Mirela - Prima sesiune de recuperare in Franta

A sosit si ziua cea mare, nu am atipit deloc, asteptam sa vina masina sa ne duca spre aeroport. Nu din cauza emotiilor, ci din cauza ca in fata mea se deschidea un nou drum, un drum greu si anevoios care, precum orice drum incepe cu primul pas, iar eu trebuia sa fac acest prim pas. E drept ca deocamdata doar la modul figurat, dar, totusi, PAS.

Este prima sedinta de recuperare in adevaratul sens al cuvantului de dupa operatie, urmeaza un nou drum in recuperarea mea, in regasirea mea si in lupta dintre spiritul si corpul meu, pentru a deveni un om normal.

Chiar si eu sunt curioasa cine va invinge pana la urma, desi o banuiala deja am.

La ora 4.30 a sosit masina, nu stiu cum a trecut timpul pana am ajuns la aeroport pentru ca gandurile imi zburau necontrolat. Visam cu ochii deschisi, vazandu-ma alergand zburdalnic printre sperantele mele. Cand am intrat la check-in, am fost preluata de cei de la 'biroul de asistenta' care au obligatia sa te imbarce. Am intrat prima in avion. Ma astepta un drum relativ greu, conditiile din avion nu sunt speciale pentru persoanele cu dizabilitati. La 9.20 am aterizat pe aeroportul din Paris, eu iesind ultima, timid, printre scaunele ramase goale, abandonate de lumea grabita sa le paraseasca. Cea de la biroul de asistenta nu stia engleza. Era o tipa draguta. In sarcina ei intra si atributia de a ma conduce pana la masina. Nu va spun ca a fost in stare sa ma insoteasca la wc. Lucru pe care la noi la noi in tara nu cred ca ai norocul sa-l intalnesti. Civilizatia m-a surprins inca odata mai putin pregatita. Mai ales pentru faptul ca unele lucruri pe care nu le stii, ti se par normale asa anormale cum ti se intampla tie. Doar o revelatie face ca, din cand in cand sa te luminezi, minunezi si intrebi in acelasi timp. Dar asta este o alta poveste.

La firma de inchirieri auto, a mers totul repede, masina era achitata din tara, lucrurile clare, asa ca nu aveau de ce sa ne mai tina mult. Am primit cheile si am cautat masina in parcare. Am gasit-o repede era o Corsa mica dar mie nu mi-a placut pentru ca avea scaunele sport si pentru mine incepea un nou calvar. Nu ma puteam transfera singura, fapt ce era un impediment destul de neplacut.

Ne astepta in fata, un drum de 250 km pana in oraselul La Chapelle Montlinard, acolo unde eram cazati si unde se afla si clinica de laseropunctura. In jur de ora 14 am ajuns la destinatie. Orasul era structurat altfel decat m-as fi asteptat eu. Sunt casute mici peste tot, au un aer medieval, liniste foarte multa... poate prea multa, eu nefiind obisnuita cu asa ceva.

Luni ma astepta prima programare, aveam emotii. Am ajuns destul de repede la Clinica privata a doctorului Albert Bohbot, o clinica mica, cocheta si echipata cu aparatura de ultima generatie, situata pe marginea raului Loire inconjurata de multa verdeata si domenii private (o vizitasem cu o seara inainte, ca sa stim exact unde se afla).

Acolo am fost intampinata de secretara medicului, Edwige. Dupa ce ne-a lasat sa vizitam clinica, a trebuit sa facem formele pentru a intra propriu zis in programul de recuperare. Clinica era impartita in 2 sali, cabinetul de laseropunctura (o combinatie intre acupunctura si terapia laser, procedura care ajuta nervii secundari din jurul maduvei sa se dezvolte si sa preia incet, incet functiile acesteia) si sala de recuperare. Urma ca dupa prima consultatie sa stabileasca tratamentul asa ca faceam 2 sedinte de laseropunctura pe zi si de 2 ori mergeam la sala de reuperare, unde aveam parte de aparatura moderna de ultima generatie, asa cum vezi doar la tv si prin filme.

O zi de recuperare: 1 sedinta laseropuncture 30-35 min, 1 ora la bicicleta electrica, 1 ora in verticalizator; dupa amiaza 1 sedinta laseropunctura, 1-2 ore bicicleta, 1 ora la aparatul multifunctional de forta, 1ora standing in verticalizator, 1 ora de stat/mers in orteze intre bare paralele. Cu medicul, am avut o relatie 'pacient – medic' perfecta, complet profesionist si mereu amabil sa raspunda la orice intrebare. Medicul mi-a garantat ca daca ma voi tine de tratament voi merge in picioare, tratament care va dura 2 ani iar fiecare serie va fi la 2 luni. Bineinteles ca totul se va intampla treptat, pas cu pas, un proces lung dureros, obositor si costisitor. Dar cel mai important lucru este ca se poate.

Zilele au trecut, eu incercam sa ajung prima la clinica si sa lucrez cat mai mult, pentru a profita cat mai mult de conditiile de care ma puteam bucura doar pe o perioada de timp limitata. Aici mi-am facut prietenii noi, fiecare cu povestea lui, fiecare cu speranta lui. O biblioteca intreaga de enciclopedii cu franturi de viata, de dureri si lupte, deznadajduiri si sperante. Razboaie duse de fiecare cu el insusi, in speranta ca va invinge si va fi si biruitor in acelasi timp.

In urma accidentului fibrele nervoase care transmit informatia din maduva spinarii au fost aprope total intrerupte, si influxul nervos (care in mod normal circula prin maduva spinarii in fiecare milisecunda pentru a asigura ajustarile pozitionale cerute de activitatile noastre motorii) este interupt, in aceeasi masura la acel nivel. Insa organismul uman are extraordinara capacitate de refacere pentru ca maduva spinarii a fost sectionata la un anumit nivel, functiile neuromotorii corespunzatoare acelui nivel pot fi preluate de radacinile nervoase ale nervilor spinali care merg din zona medulara sanatoasa in cea imediat alaturata. Desi este usor de expus aceasta situatie, realitatea este ca are loc un proces extrem de complex ca rezultat al eforturilor depuse de organismul uman pentru a se adapta la situatia nou creata.

Aplicarea LASEROPUNCTURII joaca un rol decisiv in cresterea eficientei protocolului terapeutic de recuperare neuromotorie si in scurtarea timpului de reabilitare, accelerarea refacerii tisulare si celulare prin imbunatatirea metabolismului celular; stimularea angiogenezei (formarea de noi capilare) in tesutul afectat; imbunatatirea functiei celulei nervoase; stimularea dezvoltarii fibroblastilor esentiali in refacerea tesuturilor afectate; reducerea formarii de tesut fibros; imbunatatirea circulatiei sangvine si a drenajului limfatic de la nivelul aplicatiei; analgetic, inclusiv prin stimularea eliberarii de endorfine si enkefaline. Aici in urma testelor am aflat ca reflexele, motricitatea, echilibrul, masa musculara au crescut, am reusit sa pedalez singura la bicicleta, piciorul drept e mai iute, cel stang e mai lenes (da-l harnicesc eu si pe el), imi place sa stau in picioare intre paralele, bine, avand orteze in picioare... am si uitat cum e sa privesti lumea din picioare... primele cuvinte au fost : 'Am uitat ce inalta sunt!' Iata cum niste exercitii fizice te pot ajuta chiar sa-ti recapeti memoria. Sper ca usor usor sa-mi aduc aminte din ce in ce mai multe lucruri. Si, de ce nu, sa si uit. Sa ajung intr-o buna zi sa uit ca a fost o perioada din viata mea cand nu am putut merge. Desi e greu de uitat asa ceva, credeti-ma!

Multumesc din suflet tuturor celor care m-au ajutat, tuturor celor care au contribuit prin orice mijloace la aceasta realizare a mea, tuturor celor care m-au sustinut la acesta sesiune de recuperare. Fara voi nu as fi reusit nici macar sa aflu ca se poate. Fie ca multumirea mea de acum sa se transforme in multumiri pe care voi le-ati facut sufletelor voastre, care, acum sunt cu mult mai inalte datorita generozitatii de care ati dat dovada.

Sa va mearga din plin,

Mirela.

Si de ce nu, chiar fara virgula! Ce-are daca merg si eu... din plin?

Va multumesc.

Urmatoarea sesiune de tratament va fi din 16 Mai 2009.

Mirela - A doua sesiune de recuperare

Mai e putin si se implinesc 3 ani, de cand viata mea a luat o intorsatura radicala. Un sofer ce nu a acordat prioritate si... viata mea s-a schimbat cu de nu stiu de cate ori 360 de grade. Platesc extraordinar de scump, extraordinar de greu si continuu pentru neatentia lui. El e bine, fericit… iar eu incerc zi de zi sa ma obisnuiesc cu noua mea viata: impusa, intr-un univers limitat de dimensiunile unui scaun cu rotile. Poate pentru unii cuvantul "scaun cu rotile" nu are nici o relevanta, e un simplu cuvant din dictionar sau in cel mai bun caz cred ca e un scaun mobil. Cred ca nimeni nu are in minte imaginea unui scaun cu rotile cu propria persoana asezata in el, toata lumea vede in imaginea mentala a unui astfel de scaun, mereu, pe altcineva. E precum moartea, credem ca se poate intampla oricui, mai putin noua...

Mi-a furat viata, mi-a spulberat cele mai frumoase vise, mi-a luat dreptul de a mai fi mama si de a iubi cu dragoste de mama, drept, pentru care ma luptam cu mult timp inainte de secunda punctului de inflexiune a vietii mele , mi a furat dreptul de a fi un om normal in societate. Am trecut nu de mult prin locul accidentului. In acel moment mi-a trecut prin fata ochilor aceea milionime de secunda rupta din infern… acolo mi-au ramas picioarele, de parca nici nu le-am luat inapoi cu mine... as fi vrut ca acesti ani de suferinta sa ii ingrop acolo... sa cobor sa imi recuperez picioarele, sa mi le iau si sa plec catre alta lume, lipsita de durere, suferinta si plina de zambet... sa sterg totul cu buretele si sa o iau de la capat, de fapt de la capatul de unde ramasesem, sa ma trezesc dintr-un cosmar si sa spun: Doamne iti multumesc ca n-a fost adevarat. Sa innod iar viata cu cele doua capete de dinainte si de dupa si sa fac o bucla cu perioada neagra traita, pe care s-o tai cu un foarfec si s-o arunc in zare. Ar fi fost prea simplu poate. Am ramas in viata cu un scop… sa ma lupt, sa ma lupt zi de zi si sa merg mai departe. Si viata mea nu e usoara, nu cred ca se mai indoieste cineva de asta.

M-am trezit la spital cu un diagnostic pe care medicii mi l-au dat: Traumatism vertebro medular T4-T5; Toata viata vei sta la pat, mi-a spus atunci medicul. M-am hotarat sa lupt, chiar daca va trebui sa schimb principiile de baza ale medicinii. A trebuit sa stau un an la pat, nu puteam tine un pahar cu apa in mana, nu puteam sa ma intorc in pat. Nu puteam sa ma dau jos atunci cand doream, eram intoarsa cu cearceaful precum un obiect, eram imbracata ca un copil mic… Pentru mine lumea se redusese brusc la doua lucruri pe care ma bazam intre cei patru pereti care si ei ma priveau neputinciosi, dand parca din umeri: scaunul cu rotile si (ca sa am o legatura cu lumea de afara), internetul. Suferisem o interventie chirurgicala pe coloana si mi-au fost implantate tije de titan pentru a-mi sustine coloana. Au urmat luni de zile nedormite, dureri, lacrimi… suferinta nu poate fi descrisa in cuvinte indiferent de talentul scriitoricesc. E ceva ce ramane acolo… ceva ce iti reaminteste in fiecare zi de aceea "secunda rupta dn infern" - desi drept sa spun, acum imi pot imagina mult mai usor si cam cum arata infernul pe dea-ntregul.

M-am hotarat sa lupt , asa ca zi de zi am inceput sa fac exercitii de recuperare, ca sa ajung sa fiu independenta. In tot acest timp am cunoscut ce inseamna un prieten adevarat. Daca dupa ce am avut accidentul, in primele zile eram sufocata cu vizite la spital, telefonul suna indiferent de ora. Cu trecera timpului , s-a cernut cine mi a fost cu adevart prieten si cine conjunctural, pe multi i-am pierdut, viata i-a luat vremelnic de langa mine cand as fi avut nevoie mai multa de ei. Unii cred ca au vrut doar sa-si rascumpere doar pacatele sufletelor lor. De fapt cand ajungi in astfel de situatii… esti uitat. Scuze, motive nu cred ca exista pentru asa ceva…. Nu va spun de cei care mi-au promis ca ma ajuta cu bani in fata camerelor de filmat, doar asa… ca sa isi faca publicitate sau imagine de filantropi adanc inradacinata in constiinta publica, pentru ca mai apoi sa dea vina pe criza. Si pe lipsa banilor. Numai ca asta n-a mai fost declarata in fata camerelor de filmat ci foarte discret, neauzit de nimeni. Nici macar de mine, caci n-am vrut sa mai aud. Au fost altii care din umbra m-au ajutat, au incercat sa imi faca viata mai frumoasa, atat cat se putea, au incercat sa ma faca sa zambesc. Si nu au vrut publicitate. Au tinut sa ramana necunoscuti. Si cum fiecare padure are uscaciuni, au fost persoane care au incercat sa profite de pe urma mea.

Tin minte, acum un an si ceva in urma, ajunsesem intr-o stare in care eram inconjurata doar cei 4 pereti ai camerei si de tavanul apasator ce aveam impresia ca se sprijina si el, tot pe mine. Poate doar postasul mai era singurul care suna la usa (intotdeauna de doua ori) si intra direct in casa. M-a sunat o tipa care reprezenta o mica comunitate de oamenii si mi-a spus: Noi vrem sa te ajutam! Mi sa parut suspect pentru ca eram prea dezamagita de tot, nu am dat prea multa importanta... si ei au fost cei care m-au ajutat mult. Mi-au spus atunci ca: Nu ne vom lasa pana nu te vom urca in avion! Ei au fost cei care au inceput sa ma scoata la plimbare. Cu ajutorul lor si a celor care au ramas in anonimat am reusit sa strang banii sa merg la o noua interventie chirurgicala in strainatate. Si asa a urma a doua interventie chirurgical pe coloana. La cat am suferit eu voi trece si peste asta mi-am zis. Inca odata ma inselam amarnic. Mi-au gasit la teste si o problema cardiaca, astfel incat mi s-a adus la cunostinta ca inima mi s-ar putea opri pe masa de operatie si sa semnez ca imi asum riscurile ce pot decurge de aici. Am zis un "Hmmm" si am semnat-o ca pe un fel instiintare a unei condamnari la moarte. Ce puteam sa fac? Sa ma fi intors acasa invinsa? Cum ii mai puteam eu privi in ochi pe cei care m-au ajutat si si-au pus atatea sperante in mine? Daca n-as fi murit acolo, as fi murit aici de rusine si tot aia era. Apoi a inceput calvarul. Daca ar fi fost proba olimpica la Beijing durerea, as fi castigat detasat. Dar n-a fost. Asa ca durerea ce am resimtit-o a ramas doar asa... suspendata. Eterica.

N-am fost pregatita. Cu tot sprijinul avut, am fost departe de adevar. Nici anestezicele parca nu spuneau adevarul. Eu eram pregatita mai mult pentru o operatie virtuala decat pentru una reala. A trebuit sa resimt totul durerile care ma chinuiau, nu puteam sa ma intorc iar singura, nu ma puteam transfera pe scaun si multe alte reactii ale organismului... care incerca sa lupte. A trebuit sa o iau iar de la capat Tot ce recuperasem pana acum parca se dusese pe apa, a trebuit sa o iau de la inceput… Uneori stau si ma intreb: Oare cat va mai rezista organismul meu? Nu spun ca pericolul a trecut, in orice moment al vietii mele poate aparea o complicatie care mi-ar putea fi fatala.

Cu ajutorul oamenilor cu suflet si de suflet am reusit sa incep un tratament de recuperare in Franta , primul tratament fiind in martie 2009 , iar al doilea in mai 2009. Mare lucru, credeti-ma!

In a doua sesiune de recuperare a fost mult mai usor, caci, eram obisnuita deja cu procedurile si cu exercitiile. Insa am racit foarte rau, o viroza respiratorie si febra m-au dat peste cap. Dar nu m-am lasat invinsa, am mers mai departe chiar si in aceste noi conditii care ma puneau si mai mult la incercare, doar doar voi renunta. Ei bine afirm din nou si cu putere ca asa ceva nu se va intampla. Nu ma dau.

Drumul de recuperare este lung , am inceput sa lupt cu viata si cu greutatile ei asa cum mi-au fost ele impuse de situatia in care ma aflu, am inceput sa cred ca Dumnezeu, daca m-a lasat in viata, are un scop cu mine, n-a facut-o asa pur si simplu de florile marului. Sigur are ceva pus deoparte pentru mine. Sigur nu ma lasa. Daca ma uit in urma in tot acesti ani de la accident am realizat multe, desi inca sunt in scaun cu rotile, sunt un pic independenta, mananc singura, ma imbrac, gatesc, imi simt picioarele, recuperarea da rezultate vizibile . Dar inca e mult de munca si nu ma voi lasa deloc doborata.

Daca Dumnezeu vrea sa fiu invinsa sa-mi ia viata, atat timp insa cat mi-o lasa, ma voi zbate sa imi indeplinesc visul de a merge din nou. Iar pentru aceasta am nevoie de voi, am nevoie de donatii, am nevoie de sponsorizari, am nevoie de sprijin pentru a-mi duce la bun sfarsit tratamentul inceput. Urmatorul tratament va fi in luna august. Numai cu ajutorul vostru voi putea reusi. Va multumesc tuturor care ma ajutati sa-mi indeplinesc, maretul, indraznetul, curajosul, mult-prea-indepartatul, dar atat-de-frumosul vis!

Mirela