Experienta pacientului - Traumatism Vertebro-Medular

Nume: Mihaela Monica Radu

Tara: Romania

Varsta: 33 ani

Diagnostic: Siringomielie (2001), Traumatism Vertebro - Medular Complet (1998)

Motivul venirii pentru tratament: Ea nu-si putea misca picioarele. Doctorii i-au spus ca mai are doar 6 luni de trait datorita unor probleme la nivelul maduvei coloanei vertebrale.

Tratament: Implanturi cu celule stem (prelevate din cordonul ombilical) si perfuzii cu factori de crestere a nervilor, plus recuperare medicala.

Inceperea tratamentui:

Ea nu-si putea misca picioarele si nu simtea nimic de la nivelul fracturii in jos. Corpul era puternic dar lipseau anumite senzatii.

Dupa tratament:

Cand Monica s-a reintors acasa, ea a reinceput recuperarea medicala si a descoperit ca putea face multe lucruri noi. Cel mai important este ca isi putea misca ambele picioare din pozitia stand in picioare, piciorul drept fiind mai puternic decat cel stang. Genunchii sai sunt mai puternici acum, dar ea poate face pasi doar daca genunchii ii sunt imobilizati. Inainte de tratament cand ea statea in picioare in standing, ea ar fi avut nevoie de legaturi foarte stranse. Oricum acum poate sa stea cu legaturile mult mai slabe si simte ca-si poate controla echilibrul. Nu-si putea misca picioarele de loc de acum 8 ani de cand s-a intamplat accidentul.

Ea poate simti acum daca picioarele ii sunt reci, daca uita sa se inveleasca cu o patura noaptea, ceea ce este o imbunatatire a senzitivitatii. Oricum, senzitivitatea s-a imbunatatit doar pe perioada primei luni de tratament. Nu a mai continuat sa se imbunatateasca dupa reintoarcerea acasa. Spasticitatea musculara este mai mica si ea poate acum sa-si controleze spasticitatea pentru a-si putea misca picioarele. Inca nu-si poate misca picioarele din pozitia stand in sezut. In general, nu mai oboseste asa de usor ca inainte, si nu mai are aceleasi intepaturi in coloana vertebrala cum obisnuia sa aibe inainte cand termina recuperarea medicala.

Ea a recastigat cateva senzatii in maini pe care nu le avea inainte, si care acum raspund la atingere, cald si rece, si durere. Nu-si poate misca labele picioarelor.

Lupta impotriva destinului

Acum sapte ani, dupa un accident cumplit, cand a fost la cativa pasi de moarte, s-a trezit, dupa zile de chin si operatii complicate, trimisa intr-o lume de nemiscare si condamnata la "mersul" intr-un fotoliu rulant. Pentru tot restul vietii ei. Doar ca ea isi dorea copii si o familie fericita. Si a avut indrazneala de a naste doi baieti, si acum, de curand, o fetita. Si mai mult, are puterea de a face ceva pentru a-si ajuta semenii: a demarat, impreuna cu sotul ei, parintele Nicolae Radu, lucrul la un asezamant social pentru batrani, fiindca "cei de varsta a treia nu intra in preocuparile nimanui, aproape nimeni nu mai face nimic pentru ei".

Monica nu se fereste de cuvinte si de realitati. E o femeie tanara si delicata si pe fata ei nu se citeste decat usurarea de acum. Si caldura unui fel special de implinire. Sta asezata in fotoliul ei, cu micuta Ilinca in brate si, daca n-ar fi rotile mari ale scaunului, nimic nu ar arata deosebit. Privind-o pe micuta care abia are o luna si pe ceilati doi copii, Petru si Ioan, care nu au o clipa de astampar, "ca toti baietii, de altfel", chipul i se umple de un zambet bland.

Vorbeste linistit, cu o cumintenie molcoma, ca de om trecut prin ciur si prin darmon: "Nu stiu, mi-e foarte greu sa incep sa povestesc ce si cum era viata mea pana la ceea ce doctorii au numit a doua mea nastere, cand mi-am recuperat functionalitatea membrelor superioare. Dar poate ca trebuie sa-mi adun curajul sa o fac, pentru a intelege ca niciodata o femeie nu trebuie sa se lase prada deznadejdii. La inceput, cand nu puteam misca nici mainile, nici altceva din trupul meu, au fost zile si nopti cumplite. Momente cand asteptam sa se deschida pamantul si sa ma inghita si cand nu puteam intelege de ce am primit eu lovitura aceasta. Viata mea parea un desert uscat si neprimitor".

Visul de a avea o familie implinita, de a impartasi dragostea cu sotul ei si de a avea copii parea la fel de indepartat ca viata pe Luna. A fost insa un moment cand a stiut ca ceva se schimbase in ceea ce simtea despre lume. O clipa in care, fara sa-i spuna cineva, a stiut in adancul sufletului ca gesturile si sprijinul altor oameni conteaza enorm, ca fiecare la randul lui poate face ceva pentru cel de langa el.

Sursa: StemCellsChina