E chin mare sa gasesti sau sa produci un termen care sa exprime realitatea infirmitatii. Limba romana rataceste intre substantive precum "deficienta", "invaliditate", "handicap" si "dizabilitate", cu aerul ca o semantica vaga atenueaza asperitatea realitatii aferente, iar un lexic abundent fie o incalceste definitiv, fie o imprastie, incat ajungem sa scapam de ea. O cariera fireasca s-ar fi cuvenit sa faca substantivul "deficienta", cu avantajul unui corelativ adjectival limpede, apt a lumina in formulari simple diferitele experiente ale omului: deficient de auz, de vedere sau deficient locomotor.
Nici termenul "handicap", detonat cu nouri de schije in limba romana, imediat dupa '89, nu a izbutit sa progreseze. Utilizat de-a valma, pur si simplu s-a automanipulat.
Instinctul popular, relaxandu-se pe silaba finala a acestei vorbe de import prea masiv, a mirosit ca la mijloc se ascunde ceva ca-n rostirile "greu de cap" si "nesanatos la cap", drept care, cand l-a improscat pe cate unul cu chiuitura "handicapatule!", a dat cu sete si in functiile esentiale. Asadar, "handicap" nu a dat satisfactie, cu toate ca il mai intalnim in denumirile unor institutii si la punctul de start al actelor normative, in Constitutie.
Vine acum substantivul latinogen "dizabilitate", traficat insa pe filiera engleza, incercand sa acopere vasta realitate a infirmitatilor umane. Ii va fi greu... O data, pentru ca e un cuvant lung. In al doilea rand, deoarece nu poate, deocamdata - sufera de acest handicap - sa produca derivatii. E inca strain, nu dispune de familie. Cum se numeste, mai pe scurt, o persoana cu dizabilitati? "Dizabila"?... Sansele termenului se leaga totusi de evidenta ca e mai abstract, da mai pe ocolite, comporta sonoritati tehnice temperate, trimite la abilitate, inabilitate, la reabilitare, deci la argoul operarii si al functionarii.
Gandirea traditionala a consacrat cate un cuvant monosilabic pentru fiecare soi de infirmitate, semn de relationare prompta, expeditiva, ca pocnind din bici, la crampeiul de umanitate cu pricina. Astfel, omul poate fi surd, mut, orb, chior, schiop, ciung, ciul, sui, tamp, prost, bleg... Singur "nebun" e bisilabic, dar numai fiindca e construit cu un prefix negativ. Cand civilizatia s-a mai urbanizat, au aparut si eufemismele pentru fiecare din exemplele de mai sus, nu insa si pentru surzi si muti. Ei isi zic la fel de la cucerirea romana incoace, fiindca, neauzind limba si nevorbind-o, zgomotul acesta din jur nu-i incurca cu nimic. Iar in ceea ce priveste eufemismul "sarac cu duhul", el nu e de azi, de ieri, ci a pornit la drum odata cu istoria libertatii, ca o scutire a unora din fiintele omenesti de corvezile raspunderii.
Fi-va vreodata posibila o societate in care ceea ce este diferit (voit sau involuntar) sa fie acceptat de cei din jur, fie ca este vorba de un mod diferit de a gandi, de a privi lucrurile, o maniera diferita de a te imbraca sau pur si simplu de a fi fizic diferit? Sau suntem condamnati sa fim vesnic supusi regimului absolutist al normelor, al "standardelor", chiar daca acestea sunt de o cruzime evidenta dar se ascund in spatele denumirii de "valoare a unei societati"?
Sper ca societatea aceasta sa se formeze treptat si sa ajunga la un nivelu aproape perfect. Materialismul si egoismul haotic sunt stapane pe mintea noastra. Este nevoie de o TREZIRE la viata, de o "purificare" a mintilor si a sufletelor, pentru ca astfel de probleme sa nu mai reprezinte adevarate "capete de tara" in secolul 21.
