Viata este un dar. Irepetabil. Suntem fericiti ca traim!
Lumina si caldura Soarelui ne lumineaza pe toti. Primavara o asteptam majoritatea dintre noi cu dorinta de a recladii o speranta in mai binele nostru. Un slagar drag al sufletului ne aminteste ca "suntem musafiri in marea vietii". Fiecare om este o entitate.
Daca este sa vorbim despre democratie, o dimensiune obligatorie ar fii sa constientizam libertatea. A mea, a celor de langa noi, libertatea celorlalti.
Ne-am nascut liberi si ne placem sa credem ca suntem fructul dragostei. Adesea ne lasam dusi de valul extazului, al bucuriei si chiar este bine sa gandim pozitiv.
Credem ca libertatea este absoluta si este un drept natural. Cati dintre noi facem diferenta dintre libertate si libertinaj? Dar dintre dorinta si putinta? Pasim in viata si ne formam propiile constiinte. In timp si inca devreme in adolescenta, constietizam ca libertatea nu este infinita pentru ca de fapt hotarul ei este acolo unde incep drepturile celuilalt. Si aproapele nostru are dreptul la libertate. " Ce tie nu-ti place, altuia nu-i face!"
Oare ne plangem sau tocmai, acest fapt hotareste adevarata provocare a vietii? Si iata constientizam ca viata este de fapt o constructie. Avem nevoie de caramizi. Mai bine am avea o caramida de bani, n-ar strica mai multe caramizi, sau poate un car de noroc.
Cu caramizi sufletesti contruim punti intre suflete. Suntem egali in fata Legii dar si in fata Divinitatii. O cruce avem cu totii de purtat. Dar oare, cu caramida fiecaruia dintre noi, cum sa construim o cetate a tuturor... si acelor slabi si a celor puternici?
Autoritatiile se plang ca suntem prea multi care solicitam, reclamam Asistenta Sociala. Noi cei cu dizabilitati credem ca este prea mica protectia.
Poate cel mai mare handicap al nostru, al tuturor, este ca ne situam intr-o tabara. "Noi si ei, Ei si noi.!" cand de fapt suntem un intreg. Aceasta departajare, acest hotar, ne rapeste bucuria de a trai omeneste. Daca avem griji comune, de ce suntem despartiti?
Suntem ceia ce alegem sa fim . Hei, hei in copilarie am vrea doar sa ne jucam,si sa fim iubiti.
As zice ca este destul de rau pentru ca am fost obligat sa fac scoala generala intrun internat departe de casa. Oho ! Tocmai la 700 de kilometri . Da ,asa a fost, insa nici nu va imaginati ca acest fapt m-a imbunatatit sufleteste. In primul rand fiind de mic inclus intro comunitate am invatat ce inseamna sa te adaptezi situatiei. Ca acest efort nu este doar al meu ci a tuturor colegilor de clasa. Eram din toate cele 4 puncte cardinal. Si din Drobogea,si din Banat, Maramures, Moldova, Oltenia.
Prea putin conta ca avem dizabilitati fizice noi am invatat serios. Deja fiind in clasa a 7 a, a 8 a ne gandeam fiecare cam ce scoala vom urma. Multi vroiam sa ne facem mecanici auto, sau croitori si ne gandeam cum sa convingem pe cei de la Comisia de Expertiza Medicala sa ne recomande o Scoala profesionala buna.
Cat despre aceasta fatada a vietii, suntem ceia ce alegem noi, am avut colegi de scoala care ei au avut initiative sa mearga la medicul scolii si s-au programat la operatii pentru rezolvarea si indepartarea a fel de fel de dizabilitati. Unii dintre noi am scapat de mersul in carji, bastoane, altii au reusit sa scape de scaunul rulalt si sa mearga doar cu ajutorul bastoanelor ceia ce este un urias progres.
Mi-aduc aminte de profesoara de Limba Romana care ne citea atat de dramatic lectia, in mod teatral incat mai tarziu chiar am indragit mersul la teatru si la biblioteca.
Chiar daca am mersul greoi, si spasticitate in maini am avut ambitia sa fac Scoala Profesionala de Croitorie in Voluntari,langa Bucuresti.
O intreprindere economica este obligata prin lege sa aiba in personalul angajat, cel putin 4 % si persoane cu dizabilitati. Daca nu, sa contribuie cu suma de bani echivalenta cu plata salariilor care le-ar fii platit acestor persoane. Unde-i lege nu-i tocmeala. In aceasta zona este loc pentru dialog si intelegere reciproca.
Un individ,oricare ar fii el, vrea sa traiasca. Vrem sa fim demni. Ca sa aflam unde ne situam pe harta vietii, ne comparam, ne raportam la ceilalti.
Noi romanii, cum probam solidaritatea? Suntem mai buni, sau suntem mai rai decat celalalte natiuni din Europa sau din lume? Cum sa traim in demnitate?
Muncim eficient?! Poate argumenta cineva ca avem constiinta ca am ajuns la capat? Ca am facut tot ce depinde de noi?! Sa ne lasam prada deznadejdii?
Unde sunt acele caramizi sufletesti cu care avem de construit o punte, sau mai bine un pod spre intelegerea reciproca?
Autoritatile au stabilit, deja s-au construit cateva rampe la urcarea pe trotuarele din oras. Rar, arareori vedem cate o persoana care se deplaseaza cu ajutorul fotoliului rurant. Dar merita sa incurajam cat de multe persoane care sunt nevoite sa se deplaseze cu aceste carucioare. Vedem si unele parcari mai mari la Hotel, sau la super-market sectoare, parcari rezervate. Unii au fost si amendati ca au blocat accesul persoanelor cu dizabilitati.
In S.U.A., un star de cinema a parcat intrun asemenea loc. Autoritatile l-au amendat. Vedeta a platit amenda cu zambetul pe buze. Tribunalul constatand ca nu s-a inteles rostul amenzii, au hotarat sa caute o alta penalizare, pentru ai dovedi ignoranta, chit ca ea era prea plin, o vedeta, un om intelectual sau tocmai de aceea. S-a hotarat ca se poate da o alta penalitate. Si a obligat pe acest star, vazut de zeci de mii de admiratori, ca timp de o saptamana sa fie supravegheat in permanenta. A fost obligat ca timp de o saptamana sa se deplaseze doar cu caruciorul, fotoliul rulalt. Abia atunci atat starul, cat si miile de admiratori, au constietizat ca respectul reciproc este mai firesc, mai aproape de noi toti.
Ce-si doreste fiecare om? Exista o Piramida a Trebuintelor conturata, analizata de specialistii din psihologie. La baza piramidei sunt nevoile primare: sa avem hrana, camin, siguranta vietii.
De bine, de rau avem cate putin din toate, altfel nu ne-am stii.
Noi, toti oamenii uitandu-ne spre cer, spre varful piramindei, este firesc sa pretindem demnitate si bucuria de a trai. Cum rotunjim viata comuna? As crede ca sumtem obligati sa traim impreuna.
Psihologii si specialistii in Stiintele Sociale ne recomanda sa ne cream aspiratii realiste. Marea fericire e formata din mici bucurii. Cat de multe mici bucurii...
Ce fericiti suntem atunci cand vedem un om fericit. Este intrebat acest om cum a reusit in viata?
Ni se raspunde ca a muncit mult, in fiecare clipa a consolidat o speranta transformand-o in realizare, o implinire. Si mai spune ca a gasit drumul, calea spre frumos. "Sunt doar o parte din intreg, o rotita".
Avem concentrarea atentiei spre aproapele nostru, prin cautarea aspiratilor comune.
Acestea sunt gandurile mele si ma straduiesc sa-mi inteleg aproapele, acei oameni aflati in situatia mea. Am avantajul varstei pentru a avea o privire de asamblu.
Izolarea, insingurarea ne apasa pe multi dintre noi. O dorinta de asociere a fost mai accentuata in primii ani dupa Revolutie. Aveam deja 10 ani in munca. De bine de rau, reusim cumva.
M-am incapatanat sa lucrez intr-o Cooperativa de invalizi. Am fortat mult vointa sa practic, sa lucrez croitorie de serie. Aveam cat de cat mandria ca pot profesa, sa pot face altceva decat clesti de rufe sau branturi pentru pantofi. A venit entuziasmul vietii libere si au fost primele legi mai favorabile pentru cei care muncesc in conditii destul de grele. Am primit dreptul la pensionare pentru incapacitate de munca pe motive de dizabilitate. E destul de bine.
Chiar daca inainte de Revolutie erau multe locuri de munca, eu si atunci a trebuit sa strang din dinti si sa dovedesc Comisiei de Expertiza Medicala sa-mi dea aprobare la angajare. Am lucrat 12 ani la Cooperativa de Invalizi "Inainte" Braila.
Hei, atunci am costatat ca exista o balanta a vietii. 11 ani de scoala am avut colegi numai baieti. Angajandu-ma la aceasta sectie de Croitorie-Serie am fost primul barbat coleg cu 75 de femei.
Tot atunci Cupidon chiar daca nu m-a intepat cu sageata lui fermecata cel putin mi-a prezentat vreo cateva zane. Doar, doar ma aprind si eu. De aprins cred ca cel putin m-am incalzit.
Vreo 5 ani am trait dragotea tineretii alaturi de colega mea Irinuca. Si ea are problemele mele, si venea zilnic la munca. Ea merge mai cu dificultate, insa si asta era un avantaj pentru ca mergeam amandoi pe aceiasi cararuie zilnic, inima langa inima si aveam timp sa ne tachinam, sa ne incurajam reciproc si de ce nu, sa ne imaginam ce bine ar fii daca am numi acea strada macar "Ulita Iubirii".
La un moment dat, Cupidon daca a vazut ca eram o pereche timida si nu actionam dupa legea lui a tunat si-a fulgerat. Si mi-a mai trimis o zana. O cheama Viorica. Avea misiunea sa ne geloazeasca, altfel Cupidon intra in faliment. Si cum toate se termina in coada de peste pe plaiurile noastre mioritice, cel putin eu am ramas in cautarea Fericirii .
In urma cu vreo 7-8 ani am descoperit Revista Impreuna, conceputa de un prieten al nostru Burcea Aurel din judetul Teleorman. Acest Om Bun ne demonstreaza ca avem nevoie, si este posibila SOLIDARITATEA PRIN COMUNICARE.
Daca inainte vreme, stramosii nostrii distantele le strabateau Calare, cu Diligenta Postala sau in caz de urgenta aprindeau focuri pe inaltimi, prietenul nostru Aurel a reusit sa trimita revista despre care va vorbesc la peste 3500 de personane cu dizabilitati. Iata ca un om cu dizabilitate foarte grava, a reusit sa uneasca macar in felul de a gandii si sa mobilize aceste personane.
Daca veti cauta pe Google numele lui si a Asociatiei HANDHOPE veti descoperi ce inseamna VOINTA si PERSEVERENTA. Cu cat greutatile destinului sunt mai apasatoare si greu de suportat acest OM a reusit sa ne invete solidaritatea si CREDINTA CA VOM REUSII IMPREUNA !
Am incercat acum vreo 2 ani sa ajut. Am facut o petitie online in ideia ca voi gasi personane dispuse sa ajute la sponsorizarea acestei reviste astfel incat sa o primeasca zeci de mii de personane. Si astazi mai sper ca intr-o zi semenii mei vor gasi aceasta petitie, o vor semna si poate vom reusi sa avem o PUBLICATIE care s-o primeasca zeci de mii, de ce nu sute de mii de semeni de-ai nostrii.
Asa ne-am constitui intr-o societate mai numeroasa, sa comunicam intre noi si sa gasim solutii in rezolvarea problemelor noastre. In fond eu cred ca inca nu avem multi dintre noi acces la calculator si la internet. Iar o revista scrisa si editata de noi ne-ar obliga la solidaritate, la unire si am rezolva multe probleme cu care ne confruntam. Chiar avem posibilitatea contituirii intr-o Asociatie Nationala care sa militeze si sa ajutam reciproc. Daca am avea vreo cateva zeci de mii de membrii am avea o platforma, un nivel, UN CUVANT DE SPUS AUTORITATILOR.
Totul e sa ne mobilizam!
Paradoxul zilei de astazi este ca libertatea o avem cu totii insa daca oamenii apti de munca, tinerii de astazi emigreaza pentru o viata mai demna, noi ce am reusii sa facem? In Romania sunt putine oportunitati de munca. Nu prea suntem buni intreprinzatori si ma intreb persoanele cu dizabilitati cum sa compenseze?! Genii am vrea sa fim, insa ramanem oameni. Sondajele, studiile arata ca noi mai de graba primim ajutoare, atentii, dar nu suntem preferati colegi de munca.
Toate Fundatiile constituite sa ajute sa comunicam, nu reusesc sa ne uneasca. Repet, pana in 1990 erau Cooperative de Invalizii unde lucrau multe persoane cu dizabilitati. Cel putin cateva mii de persoane.
Mai nou, prin tehnologia moderna, era internetului ne mai ajuta sa ne unim, sa ne spunem pasurile.
Este totusi prea putin daca ramanem doar la stadiul de speranta. Va fii mult mai bine atunci cand in fiecare judet macar, vom reusi sa infiintam pe langa o fundatie, un atelier cu munca protejata.
Sau poate o firma de transport care sa deserveasca persoanele imobilizate la domiciliu.
In Romania, prestarile de servicii pentru persoanele aflate in dificultate, nu neaparat cele cu dizabilitati sunt aproape inexistente.
La acest capitol cred eu ca avem un potential imens. Inclusiv crearea de locuri de munca pentru persoanele cu dizabilitati.
Un sofer, pe o masina modificata nevoilor sale, ar deservii persoanele imobilizate. Sa le faca mici cumparaturi. Iata asa s-ar creia si locuri de munca si iesirea din izolare.
Sau de ce nu multe servicii contra cost insa viabile noua tuturor.
E adevarat ca Doamna Luminita Gheorghiu si Silviu Prigoana a infiintat Liga pentru Apararea Drepturilor Persoanelor cu Handicap. Exista si un Centru de protezare undeva in apropierea Manastirei Cernica. Avem Fundatia Motivation, mai avem "Pentru Voi" din Timisoara. Sunt multe alte fundatii care ne ajuta atat cat se poate.
Din pacate ANPH chiar daca are site, are personal angajat credem ca este loc pentru mai binele tuturor. Daca nu cumva se desfiinteaza ca doar este criza economica.
Avem site-uri ca ProStemCell, SMMRomania, Dizabillove, Handhope si multe altele. Insa suntem despartiti. Putini dintre noi avem calculator in ideia ca am fii solidari.
Avem nevoie de asociere, de unire intre noi. Cum sa construim solidaritatea ? Aceasta este directia pe care o cautam . Incluziunea Sociala.
Daca as stii cum as ajuta in limita posibilitatilor. Cat despre mine, cat de cat ma descurc, insa cum sa formam, sa construim o solidaritate a noastra spre binele tuturor avem multe de dezbatut. Ma intreb cu cine ? Cum construim SOLIDARITATEA?
Cu respect Ciresaru,
Un prieten al dumneavoastra, membru in Forumul ProStemCell.ro