catalin_albu_imobilizatIn Romania sunt inregistrate 643.458 de persoane cu dizabilitati, reprezentand 2,965% din populatia tarii. Pentru a veni in sprijinul acestora, dar  si al autoritatilor, este important sa fie idenificate dificultatile intampinate de aceste persoane in activitatile zilnice desfasurate in spatiul public. Eliminarea atitudinii de excludere a persoanelor cu dizabilitati, schimbarea mentalitatii cetatenilor romani, s-ar putea realiza daca se tine cont ca un numar impresionant din randul acestor persoane pot presta anumite tipuri de munca, si ceea ce le impiedica ar fi lipsa pregatirii profesionale, precum si lipsa accesului in spatiul public.

Catalin Albu este un barbat in varsta de 35 de ani, imoblizat in scaunul cu rotile, care pana la varsta de 29 de ani, a trait, a invatat, a muncit in Romania, dupa aceasta varsta s-a stabilit in Canada alaturi de sotia sa. L-am rugat sa ne impartaseasca hopurile si reusitele din viata sa.

Reporter: Te rog sa ne povestesti despre tine si viata ta, inainte de a te stabili in Canada! Ce dificultati ai intampinat in dorinta de a studia si de a munci?

Catalin Albu: Este greu de cuprins o viata de om in cateva cuvinte dar voi incerca, pe scurt. La varsta de doi ani, am fost diagnosticat cu o forma de distrofie musculara la spitalul de boli neuromusculare din Valcele, judetul Covasna, de catre Dr. Horia Radu, un nume de referinta in domeniu la acea vreme. La zece ani am avut nevoie de scaun rulant pe distante lungi, iar la 14 ani s-a instalat definitiv imobilizarea. La varsta scolara, dupa multe demersuri si insistente am fost acceptat la o scoala elementara normala. Din fericire, parintii mei au avut curajul sa-si asume eforturi mari, atat cat le-a stat in putinta in contextul unei societati comuniste, ca eu sa pot beneficia de un grad cat mai mare de independenta si sa am acces la invatamant, de pe o pozitie egala cu cei din generatia mea. Eforturile investite in educatie au fost nerasplatite. Ele s-au transformat intr-un capital de experienta care ulterior mi-a deschis orizonturi nebanuite. In anul 1995 eram absolvent al unui Liceu de Arte Plastice, iar in 2001 am absolvit o Facultate de Teologie Ortodoxa. Intre 2005-2006, am avut sansa si privilegiul de a lucra la un departament de marketing al unei importante companii de echipamente industriale din Romania.

Problemele pe care le-am observat constant ar fi: barierele arhitecturale si lipsa totala sau partiala de accesibilitati; lipsa de empatie fata de cei cu dizabilitati, incapacitatea de a ne pune in locul celuilalt, de a-i intelege posibilitatile si limitele, specificitatea si sensibilitatile; lipsa de informatie cu privire la un handicap sau la cultura celor cu dizabilitati; prejudecatile si intoleranta manifestate fata de cei cu dizabilitati; comunicarea agresiva, deficitara si lipsa unei capacitati elementare de relationare normala nu numai fata de cei cu dizabilitati dar si intre cei care nu experimenteaza o dizabilitate.

Accentuez nevoia de educatie a celor cu dizabilitati ca un obiectiv cheie. Incurajez din toate puterile pe parintii care au copii cu handicap si pe cei cu handicap, aflati la varsta scolara, sa investeasca in educatia lor si sa fie consecventi in eforturi, oricat de mari s-ar dovedi obstacolele. Capitalul celor cu dizabilitati este mintea si inteligenta lor, iar acesta trebuie stimulat sub orice forma pentru a maximiza incluziunea lor in societate la varsta adulta. Este adevarat ca in Romania, chiar cei cu educatie se descurca greu, ca o diploma nu mai are semnificatia care ar trebui sa o aiba. Dar experienta acumulata si cunostintele raman. Fara educatie, sansele de integrare a celor cu dizabilitati se reduc semnificativ.

R: Ce te-a determinat sa te stabilesti in afara Romaniei?

C.A.: Motivatiile au fost multiple. Imi place sa cred ca a fost voia lui Dumnezeu. Principala motivatie a fost dorinta de a dobandi independenta, incluziune profesionala si sociala reala. Canada este o tara cu experienta in domeniul incluziunii persoanelor cu dizabilitati.

R: Cum te-ai integrat social in Canada?

C.A.: E o intrebare dificila. Nu este usoara integrarea intr-o cultura diferita de cea din care provii. Sunt diferente de limba, de mentalitate. Canada numara 33 milioane de locuitori. Aproape jumatate din ei sunt emigranti veniti de pe tot globul. Canada consitutie un model de toleranta si multiculturalism. Fiecare culege din aceasta gradina ceea ce ii foloseste si pastreaza din identitatea cu care a venit, necesarul care il ajuta sa se simta implinit si sa mearga mai departe in tara de adoptie. In ceea ce ma priveste, trecand prin sistemul lor de educatie, am invatat si am fost incurajat sa-mi pretuiesc radacinile si identitatea romaneasca. Din pacate, majoritatea copiilor de emigranti nu transmit mai departe mostenirea culturala a parintilor.

R: Ce forma de invatamant ai urmat in Canada?

C.A.: Am luat decizia de a urma o facultate dintr-o presiune sociala, din dorinta de a-mi construi un viitor aici. Am decis sa urmez un program de Graphic Design la cea mai buna scoala de Arte si Design din Canada. Am fost admis pe baza unui portofoliu constituit din lucrari facute atat in vremea liceului cat si dupa terminarea facultatii de Teologie. De asemeni, a fost ceruta si dovada unui test de limba, cu punctaj specific. Mi-au recunoscut primul an de facultate. A fost o experienta care mi-a adus satisfactii dar care a presupus eforturi pe mai multe planuri. In Canada studiile superioare se platesc, iar guvernele provinciale imprumuta in general studentilor bani pentru studii, bani care pot fi ulterior returnati in conditii avantajoase. Limba, intelegerea culturii locului necesita si ele eforturi. Metodologia educationala presupune renuntarea la inertii mostenite si adaptarea la noi strategii. Ritmul de lucru este infernal, la doua, trei, saptamani trebuie predate proiectele de scoala. Ele formeaza nota finala. Deadlineurile sunt stricte, nerespectarea lor implica penalizari.

Transportul presupune si el un efort. Chiar daca e accesibilizat, trebuie acoperite distante mari. Facultatea era la 25 de km de casa. Situatia a devenit si mai dinamica pentru ca in timpul scolii sotia mea a nascut. Am fost nevoit de nenumarate ori sa-mi iau din timpul de somn pentru a termina proiectele de scoala la timp. Dar, slava Domnului, asta e viata.

Dupa programul de Graphic Design, am continuat cu un Master in Inclusiv Design. Este o disciplina noua, interesanta, care are tangenta atat cu designul cat si cu dizabilitatile. In speta, programul isi propune sa creeze educatori si lideri in domeniu care sa poata oferi consultanta in ceea ce priveste accesul tuturor la tehnologiile digitale, crearea de produse, servicii sau politici sociale bazate pe principii inclusive.

R: Care sunt oportunitatile de studiu pentru persoanele cu dizabilitati, in Canada?

C.A.: Intrebarea necesita o nuantare. Oportunitatile sunt diferite pentru canadieni, ne referim la rezidenti, cetateni non-canadieni, vizitatori sau cetateni straini. In primul rand diferenta e data de posibilitatile de finantare. Costurile pentru non-canadieni in legatura cu scoala sunt mai mari in timp ce posibilitatile de finantare sunt mai restranse si mai putin flexibile decat in cazul studentilor canadieni. Non-canadienii nu vor avea posibilitatea de a utiliza imprumuturi avantajoase pentru scolarizare, ci vor fi nevoiti fie sa plateasca din buzunar, fie sa aplice pentru burse, de obicei exterioare institutiei la care vor sa invete. La nivel de master si de doctorat sunt sanse mai mari ca anumite burse sa fie accesate sau chiar gasite posibilitati de munca in cadrul institutiei de invatamant contra scolarizare.

Odata rezolvata problema admiterii si finantarii la o institutie de invatamant superior in Canada, facilitatile pentru studentii cu dizabilitati sunt diverse. Unele tin de infrastructura generala care este accesibilizata, barierele arhitecturale sunt depasite, posibilitatile de transport sunt multiple. Altele sunt legate strict de acomodarea studentului la procesul de invatamant. Exista fonduri nerambursabile care se acorda in acest sens. De pilda, unii studenti ar putea avea nevoie de un laptop. Altii ar putea avea nevoie un soft precum "Kurzweil", un program care transcrie ceea ce utilizatorul dicteaza. Un student la facultatea de fotografie ar putea avea nevoie de un sistem care sa-l ajute sa fotografieze fara efort fizic. Multi studenti au nevoie de cineva care sa ia pentru ei notite la cursuri. Exista oameni angajati pentru aceasta. Studentilor care scriu greu li se acorda mai mult timp la examene. Cei care au impedimente de vedere se pot folosi de cineva care poate scrie pentru ei, dupa cum pentru surdo-muti cineva poate traduce si comunica la examene.

Bibliotecile ofera versiuni digitale ale unor materiale dorite, acestea pot fi accesate de student via internet. Nu in ultimul rand, cultura locului este una incluziva si deschisa diversitatii. Mentalul colectiv este atent la problemele celor cu dizabilitati.

R: Cum vezi viitorul Romaniei?

C.A.: Viitorul incepe cu clipa prezenta. Dupa zeci de ani de comunism, lucrurile nu se pot schimba peste noapte. Este adevarat ca Romania seamana din ce in ce mai mult cu societatile capitaliste in privinta posibilitatilor de consum. Totusi, in privinta incluziunii persoanelor cu dizabilitati, raman foarte multe lucruri de facut. Prin urmare, pentru a intrevedea un viitor mai bun, cred ca trebuie sa evaluam constant momentul prezent, trebuie sa identificam ceea ce nu functioneaza si trebuie sa cautam cele mai adecvate solutii la problemele existente.

Revin la educatie. As mentiona o informatie care spune multe in legatura cu performanta invatamantului romanesc. In topul celor mai bune 100 universitati din lume pe anul 2012, Canada are in primele 25, trei universitati, in timp ce, nici top 100, nici top 400 nu inregistreaza vreo universitate din Romania. Avem foarte mult de recuperat pe aceasta directie. Ce viitor poate avea o tara cu un invatamant neperformant?

Ca persoana cu dizabilitate as adresa trei zone care necesita imbunatatire. Am observat in Romania anului 2012 o inconsistenta a standardelor de design si a aplicarii lor. Unele trotuare sunt complet accesibilizate, altele pe jumatate, iar multe altele deloc. Rampele continua sa fie construite la unghiuri imposibil de abordat. In Canada nu se construiesc rampe cu inclinatie mai mare de zece grade, iar arhitectii gasesc solutii inteligente si elegante, indiferent de elevatia intrarii si indiferent cat spatiu e nevoie pentru rampa. Sunt instalate lifturi acolo unde nu e posibila o rampa. In Romania continua sa fie date in folosinta cladiri noi care nu indeplinesc standarde minimale de accesibilitate. Nici bisericile nu par sa fi luat in serios incluziunea celor cu dizabilitati.

Serviciile publice au nevoie si ele de imbunatatire. Am observat ca nimeni nu zambeste in comunicarea cu clientii. Am constatat tot felul de situatii de neprofesionalism in institutiile publice. Comunicarea fata de client trebuie imbunatatita, limbajul si atitudinea adapatate in functie de profilul clientului. Apoi, cei cu dizabilitati ar trebui sa aiba tratament prioritar in spatiul public. Folosind transportul public, fie si accesibilizat, mi s-a intamplat sa "ratez" autobuze doar pentru ca unii soferi ca nu ma "vedeau" in statie, desi eram acolo. In Canada, pe transportul public regula este ca cel in scaun rulant e imbarcat primul, ceilalti asteapta sau intra pe o alta usa. La orice banca din Canada, cel cu dizabilitate are un ghiseu desemnat, unde orice lucrator liber il va prelua.

Nu in cele din urma, insasi atitudinea celor cu handicap necesita o reevaluare. Inca observ o atitudine pasiva si defensiva a celor cu dizabilitati. La nivel organizat, observ acea lipsa de compasiune chiar intre cei cu dizabilitati si un impuls de jungla, bazat pe principiul: supravietuieste cel care monopolizeaza primul resursele. Lipsa prezentei si initiativei persoanei cu dizabilitati pe transportul public, in institutiile publice si in orice spatiu public constituie oportunitati pierdute de a interactiona, de a se face intelesi, de a comunica nevoi specifice si de a fi acceptati de catre semeni. Cu cat cei cu dizabilitati vor fi mai prezenti, mai activi, mai vocali si mai uniti in spatiul public, cu atat sansele ca drepturile lor sa fie corect implementate cresc. Relatia cu mass-media e vitala pentru cei dizabilitati in Romania. Dincolo de nevoile individuale, este necesar sa fie articulate proiecte mari si inteligente, cu acoperire larga, dezbatute in spatiul public si chiar folosita presiunea spatiului public acolo unde lucrurile bat pasul pe loc. Romania este parte UE, iar UE este din cate stiu un promotor al drepturilor celor cu dizabilitati. Romania trebuie sa-si imbunatateasca infrastructura si pe linia accesibilitatilor, o obligatie rezultata din aderarea la UE.

Recomand oricarui roman sa viziteze orice tara din lume care a dezvoltat o cultura a incluziunii. Nu e nevoie sa reinventam roata, sunt atat de multe lucruri care exista deja, care pot fi adoptate sau de la care se poate invata enorm.

R: In viitor te gandesti sa te intorci acasa?

C.A.: Mi-am pus si inca imi pun aceasta intrebare. Acasa ma simt si aici, acasa ma simt si in Romania. Am vizitat recent Romania dupa o pauza de cativa ani. Nu exclud posibilitatea de a ma intoarce, dar este putin probabil de a o face in viitorul apropiat.

Sursa: dcnews.ro

Adauga comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Prin accesarea acestui site, ești de acord cu faptul că folosim cookies .