Sanatatea este o stare de bine pe plan fizic, psihic si social. Omul devenit bolnav isi pierde unul din atributele sale fundamentale - starea de sanatate - care ii asigura o adaptare normala, adecvata, la exigentele mediului intern si extern. Boala este sinonima cu o stare de disconfort psihic si somatic.
In afara continutului sau psihosomatic, boala reprezinta o situatie existentiala diferita de cea fireasca. Acceptarea bolii poate reflecta o situatie - sursa de mari framantari sufletesti, soldate cu un evident stres psihic de durata, mai ales la persoanele care supraestimeaza problemele pe care le va pune boala.
Conceptia psihosomatica in medicina sta la baza diagnosticului si tratamentului omului bolnav, analizat in mod global, adica din prisma datelor medicale furnizate de examenul clinico - anamnestic si de investigatiile paraclinice, dar si din perspectiva psihologica a trairilor generale. Rezistenta la boala este legata si de maniera in care bolnavul isi imagineaza boala si capacitatea sa de a infrunta aceasta boala. Intrand in boala, bolnavul paraseste logica obisnuita si patrunde intr-o lume "irationala", dominata de logica instinctelor si afectivitatii, o lume egocentrica.
Boala reprezinta pentru organism o agresiune deosebita cu importante consecinte. Individul realizeaza pe plan psihologic boala ca pe o agresiune, ca pe un stres contra propriei persoane, ca o stare de insecuritate sau dezastru. Pacientul poate reactiona la boala prin optimism, pesimism, negare, indiferenta sau independenta, el poate accepta sau refuza ideea de boala, fenomen care se exprima prin momentul si felul adresabilitatii sale la medic.
Reactia bolnavului dupa stabilirea diagnosticului va depinde de natura lui si caracteristicile psihologice ale individului. Atitudinile de suferinta determinate de boala si situatia de bolnav au fost studiate in relatie cu tipul de personalitate si sintetizate dupa cum urmeaza:
- Atitudinea combativa, proprie pacientilor cu o personalitate caracterizata prin echilibru psihic si robustete, permite o buna adaptare la realitate;
- Resemnarea, atitudine caracteristica bolnavilor cu personalitate evitanta, cu stari depresive, dezinteresati;
- Refugiul in boala, datorita beneficiilor secundare, apare la pacientii cu "personalitate pitiatica", exacerbata de catre stresul constiintei bolii;
- Problematizarea - atitudinea bolnavilor care considera boala fie o pedeapsa pentru faptele care-i "apasa", fie o ocazie buna pentru a-si dovedi forta interioara;
- Atitudinea de a valorifica situatia de bolnav: boala devine o ocazie de meditatie la problemele de perspectiva, de refacere fizica si psihica din convalescenta, la reorientarea unor comportamente pana atunci deficitare, pe o directie profilactica fata de principalele boli ale timpului;
- Atitudinea de "rea" folosire a bolii: reactie proprie bolnavilor care se cufunda in suferinta, anxietate, agitatie;
- Reactia persecutorie: bolnavii neaga boala si devin adevarati "revendicatori-procesomani", cautand repararea prejudiciului produs.
Pentru depasirea stresului psihic creat de factorii psiho-sociali, precum si de cel al unor boli este necesar suportul social care poate fi definit drept confortul, asistenta si informatia pe care individul le primeste prin intermediul contactelor formale si informale din partea celorlalti indivizi sau din partea unui grup. Suntem fiinte sociale si avem nevoie de ceilalti in jurul nostru, atat cand suntem in dificultate, dar si cand vrem sa ne impartasim bucuriile. De aceea, cautam sprijinul celorlalti. Suportul social este confortul fizic si emotional oferit de familie si prieteni, colegi sau alte persoane din jurul nostru, in speta ProStemCell.ro.
COMMENTS
Postat la
%b %14, %2011Postat de
lumi27Recunosc ca eu nu sunt un caz la fel de grav ca toti colegii mei de aici dar am multe probleme care pur si simplu m-au demoralizat si mi-au taiat cheful de viata.
Eu am parapareza spastica dreapta din nastere (mana si piciorul nu le pot folosi decat partial).
De asemenea am si o miopie forte si strabism divergent avansat la ochiul stang. Medicii la inceput mi-au dat sanse, imi spusesera ca operatia e scumpa dar am unele sanse apoi dupa investigari detaliate mi-au spus ca nu se poate face nimic pentru ca nervul ochiului a fost afectat de cand eram foarte mica (cand aveam cateva luni)si e posibil ca atunci cand eram copil sa fi vazut perfect dar ochiul crestea iar muschiul nu a mai facut fata si ca nici un ochelar nu m-ar fi ajutat.Acum port ochelari doar pentru a proteja ochiul sanatos. Imi venea sa mor, nu stiam ce sa mai fac.
La o saptamana am facut un RMN din dorinta de a afla pana la urma ce mi-a declansat pareza. Asa am aflat lucruri dureroase precum ca creierul stang este foarte mic si ca am un chist( nu e tumora) dar poate sa-mi provoace epilepsie. Acest lucru m-a demoralizat complet si nu reusesc nici dupa o luna sa-mi revin din soc.Am devenit mai putin sociabila iar gandul ca Dumnezeu m-a pedepsit nu stiu pentru ce lucru m-a facut sa ma inchid mult in mine
Postat la
%b %14, %2011Postat de
psihologIn primul rand fiecare se raporteaza la propria situatie, se raporteaza in principal la sine si la capacitatea sa de a se adapta si de a face fata situatiilor in care este pus in viata. Nu de putine ori raportarea la celalalt, la suferinta celuilalt, nu este intotdeauna o sursa de alinare de lunga durata. Un prim pas este acela de a te informa de consecintele pe care le are problema de sanatate, de ceea ce genereaza. O buna informare duce la diminuarea, in timp, a starii de anxietate, de teama, de un viitor sumbru. Accentul pe ceea ce poti face si nu asupra pierderii este cel mai benefic lucru. Cel putin, in cazul epilepsiei, exista tratament extrem de eficient. Dar nu te alerta inainte de a stii cum stau lucrurile pentru ca sa poti gestiona situatia.
Postat la
%b %14, %2011Postat de
psihologFaptul ca inca nu ai trecut de starea de soc, este cat se poate de natural, ca de o luna inca nu ti-ai revenit din soc, nu este de mirare. Izolarea, asa cum singura ai spus, nu este un aspect care sa te ajute. In situatii de genul acesta este indicat sa te lasi iubita, sa vorbesti cu cei apropiati de ceea ce simti, sa nu-ti ascunzi temerile si sa nu treci singura prin toate astea. Cu siguranta ca nu esti singura! Lasa-te ajutata!
Nu stiu cum te raportezi la D-zeu in viata de zi cu zi. Ideea ca D-zeu pedepseste este delicata si are de-a face mai degraba cu temeri personale decat cu o perceptie corecta a ceea ce este D-zeu. Nu uita ca D-zeu este dragoste, iar dragostea vrea binele, cauta binele si bucuria.
Imi poti scrie pe mail pentru raspunsuri si discutii mai profunde si centrate.
Iti doresc sa nu te izolezi, sa ai incredere in tine, in cei care te apreciaza si nu in ultimul rand, in D-zeu!
Postat la
%b %04, %2012Postat de
andreibuna! incearca sa vezi retetele calugarului de la prilog, poate are ceva! daca vrei,iti dau un nr de tel a unui om ce pune coloana vertebrala la loc, cine stie, poate e de de nervii spatelui.zic ca merita! doamne ajuta!
Postat la
%b %19, %2014Postat de
inimioaraBuna ziua, trec printr-o perioada foarte confuza si chiar nu stiu ce sa fac si cum sa abordez situatia fara a fugi de problema. Am o relatie de cativa ani si pe parcursul relatiei tot am descoperit cate o minciuna mica, o chestie ascunsa pe care am tot ignorat-o pentru nu era motiv de minciuna ca sa zic asa si nu m-am gandit ca s-ar putea sa aibe niste radacini. Insa cum de obicei se intampla daca ignori o problema ea se va amplifica. Asa ca minciunile au devenit mai mari, plus minciuni care sa acopere minciuni si astfel a devenit un stil de viata. Nu ii capabil sa recunoasca o minciuna nici cu dovada in fata si chiar nu poate sa vada/recunoasca ca greseste, tot timpul cand a fost prins a intrat in defensiva. Ce ma face sa ma gandesc la un ajutor pentru el, pentru viata lui ii ca vad si simt ca se chinuie si se lupta cu el insusi de foarte multe ori... si is momente in care ii mai vulnerabil constietizeaza ca are o problema.
El de multe ori se minte si pe el insusi spunand ca ii singurul mod in care a reusit sa "supravietuiasc a" problemelor.
Sa spun si putin despre el: cel mai mic din familie pe la varsta de 6-7 ani a murit tatal, familie numeroasa si intretinuta doar de mama, avea frati care nici nu se apropiau de ai oferi o familie. La 12 ani a plecat de acasa ca sa se poata intretine, a urmat o perioada de decizii proaste, dezamagiri, minciuni care l-au pus in defensiva si cu care continua si in ziua de astazi. Din prima zi in care ne-am cunoscut mi-a spus ca el nu are incredere in oameni, ca a fost mintit si inselat toata viata lui. Il vad, il simt si vad ca se chinuie cateodata cu sentimentele astea.
Intrebarea mea ar fi... ii o problema psihlogica... se poate trata... daca aveti ceva recomandari si cum ar trebui eu sa comport?
Va multumesc!