Experienta mea de viata de la XiShan - Beijing

Ma numesc Madalina si de curand am trecut printr-o frumoasa experienta de viata.

Sunt diagnosticata cu diplegie spastica. Acum un an si jumatate am inceput sa citesc despre celulele stem si astfel am aflat ca prin transplant de celule stem se obtin rezultate benefice. Vazand cazuri concrete, m-am hotarat sa incerc si eu, cu credinta in Dumnezeu si cu speranta vindecarii sau, macar, a ameliorarii bolii. Am luat legatura cu Clinica ''XiShan'', le-am solicitat o programare pentru transplant, iar cei de la Clinica mi-au dat acordul de principiu si mi-au cerut un RMN, spre analiza. Am procedat conform indicatiilor primite si am fost programata pe data de 10 martie 2009. Abia atunci am inceput lupta cu adevarat. Nu aveam niciun ban pentru transplant, am cautat sa vad cum au procedat ceilalti si am prins curaj, mi-am zis ca trebuie sa se poata, trebuie sa fie o solutie, eu trebuie sa fac asta si nu am voie sa renunt, dar eram foarte ingrijorata, doar de pe net nu poti sa faci rost de toti banii necesari.

Am pus anuntul meu pe toate site-urile care gaseam. Asa am inceput sa-mi fac prieteni, care m-au ajutat mult, fara ei eu nu reuseam. Acei prieteni m-au ajutat sa-mi fac un site propriu , am dorit ca oamenii sa vada povestea mea si asa s-a intamplat... lumea a inceput sa doneze, am fost foarte impresionata de faptul ca au donat atatia oameni necunoscuti, nici acum nu stiu cum sa le multumesc acelora, care au dat din putinul lor si mie. Le multumesc din toata inima!

Mai aveam doua luni pana la plecare si inca nu aveam toti banii, dar s-a intamplat o minune. Asociatia 'Angel' mi-a donat diferenta de bani atat de necesara. Nu mai puteam de fericire, mi s-a indeplinit visul de a putea merge la Beijing. Acum stiam ca ma asteapta un drum greu, plin de necunoscut, imi era teama ca nu ma voi intelege cu ei... de transplant si de multe alte lucruri.

Pe 9 martie am plecat spre Beijing, cu multa teama, dar si cu speranta ca va fi totul bine...am zis: trebuie sa fie bine... M-am urcat in avion si m-am rugat Lui Dumnezeu. Calatoria cu avionul nu a fost prea placuta, au fost multe turbulente. Cu multe emotii in suflet am ajuns la destinatie, la orele 9 dimineata, ora Beijingului, eram intr-o alta lume. Ma aflam la un aeroport imens si m-a fascinat lumea foarte civilizata. Ne-a asteptat soferul Clinicii si ne-a dus la spital. Spre suprinderea mea, la intrare in spital, am intalnit un domn din Romania si m-am bucurat ca pot vorbi romaneste. Am fost intampinata de asistentele Clinicii, toate cu zambetul pe buze, am completat toate datele mele si m-au condus in camera mea. A doua zi mi-au luat sange pentru analize si au venit medicii sa ma vada. A fost o discutie mai lunga si interesanta, pentru ca eu nu prea vorbesc engleza, dar m-am inteles destul de bine cu ei, mi-au placut mult medicii de acolo, sunt foarte modesti si amabili, mereu au fost langa mine cand am avut nevoie de ceva, asistentele veneau de 3, 4 ori pe zi, sa ma intrebe cum ma simt. N-am sa uit niciodata un lucru... atentia lor fata de pacient.

Am facut 4 punctii in coloana si un transplant in cap, prima data mi-au facut in coloana. A fost dificil pentru mine sa stau nemiscata, m-au tinut 3 asistente sa nu ma misc, dar in zadar. Eu eram stresata iar cand s-a terminat am spus medicului ca doresc anestezie totala, din cauza durerilor mari. La urmatoarele punctatii a fost mult mai bine pentru ca eram adormita. In cap mi-au facut la o saptamana de la internare. Eram pregatita sufleteste, am zis: pentru asta am venit, asta trebuie sa fac, nu mai conteaza ce se va intampla, va fi bine. Am intrat in sala de operatie si asta a fost tot, cand m-am trezit, am vazut ca am reusit sa trec cu bine si peste asta, desi imi scazuse tensiunea destul de mult. M-am mirat ca nu ma doare capul, deoarece ma asteptam la dureri mari. La transplantul in coloana prezentam dureri si ameteli si nu puteam sa stau mult timp ridicata.

Dupa a doua si a treia punctatie in coloana, spre suprinderea mea, am constatat ca ma simt mai bine, ca am mai mult echilibru, spatele mai ferm si am inceput sa sper, ca totusi n-am venit in zadar. Si, intr-adevar, acum, ma simt mai bine si ma gandesc, ca poate in viitor transplantul de celule stem va fi o sansa si pentru ceilalti ca mine. Important e sa credem ca se poate face ceva si sa ne unim fortele, sa nu se renunte, caci nu se stie niciodata ce te asteapta in viitor.

Pentru mine a fost minunata aceasta experienta inedita si nu regret nimic. Din pacate sunt foarte putini care au sansa sa poata sa faca un transplant, deoarece costa foarte mult si legislatia in vigoare nu ne sprijina de loc. Pe mine m-au ajutat enorm multi oameni minunati, necunoscuti, dar care au crezut in sansa mea. Cred ca acesta e viitorul si ca se vor face din ce in ce mai multe transplanturi. Poate, in curand, se vor face si la noi, in tara.

In incheiere as dori sa va promit ca n-am sa renunt sa fiu in continuare optimista... sa cred in viitor... sa sper in fericire!

Va multumesc, Madalina!