SUBIECT: Pocainta si indreptare

Astazi m-am apucat sa citesc o carte a lui Mihai Popa - Indrumar pentru restabilirea sanatatii, fapt pentru care, din ce am citit... am fost determinat sa deschid acest thread cu privire la pocainta si indreptarea omului.

Pocainta este parerea de rau pentru pacatele facute, dorinta de indreptare si de lasare a lor. Fiecare dintre noi, cand infaptuim in viata noastra actiuni mai mult sau mai putin constiente, dupa unele ne simtim bine, iar dupa altele avem mustrari de constiinta, simtim ca am incalcat ceva, devenind nelinistiti si incepem sa ne caim (sa ne para rau) de ceea ce am facut. Corect, nu?

Astfel daca cineva care, chiar daca a gresit de mai multe ori, dar de fiecare data se caieste pentru ceea ce a facut, la un moment dat se opreste de a face acte necuviincioase, ce-i produc cainta si mustrare de constiinta. Acum, acea 'cainta' se transforma in 'pocainta'. Omul se pocaieste de tot ce a facut rau in viata, isi da seama de greselile facute si incearca o contrabalansare a lor cu o viata receptiva la chemarea la pocainta pe care ne-o face Dumnezeu.

Cati dintre voi recunoasteti importanta pocaintei si cati o practicati? Cum???

In Biserica crestina ortodoxa deosebim trei feluri de pocainta:

a) pocainta ca "Taina" sau "Spovedania", in care omul se pocaieste de ceea ce a facut, marturisindu-si pacatele preotului si acesta il dezleaga de ele;

b) pocainta ca "virtute" poate sa fie de moment, insa poate sa fie si continua, in toata viata omului;

c) mai exista si pocainta ca stare continua. La pocainta ca stare continua au ajuns Sfintii lui Dumnezeu, carora toata viata le-a fost o urcare continua in virtute, datorita umilintei in dragostea lui Hristos.

Personal cand gresesc si sant convins ca am gresit spun Doamne iarta-ma.
Nu pup mana popii ...il consider om nu extraterestru.

Pentru cei ce n-ar săvârşi nici un păcat după Botez , sau ar dezvolta atât cât se poate puterile date lor prin Taina Sfântului Botez , Euharistia ar pute fi împărtăşită fără Taina Mărturisirii , cu scopul unic de a uni pe aceia tot mai mult cu Hristos , sau de a alimenta continuu viaţa lor în, cu şi pin Hristos . Dar întrucât nu există om care să nu greşească , sau să dezvolte deplin puterile ce i s-au dat prin Botez , prin cea a Mirungerii şi prin Euharistie la început , Euharistia se împărtăşeşte după mărturisirea greşelilor sau datoriilor neîmplinite şi după iertarea lor în Taina Pocăinţei .

Taina Mărturisirii , sau a Pocăinţei , constă în iertarea păcatelor , celor ce le mărturisesc şi se căiesc pentru ele , de către episcop sau preot – în mod văzut , şi de către Hristos – în mod nevăzut .

Am putea spune că spovedania este tot atât de veche ca şi omenirea. Dumnezeu n-a iertat şi nu iartă niciodată pe omul păcătos , decât dacă îşi recunoaşte păcatul cu adevărată căinţă . După ce Adam a păcătuit , Dumnezeu îl cheamă : „Adame , unde eşti ?”(Fac. 3,9) . Oare îl chema pentru că Dumnezeu nu ştia unde este ? Nu! L-a strigat pentru a-l face pe Adam să-şi recunoască păcatul : „Am mâncat”(din pomul cel oprit).

Pe Cain încă l-a strigat Dumnezeu : „Unde este fratele tău Abel?”(Fac. 4,9). Ştia Dumnezeu , că Abel era ucis de fratele său Cain , dar l-a întrebat unde este in acelaşi scop , acela al recunoaşterii păcatului . Dar Cain a răspuns cu minciună şi obrăznicie : „Nu ştiu .

Au doară sunt eu păzitorul fratelui meu?”(Fac. 4,10) . Şi în Legea veche Dumnezeu a hotărât pentru poporul Său un fel de spovedanie sau recunoaştere a păcatelor . Astfel în cartea Numerilor (Num. 5,6-7) : „Dacă un bărbat sau o femeie va face vreun păcat faţă de un om , şi prin acesta va păcătui împotriva Domnului şi va fi vinovat sufletul acela , să-şi mărturisească păcatul ce afăcut şi să întoarcă deplin aceea prin ce a păcătuitşi să mai adauge la aceea a cincea parte şi să dea aceluia faţă de care a păcătuit ”.

Tot o dovadă în acest sens sunt şi jertfele poruncite de adus , după felul păcatului . La fel şi proorocii ca nişte trâmbiţe dumnezeieşti , în mod curent aveau ca şi subiect al predicii lor pocăinţa .(Isaia 45,22;55,7 ; Ieremia 4,1 ; Iezechiel 18, 21-23).

Chiar şi la popoarele păgâne aflăm urme de spovedanie . Aşa în Împărăţia Siamului sunt un fel de călugări , care trăiesc din cerşit . Aceştia merg în fiecare zi la cerşit , iar seara când se întorc acasă îngenunchind înaintea superiorului lor îşi spun păcatele iar acesta le dă pocăinţa potrivită . La fel şi în Tibet călugării Lhama se adună de patru ori pe lună ca să asculte tâlcuirea Regulior .

Cu acest prilej călugărul ce oficiază se spovedeşte mai întâi unui alt călugăr ales ca „duhovnic” , iar după ce intră în adunare îi sfătuieşte pe toţi să se spovedească . Babilonienii aveau un sistem penitenţial mai complicat , rămânându-ne de la ei vestiţii „psalmi penitenţiali”. Iar lista ar putea continua demonstrând astfel faptul că spovedania creştină este justificată prin însăşi practica universală a mărturisirii păcatelor .

Putem spune, în concluzie , că din momentul căderii , în sufletul omului a înmugurit simţământul părerii de rău . Sfânta Tradiţie ni-i înfăţişează pe Adam şi pe Eva plângând în faţa porţilor Raiului închise . Atât la popoarele păgâne , care mai păstrau un rudiment din Revelaţia primordială , cât mai ales la poporul ales , întâlnim acte de pocăinţă , preocuparea de împăcare cu Dumnezeu . Dar este evident că pocăinţa dinainte de Hristos nu era Taină , pentru că lipsea harul Duhului Sfânt , ci era un simbol , un mijloc pedagogic ce vestea renaşterea lăuntrică pe care păcătoşii o vor realiza în Hristos şi în Biserică prin Taina Spovedaniei .

Cu întemeierea creştinismului reitualul mărturisirii păcatelor şi pocăinţa anticilor , care au avut pâna la Hristos un caracter simbolic , exterior şi formal , devine un act interior şi sfânt , devine Taină .

Taina Pocăinţei , Mărturisirea sau Spovedania , a fost definită în mai multe feluri . Sfântul Ioan Damaschin oferă o definiţie mai completă a Ei : „Pocăinţa este întoarcerea prin asceză şi osteneli , de la starea cea contra naturii la starea naturală şi de la diavol la Dumnezeu”.
PARINTELE CLEOPA

Această întrebare îi frământă pe mulţi oameni, dar foarte puţini sunt în stare să dea un răspuns. Mulţi confundă pocăinţa cu căinţa. Mie mi-a luat mult timp să pot înţelege ce înseamnă pocăinţa şi anume ce sens are acest cuvânt în Sfintele Scripturi. Vreau acum să vă împărtăşesc ce am înţeles cu privire la acest subiect în urma studierii Sfintelor Scripturi mai mulţi ani la rând.

1. Pocăinţa înseamnă schimbarea gândirii. Cuvântul din limba greacă tradus în limba română “pocăinţă” este metanoie de la [meta ] – a schimba, şi [noie] – minte, gândire. Deci, pocăinţa este o schimbare a gândirii, a conceptului despre viaţă. Omul trăieşte aşa cum gândeşte. De aceea înţeleptul Solomon scrie la Proverbe 4:23 : “Păzeşte-ţi inima mai mult de cît orice, căci din ea ies izvoarele vieţii.” Omul, din moment ce acceptă un lucru în mintea lui, mai devreme sau mai târziu, ajunge să-l şi înfăptuiască. Domnul Isus spune la Matei 15:17-20: ” … ce iese din gură, vine din inimă, şi aceea spurcă pe om. Căci din inimă ies gîndurile rele, uciderile, preacurviile, curviile, furtişagurile, mărturiile mincinoase, hulele. Iată lucrurile cari spurcă pe om”. (Aici cred că este nevoie de menţionat că în vechime oamenii credeau că inima este locul gândirii şi simţurilor). O schimbare adevărată se poate produce în viaţa unui om numai atunci când acesta îşi schimbă gândirea.

2. Pocăinţa este produsă de Dumnezeu în viaţa celui care intră în Noul Legământ. Perioada robiei babilonene a fost o una destul de grea pentru poporul Israel. Mulţi credeau că Dumnezeu îi va distruge ca naţiune. În acest context Dumnezeu le vesteşte că vor veni zile când va încheia cu ei un Nou Legământ şi potrivit acestui legământ le va da o inimă nouă. La Ieremia 31:33 spune că “Voi pune Legea Mea înlăuntrul lor, o voi scrie în inima lor”, iar la Ezechiel 11:19-20 spune “Le voi da o altă inimă, şi voi pune un duh nou în voi. Voi lua din trupul lor inima de piatră, şi le voi da o inimă de carne,ca să urmeze poruncile Mele, să păzească şi să împlinească legile Mele; şi ei vor fi poporul Meu, iar Eu voi fi Dumnezeul lor.” ( Nu uitaţi că orice referinţă la inimă are în vedere gândirea omului). Acelaşi lucru este scris şi la Ezechiel 36:25-27. Deci, în Noul Legământ Dumnezeu promite că va schimba gândirea omului şi aceasta îl va determina pe om să trăiască o viaţă în ascultare şi supunere faţă de Dumnezeu.

3. Pocăinţa se produce în viaţa omului atunci când acesta intră în Noul Legământ. Ca să înţelegem mai bine când un om intră în Noul Legământ este important să înţelegem ce înseamnă “Legământ”. Cuvântul ebraic folosit pentru “legământ” este “berit” şi înseamnă “o înţelegere solemnă făcută prin trecerea printre bucăţile de animal jertfit”. În vechime când se încheia un legământ, se aducea un animal ca jertfă, care era despicat în două jumătăţi şi persoanele care intrau în legământ trebuiau să treacă printre aceste două jumătăţi de animal. Această procedură se mai numea “umblarea prin moarte”. Prin aceasta partenerii de legământ îşi jurau unul altuia credincioşie; şi anume că ei aleg să moară pentru ei înşişi şi să trăiască pentru a împlini condiţiile legământului. Pe de altă parte ei parcă spuneau : aşa să-mi facă şi mie Dumnezeu (ca acestui animal) dacă voi călca condiţiile legământului. De aceea şi Domnul Isus le spune tuturor la Luca 9:23-24: “Dacă voeşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi, şi să Mă urmeze. Fiindcă oricine va voi să-şi scape viaţa, o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa pentru Mine, o va mîntui.”