ca-L cunoaste.
Pentru a ne reaminti de toate acestea, seara se scoate in mijlocul bisericii Sfanta Cruce.

va urma

Preot Sabin Voda (Alba-Iulia)

Saptamana Patimilor – Vinerea Patimilor

In aceasta zi, se pomenesc sfintele si mantuitoarele si infricosatoarele Patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos pe care le-a primit de bunavoie pentru noi. Se mai face inca pomenire de marturisirea mantuitoare facuta de talharul recunoscãtor care a fost impreuna cu El.

Biserica numeste Patimile Domnului: sfinte – pentru ca Cel ce le-a rabdat este Sfantul Sfintilor, sfintenia insasi; mantuitoare – pentru ca ele sunt pretul cu care Domnul a rascumparat neamul omenesc din robia pacatului; infricosatoare – pentru ca nu poate fi ceva mai infricosator decat ocara pe care Facatorul a rabdat-o de la faptura Sa.

In aceasta zi nu se savarseste Liturghia pentru ca insusi Mielul lui Dumnezeu este jertfit acum; este vreme de post total, pentru ca Mirele s-a luat de la noi. (Matei 9, 15). Se fac numai ceasurile imparatesti care ne pun inainte nemarginita smerenie a Domnului, Crucea cea datatoare de viata si credinta talharului.

Seara savarsim Denia Prohodului Domnului, care este ultima treapta a tanguirii pentru Hristos, inainte de Invierea Sa. Se inconjoara de trei ori biserica cu Sfantul Epitaf – semn al celor trei zile petrecute in mormant.

“In mormant, Viata, pus ai fost, Hristoase, si s-au spaimantat ostirile ingeresti, smerirea Ta cea multa preamarind”. (Starea intai – Prohodul Domnului)

Preot Sabin Voda (Alba-Iulia)

Salve, dragii mei!

De ieri, am intrat in "Saptamana Patimilor". Ar trebui sa fim mai buni, mai sinceri, mai rezervati si mai rusinati. Nu e chiar atat de greu. Sa nu lasam gandurile negative sa ne inunde viata si nici oamenii rai din jurul nostru sa ne ispiteasca. Sa ne ajute Domnul pe toti sa avem o saptamana a patimior binecuvantata cu spor duhovnicesc si strapungere a inimii!
Amin!

De maine intram in SAPTAMANA PATIMILOR.
Sa ne straduim, sa ne invrednicim sa gandim, sa simtim si sa faptuim cu folos, astfel incat sa ne facem prilej de INVIERE.
Va doresc o saptamana binecuvantata !