O camera pictata in verde, 7 fotografii lipite pe un colt de perete, multe carti citite si recitite.. 9687243 de ganduri ratacite.. miros ademenitor de ciocolata calda cu scortisoara, mii de picaturi de ploaie pe pervaz- le ascult, imi place ce aud.. fredonez James Blunt ("If she had wings she would fly away.."), cateva regrete, umbra unor amintiri demult ingropate.. si totusi atat de vii in atmosfera acestei camere.. da, camera mea.. dintr-un bloc comun, intr-un oras mic, dintr-un colt de tara...
Hey! Bine ai venit in lumea mea. Permite-mi sa te duc pentru cateva minute intr-o calatorie. Da, stiu ca lumea aceasta este mare si o viata nu ne ajunge sa parcurgem intregul Pamant si da, stiu ca sunt muuulte alte locatii atractive in care ai dori sa te afli acum, dar TU azi ai un bilet pana aici, in lumea mea. Nu ne cunoastem asa ca o sa fac calatoria si mai incitanta si o sa te las sa iti imaginezi ca sunt cum vrei tu. Ah! Dar nu, mai bine iti dau cateva indicii si la final vedem daca ceea ce ti-ai imaginat coincide cu ceea ce este (cat imi plac jocurile!!).
Sa vedem.. am 20 de ani, studiez stiintele economice, am parul lung, cretulin, ochii negrii, sunt atenta la detalii si intotdeauna aranjata! La toate acestea adauga un zambet. M-ai vizualizat? Sunt simpatica, nu? Siii.. foarte incantata sa te cunosc. Si tu, stiu. Buun, atunci sa mergem mai departe in lumea mea; cum ziceam, blocul in care stau e unul comun.. nu se intampla prea multe. Sa iti zic un secret: petrec mai mult timp uitandu-ma la cerul liber decat pe strada.. "alerg" cu gandul printre nori si zaresc o infinitate de posibiliti; desi nu m-ar fi deranjat sa alerg si pe strada cea lunga si plictisitoare, atunci nu ar mai fi deloc plictisitoare si statica, ci totul ar fi in miscare..
Aaa, am uitat sa iti zic in descriere: eu nu pot sa merg. Ti-ai schimbat imaginea initiala despre mine? Da, probabil ca acum ma vizualizezi intr-un carut.. si uite asa acum simt nevoia sa iti povestesc totul despre mine si nu au trecut nici macar trei minute!
Eu? Pai.. am fost asteptata cu nerabdare de parintii mei (un tata mereu pus pe glume si o mama ce ma iubeste pana in strafundul oaselor). N-am avut o copilarie rupta din povesti, ci mai degraba una completa: cu momente de fericire si tristete, zambete si lacrimi, dorinta de intelegere si confuzie.. multa confuzie. Nu puteam sa-mi explic ce se intampla: de ce ceilalti copii mergeau punand cate un picior in fata celuilalt iar mie nu-mi iesea asta?! Am apelat la parinti. Raspunsurile lor au fost mai mult balbaite. Bunicii nici ca ziceau ceva, matusa era mai mult plecata de acasa iar de la ceilalti copii nu primeam decat o expresie ciudata pe fata. Pffoai! Am decis ca raman la varianta: "esti un copil normal, doar ca nu mergi". De cuvinte ca "maduva", "biopsie", "exon", "gena" nici nu mai povestesc, o sa consider ca am avut norocul de a invata anatomie si medicina inca de mica, ca un copil stralucit ce sunt.
Mi s-a spus ca am fost una la 1 milion, deja incepusem sa ma simt speciala. Asta pana sa aflu pe google ca o persoana din 10.000 are amiotrofie spinala.
Apoi a urmat perioada faimoaselor "de ce’uri". De ce eu? Cand, unde am gresit si cu ce??! Oare ar trebui.. ? Dar daca nu pot? Daca dezamagesc? Ar fi bine totusi.. ? Nu.. Daca esuez?
Intrebarile m-au derutat, aruncandu-ma pe un drum al nesigurantei. Pe la 16 ani am luat un viraj la dreapta si am vazut ca lucrurile s-ar putea sa nu fie atat de gri pe cat credeam. La 17 m-am trezit in fata unui semafor:
Rosu: De Ce Eu?????
Galben: iti place asa ? nu..
Verde: AJUNGE!
Si asta a fost.
Daca raspunsurile la intrebarile mele nu ma multumesc, de ce sa-mi pierd timpul cu ele? Am inteles ca fericirea nu depinde "de ceea ce esti sau detii, ci de ceea ce gandesti". Nu sunt o victima, decat daca aleg eu asta, iar personal, sunt o fana a cuvantului luptatoare.
Un lucru gresit pe care l-am facut a fost ca am asteptat sa fiu ajutata, sa se schimbe ceva, am asteptat pastila "miracol", in loc sa actionez, sa exploatez la maxim fiecare moment din zi. Apoi, am inceput sa ma implic si sa iau situatia in maini. Acum sunt la facultatea "Contabilitate - Informatica de Gestiune" din Constanta si cam am planuri mari pentru mine!
Am invatat ca te poti afla la Burj al-Arab intr-o piscina cu cocktail-uri la discretie iar in secunda 2 poti fi gol pusca la polul nord si sters de pe lista lui Mos Craciun. Depinde de tine daca ramai blocat in jocul lui "de ce eu?" sau scoti asul din maneca si descoperi "ce pot sa fac ca sa imi fie mai bine?". Indiferent de ce alegi, intotdeauna alegerea e a ta!
Spre surprinderea mea, aproape toti oamenii pe care i-am intalnit mi-au spus ca inteleg prin ce trec. Eu zic, ca daca cineva s-ar pune in locul unei persoane cu handicap pentru 3 zile, la final ar putea sa spuna ca ar avea o mica idee de cam cum e cu rampele inexistente, bordurile prea inalte, privirile insistente.. Dar ceea ce conteaza cu adevarat nu au cum sa vada.. pentru ca se afla intr-un sertaras inchis cu cheie la mine/tine in suflet. Pe al meu l-am deschis cu ajutorul unui prieten drag iar acum incerc sa fiu eu prietenul pentru 5 copii cu dizabilitati care sunt in clasa I. E destul de greu sa intelegi de ce tu nu esti ca "ceilalti" mai ales cand esti micut. Ursuletii de plus, acadelele, calatoriile, banii "remediaza" problema pe moment.. dar solutia e destul de simpla: sa vorbesti! Capacitatea noastra de intelegere este foarte ridicata, iar atunci cand incepem sa vorbim despre ceea ce simtim, despre intrebarile si temerile noastre.. incet, incet durerile vor arde.. iar cenusa va fi spulberata de un zambet. Cheia e comunicarea.
Sa presupunem ca exista o fata de 15 ani, Clara ce sufera de x boli. Parintii ei au o situatie materiala medie, da' cu ajutorul familiei si prietenilor au strans o suma mare de bani iar Clara este tratata in strainatate de cei mai buni medici. Pana in acest moment a suferit 4 interventii chirurgicale iar medicii spun ca cea de-a 5 va avea succes. Cum iti suna? Pai.. am putea zice ca suna foarte bine: parintii au facut rost de banii necesari, au dus-o in strainatate iar ultima operatie va avea succes; cineva chiar ar putea scapa si un "ce norocoasa". Da' prin ceea ce a trecut Clara putin se gandesc. Clipele de suferinta, nu fizica ci psihica sunt trecute cu vederea. Situatia este vazuta in ansamblu si nu in profunzime. E foarte important sa ai cu cine sa vorbesti, sa te ia cineva in brate si sa iti zica ca "totul va fi bine". De aceea eu aleg sa ma implic in profunzime. Am inceput cu 5 copii si sunt sigura ca apoi fiecare dintre ei vor fi alaturi de alti 5 sau poate mai multi sau poate doar unul, dar numai asa situatia poate incepe sa se schimbe.
Aaa! Stai! Jocul nostru!! Inca te provoc sa iti dai seama cine sunt: nu vreau sa ma vizualizezi ci sa ma intelegi, sa vezi acel amanunt care face diferenta. Hai sa te ajut putin: eu sunt diferita, nu pentru ca nu merg ci pentru ca in lumea mea, in viziunea mea fiecare om are puterea de a crea.. o sa merg chiar mai departe si o sa spun ca fiecare dintre noi are puterea de a-si crea propria lui lume, una mai buna dupa inima si dorintele sale. Daca eu imi creez o lume mai buna si tu incerci sa creezi o lume mai buna si cel de langa tine si cel de langa cel de langa tine incearca, astfel se formeaza un intreg frumos. Ne impartim in persoane ignorante, in persoane ce se implica in viata persoanelor cu dizabilitati atunci cand au ocazia, in persoane ce se implica constant si fac din asta un stil de viata si in persoane care traiesc o viata spunand in stanga si in dreapta ce nedrept este ca exista si astfel de oameni cu probleme si cat de prost se simt ca nu au cum sa le ajute. Poate nu toti dispunem de o situatie materiala pentru a ajuta, poate nu toti dispunem de timp sa facem voluntariat (desi asta e o problema discutabila!) dar cu siguranta cu totii avem o inima ce o putem deschide catre cel de langa noi, un zambet de oferit, un gand bun - aceste detalii fac diferenta intre o viata gri si una frumos desenata. Aleg sa ma implic nu numai in viata persoanelor cu dizabilitati, ci in viata tuturor celor din jurul meu, tuturor celor pe care ii iubesc.
Ti-ai format o idee despre cum sunt?
Sunt Rodica, am 20 de ani si mi’am propus sa schimb viata persoanelor prezente in viata mea. Tu ce faci cu cele din viata ta?
(Se spune ca toti tinerii sunt viitori fosti idealisti, eu vreau sa demonstrez contrariul. Acum ca stii atatea lucruri despre mine si gandirea mea imi permit sa iti povestesc ca unui prieten bun planurile mele de viitor, visele mele cele mai ascunse.. unul dintre ele este ca pana la 35 de ani sa infiintez o fundatie in care voi lucra cu copii cu dezabilitati; vreau ca in loc de 5 copii sa ajut 500, sa ii invat sa se descopere pe ei si sa descopere puterea de a crea. E o dorinta mare pentru care va trebui sa lucrez mult, da' nu ma sperii si nu spun "nu se poate", "nu am bani", spun ca intr-o zi voi reusi sa contruiesc si asta!
